98,632 matches
-
două războaie. Colegul lui, Matsudo, îl învață pe Ono să privească în față lumea adevărată, sărăcia lucie ce-i înconjura. Astfel Ono începe să picteze cu teză, în sprijinul unei Japonii militarizate, care a pornit să cucerească viitorul, dar Japonia pierde al doilea război și e împovărată de o mare vină, ca și Germania, aliatul ei. Cartea începe în 1948 și se încheie în 1950. În acest scurt interval devine foarte clar că marea putere e acum America, în vreme ce Japonia se
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
de Ono însuși. Aceste episoade amestecate ne împing pe urmele povestitorului și încearcă să ne determine să-i dăm dreptate. Când ne dăm seama că nu putem cu niciun chip să-i dăm dreptate, când înțelege și Ono că a pierdut viitorul, e mânios și ne înspăimântă deruta lui. La sfârșitul cărții, Ono ne privește încrâncenat. Roata episoadelor e la început amețitoare. Amestecul e elaborat și merge chiar mult mai departe decât mergeau procedeele Fluxului conștiinței. Atmosfera e mai presus decât
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Lessing e vitală și debordantă. Ea scrie tot timpul, fără oprire: Sunt obsedată. E o psihoză. Termin o carte. Ce eliberare superbă a plecat, s-a dus la editură, gata. Sunt fericită. Nu mai trebuie să fac nimic. Pot să pierd vremea. Ba nu. Îmi irosesc viața, n-am niciun rost pe lume. Gătit, drumuri... N-am scris, e o zi pierdută, nu sunt bună de nimic. Nici vârsta nu-i poate sta în cale: Anul trecut înainte de Crăciun am avut
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și îmi tot spun că n-are importanță. Ce contează? Dar când mă gândesc la toată bucuria ei ce tristețe. Cândva toată lumea respecta cărțile și lectura. Acum nu se mai respectă nici literatura, nici educația, ci faima scriitorului. Ce păcat. Pierdută într-o lume a cărei filozofie a disecat-o în multe romane, pe care a prevăzut-o prin tot ce a scris (Doris Lessing este, înainte de toate vizionară), bântuită de spaima că omul se poate spulbera (mai degrabă auto-spulbera) într-
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
care erau "în esență cărți serioase, de un realism pregnant". In fapt, toate trei romanele sunt nu numai realiste dar și hazlii. Titlul cărții ar fi trebuit să fie The British Museum Has Lost Its Charm (British Museum și-a pierdut farmecul, "un vers dintr-un cântec de George și Ira Gershwin"), dar neobținând dreptul de a-l folosi, Lodge găsește un titlu care, de fapt, i se potrivește mai bine. Parodic dar nu numai, romanul e o îmbinare de influențe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mai bine. Parodic dar nu numai, romanul e o îmbinare de influențe. Se petrece pe parcursul unei singure zile, se încheie cu monologul lipsit de punctuație al femeii (Joyce), ne duce în labirintul lui Kafka pentru câteva minute, când eroul își pierde cunoștința, și, în principal, emulează descrierea lumii universitare făcută de Bradbury în Eating People Is Wrong (Nu se face să mănânci oameni). Romanul se învârte în jurul interdicției de a folosi metode contraceptive pentru catolici, și consecințele dezastruoase ale acestui fapt
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
al romanului contemporan. Proza lui se conturează ca un spațiu în care vrea să ne țină cu zâmbetul pe buze, relaxați. Tehnicile complicate ale începutului și sfârșitului acestui veac sunt date laoparte. Să fie de vină presimțirea că-și va pierde un public deja sastisit? Să-i fie oare frică romancierului de romanul modern? Trilogia Changing Places (1975), Small World (1984), Nice Work (1989) începe în vână comică și se încheie cu un roman remarcabil, probabil cea mai bună dintre cărțile
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e deprimantă. Se publică tot felul de cărți care rămân ignorate, hazardul face și desface carieră după carieră, se călătorește intempestiv acolo unde o cere British Council ori la conferințe, amorurile eșuează, studentele cochetează iar profesorii între două vârste nu pierd ocazia, căsnicii se rup sau se mențin din comoditate ori din interes. Lodge bârfește după placul inimii și născocește cu entuziasm. O prostituată are un copil ascuns, altă prostituată induce pe toată lumea în eroare datorită asemănarii ei cu Angelica (sora
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
