1,095 matches
-
plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acționează un simț înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratețe și finețe, atingând absolutul la geniu. Reușitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerența în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant perla concentrat de lumină și spiritualitate. "Armonia sferelor" respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inteligibil și perfect neinteligibil. Ambiguitatea este exprimată în primul rând prin opoziția dintre mișcările rapide și mișcările lente ale compozițiilor sale. Secvențele pline de vioiciune allegro, presto sunt chemate să ascundă, să mascheze un mister din andante sau adagio, aflat abisal în interioritatea inefabilă a compozitorului. Evident, oricum muzica este mută, aparține necuvântului, dar la diverși alți compozitori secvențele lente apar mai explicite, mai puțin secrete. La Mozart însă există o neliniște, o tensiune obsedantă a întrebărilor fără răspuns, un fluid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Gândurile oamenilor sunt jocuri de copii" (fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ador de-acum pe veci, Marie! Afrodita Anadyomene se întruchipează și se înalță din marea de suferințe ale iubirii: Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă/ Ca marmura eternă ieșită de sub daltă." (Gelozie). Lacrimile, suferința sunt expresia stării abisale a iubirii; Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ființă și neființă și dincolo de orice datum care alcătuiește o lume nelumea conceput de Eminescu în Archaeus. Viziunea din Luceafărul "Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe" reflectă desprinderea abisală mergând până la uitarea totală de lume și de sine consonantă cu parcursul fulgurant spre transposibil. Iar, de mult mai departe, găsim în Platon (Fedru, 247c) următoarea viziune: "Există un loc supraceresc fără culoare, fără formă, pe care nimeni din cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
desferece sentimentele, lăsându-le mai apoi să țâșnească precum cele din cutia Pandorei. Dintre toate acestea: foame de dragoste, setea neostoită de îmblânzire a curgerii timpului, dorul de lumină, sunt printre cele mai pregnante. Erosul liric este potolit, tandru, liniștea abisală a sufletului alternând perpetuu culorile anotimpurilor: verdele înmuguririi, galbenul-auriu al pârguirii, arămiul vârstelor bogate ori albul pur al senectuții - elemente spectrale ale luminii descompuse în versuri de iubire: „m-am gândit să construiesc un turn/ din primăvara care se apropie
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
docil în palmă, ca un șoim. Când zici că-l cunoști, ți-e teamă de faptul că ești stăpân sau știi și ți-e teamă că știi și nu vrei să tulburi această apă sumbră, tăcută, atotștiutoare, aparent calmă, dar abisală. Faptul că Mioara își cunoștea abisul îi dădea un sentiment de supremație: acest dar îl au doar zeii, de aceea sunt tăcuți, deșertăciunea abisului le-o spune pentru că și conștientizarea lui creează alt abis, care duce la inevitabilul de ce?, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
aceea sunt tăcuți, deșertăciunea abisului le-o spune pentru că și conștientizarea lui creează alt abis, care duce la inevitabilul de ce?, la obsedantul cum?, la tulburătorul unde? Și toată străduința lor de zei se năruiește ca un castel spălat de apele abisale, dar infinitezimalul din ea o făcea puternică, îi oferea căldură, hrană spirituală; chiar dacă gusta o felie, era fericită. Chiar dacă era udată cu lacrimi, era fericită. Satisfăcea răspunsurile colosului-zeu, care era Ea. Mama o simțise și de aceea o ferea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
uimită la Mioara 1. Cum iese din cabina de probă, îmbrăcată în mireasă, mai frumoasă decât îngerii care se adăpau cu apă pură de antimaterie țâșnită din urechile copiilor cu viorile sub braț. Mai frumoasă decât petecul de cer, mai abisală decât gândurile ascunse ale oamenilor, mai tulburată decât moartea când și-a văzut Creatorul mort, mai mică decât însușirile oamenilor lipsite de veșmântul remușcărilor, atunci când își atrocizau semenii, îngropând pornirile lor în viitorul urmașilor într-un lanț nesfârșit de crime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
