98,632 matches
-
ultima condamnare la moarte a fost executată În 1961). În total, aproape 22.000 de maghiari au fost condamnați la Închisoare pentru rolul lor În „contrarevoluție”. Alți 13.000 au fost trimiși În lagăre, iar mult mai mulți și-au pierdut slujbele sau au fost puși sub supraveghere, până la declararea unei amnistii generale, În martie 1963. Se estimează că 200.000 de oameni - peste 2% din populație - au fugit din Ungaria În urma ocupației sovietice, majoritatea tineri și mulți membri ai elitei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
disperată din Budapesta spulberase orice iluzii despre acest nou model „reformat” sovietic. Încă o dată se demonstrase limpede că autoritatea comunistă nu are alt sprijin decât țeava de tun a tancului. Restul era dialectică. Partidele comuniste din Vest au Început să piardă aderenți. Potrivit unor statistici proprii, 400.000 de membri au părăsit Partidul Comunist Italian Între 1955 și 1957. Așa cum le explicase Togliatti liderilor sovietici la apogeul crizei din Ungaria: „Ne vine greu, după felul În care au evoluat evenimentele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o lovitură dură și poate fatală mișcărilor «companioane» (de pace, femei, tineret, studenți, intelectuali etc.) care au contribuit la forța comunismului”. Deposedat de charisma stranie a terorii staliniste și expus la Budapesta În toată mediocritatea sa blindată, comunismul sovietic a pierdut farmecul pe care Îl avusese pentru cei mai mulți simpatizanți și admiratori din Vest. Căutând să scape de „duhoarea stalinismului”, foști comuniști - precum poetul francez Claude Roy - și-au Întors „nările spre alte orizonturi”. După 1956, secretele istoriei nu mai puteau fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urma să fie Înțeleasă drept consimțământ tacit. „Comunismul de gulaș” care a rezultat a Întărit stabilitatea Ungariei, iar amintirea lecției a asigurat, cel puțin În următorul deceniu, stabilitatea În restul blocului. Această stabilitate a avut Însă prețul ei. Sistemul socialist pierduse, pentru cei mai mulți oameni care trăiau sub comunism, toate promisiunile radicale, utopice și vizionare cu care fusese asociat odinioară și care erau o parte din atracția sa - În special pentru tineri - nu mai departe de Începutul anilor ’50. Devenise acum doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
precară. Guvernul olandez a Încurajat muncitorii din Spania, Iugoslavia, Italia (și mai târziu Turcia, Maroc și Surinam) să vină să lucreze În industria textilă, minerit și construcția de nave. Dar când vechile industrii s-au Închis, acești muncitori și-au pierdut slujbele, adesea fără a avea vreo asigurare sau o plasă de siguranță socială care să atenueze impactul asupra lor și familiilor lor. În RFG, Legea Străinilor din 1965 cuprindea „Reglementările Poliției pentru străini”, promulgate pentru prima dată de naziști În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cinema. Nu numai că oferea divertisment alternativ pe ecran, dar mai putea să aducă filme de lung metraj În casele oamenilor, astfel Încât aceștia nu mai erau nevoiți să iasă din locuință decât pentru ultimele apariții. În Regatul Unit, cinematografele au pierdut 56% din clienți Între 1946 și 1958. Cifrele au scăzut mai lent În celelalte părți ale Europei, dar, mai devreme sau mai târziu, au coborât peste tot. Mersul la cinema a ținut mai mult În Europa mediteraneană - În special În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai profitabil) zeci de filme minore În care jucau regine ale frumuseții și starlete efemere - le maggiorate fisiche (cele „avantajate din punct de vedere fizic”). Până la urmă, chiar și industria italiană de film și publicul italian de cinema și-au pierdut entuziasmul. Producătorii europeni, lipsiți de resursele Hollywoodului, nu puteau spera să concureze ca ritm sau standarde tehnice cu filmele americane, așa Încât s-au limitat tot mai mult la producții ce reflectau „viața obișnuită”, fie că era vorba de „noul val
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celor două economiitc "Povestea celor două economii" Germania colcăie de copii. E Înspăimântător când te gândești că, pe termen lung, s-ar putea ca germanii să fi câștigat până la urmă războiul. Saul Padover (1945) Desigur, dacă reușeam și noi să pierdem două războaie mondiale, să ne ștergem toate datoriile - În loc să avem 30 de milioane de lire sterline de plătit -, să scăpăm de toate obligațiile externe și să nu menținem forțe peste hotare, am fi fost la fel de bogați precum germanii. Harold Macmillan
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