detaliu, bestsellere (al lui Désirée, al lui Frobisher), traduceri în japoneză, o excursie la Tokio, alta la Ierusalim, Modern Language Association la New York. In cele din urmă Angelica e descoperită. Persse e sedus de geamăna ei, Lily, cu care își pierde virginitatea. Angelica se logodește. Persse realizează că e de fapt îndrăgostit de altă tânără necunoscută, pe care, iar, n-o mai poate găsi, fiindcă nu mai lucrează la biroul de informații de la British Airways, unde a zărit-o. Să fie
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
-o, ucenic conștiincios al unui autor nechibzuit, care nu s-a gândit la vreme la consecințe. * * * Nice Work (1989) e un cu totul alt fel de roman. Meditativ, profund, psihologic, lipsit de cheful de râs de până acum, fără a pierde însă foarte necesarul simț al umorului. Locul acțiunii este aceeași catedră de engleză din Rummidge: ... Rummidge e un oraș închipuit, cu universități și fabrici închipuite, locuit de oameni închipuiți, care se află, ca să facem totul verosimil, pe locul unde e
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
vrea să reia relația cu ea (ceea ce Robyn refuză să facă), iar Philip îi oferă perspectiva unei slujbe, pe care Robyn hotărăște s-o accepte. Cât despre idila Vic-Robyn, iată concluzia lui Vic: Am fost nerealist... Trebuie că mi-am pierdut judecata când mi-am închipuit că poate să te atragă un inginer pitic între două vârste. Robyn e mai exactă. Ea îi spune surâzând: Nu am nevoie de un bărbat ca să mă simt întreagă. Ceea ce e perfect adevărat în termenii
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
care, altfel, e un manual despre cum pot fi contraziși catolicii (majoritatea de origine irlandeză, dar nu numai) pe tema vieții sexuale, mai precis a contraceptivelor. Totul se leagă de sex, într-o narațiune fără false pudori, care refuză suspansul. Pierzi o istorie de cum intri în alta, apoi, după un număr de pagini ți se cere să-ți aduci tot aminte. Personajele sunt marionete cărora li se întâmplă tot felul de lucruri (mai ales fizice, mai ales sex), dar până și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inevitabil insuficientă, Gânduri ascunse economia unui titlu nu-și permite să explice), titlul e o teorie în sine. Cuvântul concentrează în el preocuparea dintotdeauna a naratorului pentru felul cum istorisește. Tinks... e un roman despre victoria conștiinței acolo unde sensibilitatea pierde, despre vechea dispută așa de bine denumită de Jane Austen drept sense and sensibility (gândire și sentiment, nicidecum "mândrie și prejudecată": titlu rău tălmăcit). Spuneam cândva că e o trăsătură Desperado să înlocuiești idila, basmul, cu singurătate, tandrețe, sex, chiar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Dar poate nu vrei să vin la Gloucester. Te temi că voi spune colegilor tăi și poate nevestei tale ce bine ne-am simțit noi doi la Praga? Nu promit să spun. Dar dacă nu mă chemi la conferință și pierd bursa de deplasare, am să fiu extrem de supărată. Poate o să scriu tot ce am făcut noi doi la Praga și o să pun pe internet. Cu drac, Ludmila (p. 287 s.n.) Cele două greșeli banale (în italice) sunt hilare dar și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nume și imagini, de la Mary/Marie, la grădini, biserici, ape și, în sfârșit, mare. Imaginile sunt în general sumbre, cât mai nepoetice cu putință: oase, șobolani, cadavre din care cresc muguri, șanțuri și prostituate, țeste ce rânjesc, sete mistuitoare, istoria pierdută în neant, prezentul irosit, viitorul mânjit de urâțenie. O mică insulă de iubire se pierde și ea (episodul fetei cu zambile), rămânând singurul fragment de dragoste din poezia lui Eliot, dacă nu punem la socoteală dedicația la piesa Omul de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sunt în general sumbre, cât mai nepoetice cu putință: oase, șobolani, cadavre din care cresc muguri, șanțuri și prostituate, țeste ce rânjesc, sete mistuitoare, istoria pierdută în neant, prezentul irosit, viitorul mânjit de urâțenie. O mică insulă de iubire se pierde și ea (episodul fetei cu zambile), rămânând singurul fragment de dragoste din poezia lui Eliot, dacă nu punem la socoteală dedicația la piesa Omul de încredere, scrisă pentru a doua soție a lui Eliot, cu care s-a căsătorit în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
în urma vorbelor lui (subiectul este cel care...) "Înspăimântătoarea cutezanță a capitulării de o clipă" (cum definea Eliot iubirea în Tărâm Pustiu) se desprinde de sex, iar trupul se topește într-un suflet tandru, imaterial. Tradiția basmului cu Făt Frumos își pierde prin urmare sensul: poemele acestea văd dragostea ca pe o "fugărire mecanică" (Vezi cum se leagă...) O fată se simte ca și cum ar fi fost violată, după care trece la alt băiat; un adolescent se însoară cu nevasta unui prieten. Nici