lor interior, mai întins decât Europa, mai bogat decât dedesubturile ei, viața lui interioară e o lume pe care nici Autorul, nici povestitorul nu o știu. E cunoscută prin incantația unor fraze sacre ce țin nu de sacerdotal, ci de abisal. Pentru unii abisul înseamnă frică, tu o știi, caricaturalul, crucificare fără judecată. Nimic mai fals. Abisalul este o ușă spre libertate. Totuși, are o cheie la tine. Un soare în miniatură luminează rece și deschide ușa inefabilă. Celulele fotoelectrice acționează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
lume pe care nici Autorul, nici povestitorul nu o știu. E cunoscută prin incantația unor fraze sacre ce țin nu de sacerdotal, ci de abisal. Pentru unii abisul înseamnă frică, tu o știi, caricaturalul, crucificare fără judecată. Nimic mai fals. Abisalul este o ușă spre libertate. Totuși, are o cheie la tine. Un soare în miniatură luminează rece și deschide ușa inefabilă. Celulele fotoelectrice acționează asupra intrării doar dacă iubești cu putere. Dragostea pentru mine, Mitică, te va ajuta să treci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
în clasă, îndreptându-se glonț spre fereastră. Vladimir îl urmă zâmbind discret. Uite! Uite! făcu el isteric. Am ajuns și eu la fereastră. Chimicale! Agenți biologici! Dracu' să le ia pe toate! Uite! Dar ce frumos era! Cerul era negru abisal și cu ușoare tendințe de a deveni portocaliu-roșiatic. Din el cădeau fulgi mari și albi, care erau din când în când zdruncinați de câte o pală de vânt. Dansau în văzduh și se așterneau ușor pe pământ ca și cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
se spune Zgran, răbdătorul. Ești de același sânge cu Împăratul și suntem obligați să-ți datorăm serviciul nostru! Din întuneric se desprinse o creatură ce aducea cu un câine. Era patruped, înalt cam de un metru jumătate, de o culoare abisală și cu un păr scurt, dar plăcut atingerii. Avea urechi ascuțite și ochii îi străluceau a sânge în lumină, iar coada era osoasă și lungă. Veni înaintea lui Corvium. Pășea cu o eleganță greu de întrecut. Trecând pe lângă cel care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
rămasă să-și plângă cernerea În tenebrele timpului. ** Când soarele va coborî peste crestele Înaltului entuziasm, când umbrele serii se vor așeza la povești, ecourile zilei se vor stinge și tăcerea se va lăsa peste toate, ca o rană deschisă, abisală... ** Când zorii Își vor spăla trupul În roua florilor abia trezite din vis... când lumina lor se va strecura În primele adevăruri netrunchiate, eu voi fi călătorul pribeag, Într-un gând nenăscut, rămas să contemple iarba crescută pe un mormânt
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
alte bucurii și vise ce nu cunoșteau hotare... “Când soarele va coborî peste crestele Înaltului entuziasm, când umbrele serii se vor așeza la povești, ecourile zilei se vor stinge și tăcerea se va lăsa peste toate, ca o rană deschisă, abisală...” “... ia-ți partea de glorie, “seară de jertfă”, și lasă omenirii lumina din muguri...” ( Ca o seară de jertfă) Laudatio Iată sărbătoarea! Se Împlinesc ( déjà) cinci ani de la apariția primului număr al revistei “Tecuciul literar-artistic”, ce apare la editura “Eleonora
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
aminte, „granița“ era marcată doar de niște pietroaie puse în picioare, care puteau să treacă foarte bine neobservate. Seara, devorând clătitele generoase cu nume ușchite, Ciobănești, Văcărești, Îndopate, Dânsa-ntr-Însa ș.cl., nu pot opri să nu iasă la suprafață, din straturi abisale, amintirea clătitelor de-acasă. Am rămas cu o slăbiciune pentru clătite, deși printr-un fel de asociere proustiană ele ar fi trebuit să-mi evoce moartea tatei - doar se știe că oamenii care bolesc îndelung au, în ultimele lor zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
în marele joc al vieții. A, plus șansa de a înțelege că viața merita într-adevăr trăită. PAGINĂ NOUĂ IONESCU Hei, voi, meandre întortocheate ale vieții pe care o formăm de bunăvoie, cărări și căi criptice neștiute ale unor construcții abisale formate pe cale naturală, noi ne plimbăm oasele de colo-colo, albii necontrolate ale voinței unei instanțe al cărei nume ne scapă, suflu dement al unor clipe de slăbiciune când ni se topesc hotarele inimii de dragoste pentru o ființă albă ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