neprotejate, iar exporturile britanice către Europa rămâneau din ce În ce mai În urma celor realizate de alți producători europeni. Exporturile de produse britanice reprezentau, ca valoare, 25% din totalul mondial În 1950; douăzeci de ani mai târziu, ele constituiau doar 10,8%. Marea Britanie Își pierduse cota de pe piața mondială, iar furnizorii ei tradiționali - Australia, Noua Zeelandă, Canada și coloniile africane - se Îndreptau acum și către alte piețe. Într-o anumită măsură, declinul economic relativ al Marii Britanii era astfel inevitabil. Dar contribuția ei nu trebuie subestimată. Înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru cetățenii deveniți suverani, drepturile moderne. După 1945, elementul definitoriu al relației a devenit păienjenișul de beneficii sociale și strategii economice prin care statul Își servea supușii - și nu invers. Ulterior, ambițiile atotcuprinzătoare ale statului asistențial occidental aveau să-și piardă din atracție, poate și pentru că nu mai reușeau să se materializeze: șomajul, inflația, o populație Îmbătrânită și ritmul Încetinit al creșterii economice au contribuit toate la incapacitatea statului de a asigura echilibrul promis. Transformările de pe piața internațională de capital și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mobilizare politică și riscurile aferente; generația anilor ’60, mult mai numeroasă, nu cunoștea decât pacea, stabilitatea politică și statul asistențial - pe care le credea În firea lucrurilor. Pe măsură ce influența tot mai mult locul de muncă și bunăstarea cetățenilor, statul Își pierdea din autoritatea asupra moralei și opiniilor acestora. Pe atunci, nimeni nu a fost surprins. Adepții liberali și social-democrați ai statului asistențial considerau că guvernul poate foarte bine să se Îngrijească de situația medicală și economică a populației, garantând bunăstarea cetățenilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anglo-italian, exemplifica hipermodernismul agresiv al vremii și dorința acestuia de a se disocia complet de trecut. În martie 1959, când Consiliul Edificiilor din Franța a aprobat modelul viitorului Turn Montparnasse, raportul se Încheia cu următoarele cuvinte: „Parisul nu poate rămâne pierdut În trecut. În anii care vin, Parisul trebuie să sufere metamorfoze spectaculoase”. Rezultatul a fost nu doar Turnul Montparnasse (și vlăstarul său firesc, hidosul complex arhitectural La Défense), ci și o puzderie de noi orășele: grupuri de blocuri Înghesuite (denumite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și anarhia revoluționară. Dreapta a demarat campania electorală cu o uriașă contrademonstrație. La 30 mai, mulțimile au mărșăluit pe Champs Elysées În număr mai mare decât studenții care manifestaseră cu două săptămâni Înainte, dezmințind astfel afirmația stângii că autoritățile au pierdut controlul. Poliția a primit instrucțiuni să reocupe incintele universitare, fabricile și clădirile de birouri. În alegerile parlamentare care au urmat, alianța gaullistă aflată la guvernare a repurtat o victorie zdrobitoare, crescându-și procentul cu peste 20% și obținând o majoritate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
turbulență revoluționară din alte țări sau din Franța vremurilor trecute. S-au produs acte de vandalism, iar după „noaptea baricadelor” (24 mai) au fost spitalizați câțiva studenți și polițiști. Dar ambele tabere s-au abținut. Nici un student nu și-a pierdut viața În mai 1968; reprezentanții politici ai Republicii nu au fost atacați, iar instituțiile sale nu au fost puse serios sub semnul Întrebării (cu excepția sistemului universitar francez unde Începuse totul, care a fost destabilizat și discreditat fără să sufere reforme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nou Der Stürmer, studenții erau noii „evrei”, iar lagărele de concentrare naziste - doar o metaforă utilă pentru crimele imperialismului. Un slogan radical inscripționat În 1966 pe zidurile de la Dachau spunea: „Vietnam este Auschwitz-ul Americii”. Stânga extraparlamentară din Germania și-a pierdut astfel rădăcinile antinaziste. Înfuriate de faptul că Partidul Social-Democrat al lui Willy Brandt intrase În guvernul de coaliție al lui Kiesinger, organizațiile studențești social-democrate au migrat rapid spre extreme. Sectele constituente, mai ostentativ antioccidentale decât mișcările șaizeciste din restul Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sesiunea plenară prilejuită de cea de-a X-a aniversare a Partidului Comunist Polonez din octombrie 1956. Toamna anului 1956 a fost o ocazie ratată, a explicat el. Zece ani mai târziu, În Polonia domneau privilegiile, ineficiența și cenzura. Comuniștii pierduseră pulsul națiunii, iar reprimarea lui Kuroñ, a lui Modzelewski și a criticilor formulate de ei indica declinul partidului - și al țării. Ko³akowski, după obicei, a fost exclus din partid ca „burghez-liberal”, deși colegii lui de la Universitatea din Varșovia au amintit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
