12,028 matches
-
cuvenea să-i mulțumească el Celui de Sus fiindcă se îndurase de el și îl salvase, îi smulsese trupul păcătos din ghearele bolii mortale, îi luminase apoi mintea și inima, care zăcuseră atâta amar de timp în întunericul de nepătruns. Tovarășul Cameniță credea sincer că și-a aflat menirea, lupta cu sistemul monstruos, și, dacă mai avea zile, de aceea se bucura că le mai are, ca să se împotrivească răului. *** În satul său de lângă Serenite, tovarășul Cameniță era lipsit de confortul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
timp în întunericul de nepătruns. Tovarășul Cameniță credea sincer că și-a aflat menirea, lupta cu sistemul monstruos, și, dacă mai avea zile, de aceea se bucura că le mai are, ca să se împotrivească răului. *** În satul său de lângă Serenite, tovarășul Cameniță era lipsit de confortul în care se lăfăise pe vremuri. Dar asta îi convenea, îi convenea regimul de viață spartan, el se mulțumea cu puțin sau, mai exact spus, avea nevoie de puțin ca să-și ducă traiul. Se trezea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
zgura care se adunase în el într-o zi. Apoi trebăluia prin curte, citea. De mâncat, mânca te miri ce, oricum, nu se mai atingea de carne și de alcool. Cu seninătate, de parcă ar fi întreprins cele mai inofensive acțiuni, tovarășul Cameniță scria, din litere decupate cu migală din ziare, manifeste împotriva regimului. Apoi, urca în tren, călătorea cu trenuri de noapte, de la un capăt la altul al țării, și, ieșind pe culoarele întunecate și pustii ale vagoanelor ponosite, arunca foile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
aruncase în joc, nu izbutea să-i descopere. Da, Cameniță le scăpa printre degete, parcă ar fi fost de fum, parcă ar fi fost invizibil și mai peste tot prin țară răsăreau ca niște ciuperci după ploaie manifestele pensionarului, iar tovarășul Cameniță scăpa, scăpa de cei ce voiau să-l prindă, scăpa și se întorcea acasă, în satul lui de lângă Serenite, se întorcea cu zâmbetul pe buze, liniștit, împăcat, invincibil. În decembrie ’89, când a izbucnit revolta de la Timișoara, tovarășul Cameniță
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
iar tovarășul Cameniță scăpa, scăpa de cei ce voiau să-l prindă, scăpa și se întorcea acasă, în satul lui de lângă Serenite, se întorcea cu zâmbetul pe buze, liniștit, împăcat, invincibil. În decembrie ’89, când a izbucnit revolta de la Timișoara, tovarășul Cameniță s-a suit în tren și s-a alăturat manifestanților, și-a petrecut câteva nopți și zile în Piața Operei, în bătaia gloanțelor, era fericit, de când aștepta el clipa aceasta, înfrunta moartea cu zâmbetul pe buze, liniștit, împăcat. Apoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
nimic pentru sine, voind doar să-l uite, să-l îngroape pentru totdeauna pe vechiul Cameniță, sperând să șteargă de pe fața pământului moștenirea cumplită a acestuia. Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost al doilea vis cu tovarășul Cameniță. 24 TC "24" \l 1 Când eram puști și eram viu și locuiam în Serenite alături de familia mea dragă, desigur, mergeam adeseori la cinematograf: dacă îmi plăcea un film, îl vedeam și de trei-patru ori, mă duceam la toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
tocmai adormise și începuse să sforăie: -Scoală, bă! Acu zâi și tu, de unde ți se trage numele de Pușcărie!.. Pușcărie s-a interesat dacă mai e votcă. -Nu mai e, zâi! Fără cine știe ce mare chef, Pușcărie le-a îndeplinit dorința tovarășilor săi: -La mine e simplu, mânca-v-aș gura. Mi se zice Pușcărie că am stat mai mult în pușcărie decât pe-afară. A bătrână, săraca, mă căina, când eram încă un mucos. Pune, mă, mâna pe carte și-nvață
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
a zărit în depărtare ceva ca o licărire, un punct care a prins să crească. Curând, s-a putut desluși că era un om care stătea agățat pe un soi de plută improvizată din acoperișul unei case. Omul acela era tovarășul Cameniță. Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost un vis despre sfârșitul orășelului Serenite. 26 TC "26" \l 1 Mă trezesc speriat din acest vis. Chiar a dispărut înghițit de ape orășelul meu, Serenite?! Inima îmi bate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Lazarus visul acesta teribil din care tocmai am ieșit. Sunt convins că îngerul are cunoștință de conținutul visului meu, așa că intru direct în subiect: -Spune-mi, Lazarus, e adevărat că orășelul meu, Serenite, a fost pedepsit, și dacă da, de ce tocmai tovarășul Cameniță a scăpat teafăr pe pluta aceea, de ce a fost salvat el, de ce a fost ales tocmai el, cel mai rău? Îngerul își măsoară cu grijă cuvintele. Rostește cumpătat: -Da, se poate spune că a fost o pedeapsă, dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