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lucru autorilor de la Biblie încoace nu mai e decât o farsă. "Capitularea de o clipă" nu mai e o cutezanță înspăimântătoare; nu mai cutează nimeni, basmul a murit. Un poem (la al treilea...) îl descrie pe autor în marginea lucrurilor, pierdut într-o lume asexuată a acuității intelectuale. Iubirea se petrece în minte, iar această minte îndrăgostită e de fapt suflet. Visele îi "ies în cale", iar poetul vede "un loc la care nu ajung", un loc "unde-s ceilalți". Poemul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e tragică viața nu e (dinspre..., iv) Iubirea poetului moare sub ochii lui (O, dulcele meu, nu te stinge, Ceva...), e ca "un al treilea" ("la al treilea / nimic nu va mai fi sigur", la al treilea...), în vreme ce poetul se pierde în "sminteala răcoritoare" eliotiană (sminteală), care e de fapt o uriașă nedumerire, o incapacitate dar și un refuz de a pricepe toate câte sunt. În ciuda acestor lucruri, autorul are mereu mai multe viziuni, se folosește de imaginație pentru a extinde
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pot anula dacă o faci ai să te căiești. "Aceasta îti poate distruge computerul". Ce anume? "Windows se închide". Dar Windows nu se închide. Pe cine să sun să mă descurce, la miezul nopții? Până la urmă conviețuim cumva, deși am pierdut pagina 4 și marginile au luat-o razna. Să știi că am cumpărat un scanner prost! Imprimanta e prea înceată. Și eu sunt prea înceată. Iar e miezul nopții, Windows tot nu se închide nici nu vreau, deocamdată. Suntem băgați
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
îl sădește. Între sensul poemului și al lecturii plutește un nor de incertitudine. Ezitant și precaut, Alan Brownjohn are totuși ceva important de spus. Limpezimea lui ascunde un labirint de idei. Lectorul le descoperă tocmai când crede că s-a pierdut în incertitudini. El descoperă esența poeziei lui Brownjohn atunci când, în final, se întreabă: E oare posibil să fie ideea atât de clară? Doar atât trebuia să văd în vers? Ei bine, în poezia Desperado răspunsul e întotdeauna, Nu. E bine
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
trage perdeaua și descoperă că norii sunt prea sus, hotărăște că, în mod ciudat, nu e nicio diferență între ce e viu și ce e fără de viață. Trăim un sentiment de gol. Apoi focul se stinge, umbrele încă dogoritoare se pierd, un oaspete se îndepărtează pe o stradă în miez de noapte, uitând în urmă "mâhnirea promptă a însingurării...". Larkin găsește o aliterație extrem de potrivită pentru această mâhnire derutată: o numește "plantă prolifică". Blake, Byron, Tennyson, Eliot se contopesc. Plouă pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu pânze negre", care "trage în urmă / O uriașă tăcere fără de păsări". Această corabie e ziua când nu mai există "următoarea, vă rog", ziua cea din urmă. Rima nu implică ironie, recâștigându-și ceva din forța lirică pe care o pierduse. Nu mai găsim refrenele distrugătoare din Eliot. Familiar și blând, Larkin se supune lirismului: Mereu prea însetați de viitor, Luăm răul obicei de a aștepta. Ceva se tot apropie; zi cu zi Ne spunem până atunci, Cu ochii la ținta
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sunt evidente, ca și sentimentul pierderii. E vorba de un mic poem perfect, clădit pe gradarea emoției, care ne conduce la ideea de pierdere a copilăriei și de aici a timpului, a vieții. O pasăre împăiată de Crăciun "și-a pierdut cântul", amintind celor ce l-au citit pe Yeats de pasărea de aur din Navigând către Bizanț și Bizanț. Amintirea e prozaică, banală, prin urmare cu atât mai aproape și mai sfâșietoare: Și privește așa-n jos de pe cracă Cu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Cât despre finalul acelui roman, n-a fost decât o împrejurare bună de final și atât. Student: Dacă ar fi să comparați literatura tradițională cu cea modernistă și postmodernistă, ați fi pregătit să afirmați că istoria, trecutul în general, au pierdut teren ori că, din contră, sunt mai pline de înțeles decât înainte? PA: Mă întrebi dacă istoria pierde din importanță în peisajul postmodern? Student: Exact. PA: Nu, nu cred. Nu mă folosesc de termeni ca Modernism ori postmodernism fiindcă ei
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]