penuria economică și celelalte probleme erau lucrătura comuniștilor evrei. Se făceau distincții fățișe Între comuniștii „buni”, care slujeau cauza poloneză, și ceilalți (evrei), care serveau alte interese. În 1968, părinții și rudele studenților evrei arestați sau dați afară și-au pierdut și ei slujbele În partid sau posturile universitare. Procurorii erau foarte atenți la numele și originea studenților și profesorilor care compăreau În fața tribunalului - lucru știut de la cazul Slánský și alte procese din anii ’50, dar o premieră În Polonia comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Printre cei care au profitat de aceste tulburări se numărau Moczar și suporterii săi, care au preluat funcții de partid și de stat rămase vacante după plecarea evreilor. Perdanții, pe lângă evreii polonezi, au fost: instituțiile educative ale țării (care au pierdut mulți savanți și profesori eminenți, inclusiv pe Ko³akowski, care nu era evreu, dar care era căsătorit cu o evreică), Gomu³ka, realizând Într-un târziu ce cutie a Pandorei deschisese, fiind Înlăturat el Însuși doi ani mai târziu, și Polonia Însăși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sa, la Praga au avut loc mitinguri care solicitau sfârșitul cenzurii, o mai mare libertate a presei, investigarea autentică a epurărilor din anii ’50 și a rolului jucat de vechea gardă din jurul lui Novotný (care a rămas președintele țării, deși pierduse funcția de șef al partidului). Purtat de valul de optimism popular, Dubček a aprobat relaxarea cenzurii și a Început epurarea novotnienilor În partid și În armata cehă. La 22 martie, Novotný a fost nevoit să demisioneze din funcția de președinte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de spiritul vremii. Lucru care alimenta, la rândul său, o a doua iluzie. Cum poporul credea că partidul poate salva socialismul de propria-i istorie, conducerea partidului a ajuns și ea să creadă că putea face acest lucru fără să piardă puterea. Încurajat de uriașe demonstrații publice de solidaritate și afecțiune (mai ales de tradiționalul 1 Mai), noul guvern instalat pe 18 aprilie, condus de Oldøich Černík, a renunțat practic la orice formă de control al opiniilor exprimate public. La 26
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cehoslovacia rămânea ferm În Pact și era incontestabil aliata Moscovei, Brejnev și colegii lui aveau să-i lase În pace. Dar În 1968, Uniunii Sovietice Îi păsa mai puțin de securitatea militară și mai mult de faptul că partidul Își pierdea monopolul. Încă de pe 21 martie, la o Întâlnire a Biroului Politic sovietic, șeful Partidului Comunist din RSS Ucraineană, Petro șelest, se plângea că exemplul cehoslovac e molipsitor: zvonurile de la Praga afectau negativ starea tineretului ucrainean, raporta el. Liderii polonez și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cei care fuseseră activi sau jucaseră un rol important În Primăvara de la Praga au fost „intervievați” și puși să semneze declarații prin care Își renegau acțiunile și condamnau reformele lui Dubček. Cei mai mulți au semnat. Cei care au refuzat și-au pierdut slujbele și, Împreună cu copiii și rudele lor, au devenit paria ai societății. Victime predilecte au fost cei care, În partid sau În afara lui, fuseseră vizibili În ultimii ani: jurnaliști, crainici, eseiști, romancieri, dramaturgi, regizori de film sau lideri ai studenților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
generației șaizeciste au fost, după cum constatăm astăzi, cântecul ei de lebădă. În Europa de Est, interludiul „revizionist” și deznodământul său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim al exprimării politice. În 1970, stânga radicală avea toate datele să o ajungă din urmă. Ciclul celor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În cursul unei singure generații, Europa de Vest suferise o a treia „revoluție industrială”: industriile grele care marcau viața cotidiană cu numai câțiva ani Înainte erau pe cale de dispariție. Dacă minerii, oțelarii, lucrătorii din industria textilă și cea constructoare de mașini Își pierdeau slujbele, nu era numai din cauza unei scăderi ciclice În economia locală sau un efect secundar al crizei petrolului. Dispărea Însăși venerabila economie industrială occidentală. Dovezile erau incontestabile, deși factorii de decizie au Încercat din greu ani de zile să le
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din sudul Belgiei, care producea 20,5 de milioane tone de cărbune În 1955, În 1968 nu mai producea decât șase milioane de tone, iar zece ani mai târziu doar cantități neglijabile. Între 1955 și 1985, În Belgia s-au pierdut 100.000 de slujbe miniere și varii ocupații conexe au fost afectate corespunzător. Mineritul britanic a suferit pierderi chiar mai mari, deși repartizate pe o durată mai Îndelungată. În 1947, Marea Britanie se putea lăuda cu 958 de mine de cărbune
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]