care sună așa: La trei zile după ce a visat moartea lui Vlad, adică moartea ultimului rămas din familia sa, Veniamin se ridică la cer, purgatoriul lui încheindu-se. Socotesc în gând: visul cu Vlad, apoi o zi, apoi visul cu tovarășul Cameniță, a doua zi, apoi visul cu sfârșitul orășelului Serenite și acum citirea cărții, a treia zi. Încă o dată mă uit întrebător spre Lazarus. El dă din cap aprobator. Iarăși mă surprind seninătatea, bunătatea, blândețea, umilitatea lui fără de margini, însușiri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
gândea că n-o să afle niciodată cine l-a împiedicat să plece în 1971 în Italia și mai ales de ce, baritonul pensionar D. s-a întâlnit la chioșcul de ziare cu securistul Operei, aflat și el la pensie. „Auzi, măi, tovarășe Marin -l-a întrebat artistul pe fostul ofițer -, ia zi-mi așa, ca de la moș la moș, de ce nu mi-ați dat, mă atunci viza? Știi la ce mă refer, nu?“ Cum să fi zis Marin că nu știa, când era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Marin, chemat ca martor, a zis că problema era groasă. Celor doi li s-a fixat un termen de dezmeticire care, în procesul-verbal, s-a numit „termen de grație“, iar după ședință redactorul-șef s-a închis în birou cu tovarășul de la sector la un coniac de tras concluzii. Tovarășul mare-mahăr a dat rapid pe gât coniacul, a făcut semn c-ar mai dori încă unul, pentru rotunjirea ideii care-i alerga ca o nebună prin cap și, spre uimirea redactorului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
groasă. Celor doi li s-a fixat un termen de dezmeticire care, în procesul-verbal, s-a numit „termen de grație“, iar după ședință redactorul-șef s-a închis în birou cu tovarășul de la sector la un coniac de tras concluzii. Tovarășul mare-mahăr a dat rapid pe gât coniacul, a făcut semn c-ar mai dori încă unul, pentru rotunjirea ideii care-i alerga ca o nebună prin cap și, spre uimirea redactorului-șef, a început să vorbească de unul singur. „Auzi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
hotărăsc să plece o săptămână la Muntele Athos, ca să le mai ierte Dumnezeu din păcate. Unul dintre ei, să-i zicem Costică, e de părere că popii trebuie să aibă un fel de mercurial al mântuirilor și-l întreabă pe tovarășul său, căruia, în mod logic, îi vom zice Mitică, dacă e la curent cu problema. Întrucât cei doi erau mici oameni de afaceri, păcatele lor nu pot fi decât mici, cel mult mijlocii. „Depinde, firește - răspunde Mitică -, de ce avem fiecare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
C. a trăit toate temerile unuia eșuat într-un mediu contaminat cu un virus care nu iartă, dar care realizează repede situația. Dacă tot n-ai nici o șansă, măcar cât trăiești să te simți bine. Așa o duceau noii săi tovarăși de muncă, se simțeau bine și când le mergea rău. Patronul nu-i plătea cu lunile, firma mergea și nu prea mergea, însă pentru ei cheful de sâmbătă seara era sfânt. Mă rog, câtă sfințenie poate să încapă într-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
urmă nu i se dăduse decât premiul al doilea și romanul Șoseaua Volocolamskului. Pe primul și cele trei volume groase din Pe Donul liniștit, de Mihail Șolohov, îl primise, spre stupoarea tuturor, fiica secretarului de partid de la fabrica de cuie, tovarășul Costică Ceampălău. Fetiței, deoarece era mătăhăloasă și adormită, copiii îi spuneau vaca de Rodica. Pe vaca de Rodica mergea s-o întâlnească acad. prof. dr. chirurg Rășcanu, însă, n-ar fi putut să fie foarte clar de ce. Simțea el că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Olimpiu Brătianu. Dar în ultima bancă din clasă, separat de ceilalți printr-o bancă goală, ca un ciumat, Brăduț n-a fost trimis din cauza numelui, ci pentru că era fiu de fost cârciumar. „Stai cuminte acolo - i-a zis în șoaptă tovarășul Costică Vasilescu -, și ai să vezi c-o să fie bine.“ Iar Brăduț a priceput pe loc ce a vrut să spună tovarășul. Nu c-o să-i fie bine, ci c-o să se facă bine. Directorul școlii elementare nr. 37 din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
trimis din cauza numelui, ci pentru că era fiu de fost cârciumar. „Stai cuminte acolo - i-a zis în șoaptă tovarășul Costică Vasilescu -, și ai să vezi c-o să fie bine.“ Iar Brăduț a priceput pe loc ce a vrut să spună tovarășul. Nu c-o să-i fie bine, ci c-o să se facă bine. Directorul școlii elementare nr. 37 din cartierul muncitoresc 23 August a conchis și mai deslușit: „Zi mersi și de ultima bancă, Brătianule, fiindcă voi, ăștia, Brătienii, Antoneștii și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de serviciu și-a ascuns, imediat după „inaugurare“, gălețile și cârpele în spatele soclului, iar fumătorii înrăiți, în loc să se ducă la veceu sau la capătul coridorului, se strecurau în nișă. Și dacă apărea pe neașteptate vreun ștab, stingeau țigările de șapca tovarășului. Dar cel mai șocant efect al scobiturii din zid a fost că Niciolae Ceaușescu a început să semene curând atât de mult cu Ion Fâneață, încât a trebuit să fie dus la magazie. Unde, ca urmare a efectului de magazie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de altfel. Cine primea apartament prin repartiție lua ce i se dădea. În 1986, când prim-secretarul din județ a zis: „Ce-ar fi să le dăm oamenilor câte puțin de ales? Dar nu mult, că se obrăznicesc. Să începem, tovarăși, cu căzile. Să aleagă omul muncii între alb și bleu. Sau, mă rog, între alb și vernil“, constructorii au optat pentru varianta vernil. Și a început nebunia. Femeile vroiau vernil, bărbații vroiau căzi albe. Sau invers. Știa tovarășul prim-secretar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Să începem, tovarăși, cu căzile. Să aleagă omul muncii între alb și bleu. Sau, mă rog, între alb și vernil“, constructorii au optat pentru varianta vernil. Și a început nebunia. Femeile vroiau vernil, bărbații vroiau căzi albe. Sau invers. Știa tovarășul prim-secretar ce știa. Când dai brusc prea multă libertate, poporul ți se urcă în cap. Unii chiar au divorțat din pricina căzilor. Veneau muncitorii din Zori Noi 1 la prim-secretar și i se plângeau: „Tovarășu’, vă rugăm, mai ușor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
șmecherul pe gânduri în cada vernil și, când se oprea și apa rece, se clătea în apa reținută din vreme în chiuveta maro, bătând ușor în căcăniu. „Măi, ce-i dezordinea aia de la voi din județ - i-ar fi zis tovarășul Ceaușescu prim-secretarului -, face fiecare ce vrea?!“ Poate c-a zis, poate că n-a zis, cert e că-n ultimele blocuri date în folosință toate căzile erau iarăși albe. Și-n consecință, femeile nu s-au mai certat cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
se enervează și răspunde într-un mod care, la o adică, s-ar putea să-l coste: „Arde gazul!“ Domnul Coteț are un motiv serios să fie afectat de discreția domnului Nuțu. Domnul Coteț era vizitat, înainte de 1990, de un tovarăș în civil de la secția de miliție din sector, căruia îi dădea informarea lunară despre starea de spirit a cetățenilor și despre unele probleme personale antistatale, cum ar fi rude în străinătate sau bișnița cu blugi și cafea, iar după 1990
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
doi aproape că se pierdeau În distanța care se lărgea Între noi și ei, Încă mai vedeam chipul bărbatului, pe care se citea o hotărîre remarcabilă, și ne-am amintit de invitația fermă pe care ne-a făcut-o: «Haideți, tovarăși, să mîncăm Împreună. Și eu sînt un vagabond», arătîndu-și astfel disprețul subînțeles pentru natura parazitară pe care o vedea În călătoria noastră fără țintă.“ Al cui era acest dispreț secret: al umilului muncitor sau al lui Che? Sau poate că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
au aruncat cu lăcomie asupra coastelor gustoase. Era acolo o persoană foarte ciudată, care dădea ordine și căreia m-am adresat cu un respect desăvîrșit, numind-o „señora“ de fiecare dată cînd Îi adresam vreun cuvînt, pînă cînd unul dintre tovarășii de muncă mi-a zis: „Hei, băiete, che, nu exagera cu Don Pendón, că se enervează“. „Cine e Don Pendón?“ am Întrebat, cu mutra unui țînc neștiutor. Răspunsul că Don Pendón este señora m-a lăsat rece, dar nu pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]