adevărata natură a urâtului și grotescului se dezvăluie numai prin confruntarea cu opusul lor. În timp ce sublimul ne înalță către o lume supranaturală și fermecătoare, “ingredientele” grotescului, ridicol distorsionate, oribile și monstruoase, parcurg traseul invers, cel al coborârii spre domeniul nocturnal, abisal și neliniștitor al inumanului. Hugo evidențiază contrastul dintre spiritul pur și “la bête humaine”, pentru a caracteriza tensiunea dintre sublim și grotesc și, implicit, pentru a sugera faptul că grotescul provoacă invadarea lumii familiare de către forțe necunoscute și inumane. “Frumosul
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
și începu să povestească: Într-o zi, divinul Augustus a întâlnit-o pe femeia pe care grăjdarii o numesc Maștera. De fapt, pe ea o chema Livia. Când s-a întâmplat asta? — Acum vreo șaizeci de ani, cred. O diferență abisală pentru copil, care tăcu, neîncrezător. Grecul se grăbi să continue, ca să evite alte întrebări: Când Augustus a întâlnit-o, ea avea șaptesprezece ani, era căsătorită cu un alt bărbat și avea un copil. Ei bine, acel copil era Tiberius. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
cu jocul lor de contrasensuri și false sensuri. Arbitrariul nimicește orice simbol și astfel arta e ruinată în însăși celula ei constitutivă (...). E inutil să mai spunem cît de departe e Urmuz, numai prin acest fapt, de programul de investigație abisală pe care și-l propuneau și pe alocuri îl și realizau suprarealiștii, după cum e inutil să mai notăm că modul rece și elaborat al scrisului său e la antipodul modului spontan al dicteului automat” (Semne și repere, Ed. Cartea Românească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sau asemănătoare cu cea a lui Gulliver în țara piticilor, a uriașilor și a cailor. Coboară în propriul inconștient, inclus la rându-i în inconștientul colectiv, al umanității, sursa miturilor și a basmelor. Prin călătoria aventuroasă în propriile zone sufletești abisale, eroina povestitoare își recuperează o dată cu fantasmele vârstei paradiziace, eu-rile virtuale. Acesta poate fi sensul grupării episoadelor narative în trei cicluri: Animus, Anima și Animus și Anima. Psihia umană sugerează această distribuire a textelor prozastice e complexă, multiplă, eterogenă, contradictorie. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
înfățișarea, nu mai este la fel de înfricoșător și straniu cum mi s-a părut atunci, în ziua accidentului, și multă vreme după aceea. Cu vârsta, și-a lărgit coapsele de la baza vârfului, iar umerii ascuțiți de ghețar tânăr din trecătoarea stâncilor abisale nu mi se mai păreau atât de amenințători, zăpada și-a pierdut acea consistență rugoasă și cristalină făcând schiurile să geamă la fiecare cotitură. Continui să vin aici să schiez de unul singur, ca să mă pot gândi și să pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
larg și lin din burta umflată a ghețarului. Acolo l-am pierdut pe prietenul meu. Nu-mi pot explica cum. Căci îmi amintesc perfect și astăzi cum am auzit scrijelitul schiurilor lui în urma mea, după ce-am sărit peste peretele abisal, chiar și respirația i-o mai aud și astăzi deosebit de clar. Și totuși el nu a mai venit. I-am pierdut urma. L-am căutat preț de câteva zile cu echipele de salvamontiști. Nu s-a găsit nicio urmă de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
este în esența sa fenomenologică. Mai veche decât ivirea pre-obstanțială a lumii și decât explozia sa ek-statică, ea le precede nu pentru a le ceda locul și a se transforma în ele, ci ca ceea ce rămâne în sine în Noaptea abisală a subiectivității sale, pe care nici o auroră nu o risipește vreodată. Și totuși aici, în această Noapte nepătrunsă și prin mijlocirea sa se înfăptuiește istorialul Ființei despre care vorbim, operația imobilă în care viața se cuprinde pe sine în cuprinderea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
celălalt când ne plânge sufletul. Mi-e un dor cumplit de tine! De când ne știm, cred că s-a deschis, și pentru noi, Poarta Iubirii. Iubind cum n am știut că se poate iubi! Ce simțim este magic, astral și abisal. Și cumplit de frumos și dureros. Geme în mine numele tău de un dor cețos, dar și luminos de ceva mai mult decât iubire... Este acel ceva ce trece de fire. Există așa ceva? Nu știu cum se numește, dar simt că există
Căutări prin vara arsă de cuvinte by Nicolae Stancu ; ed. îngrijită de Vasile Crețu, Nicoleta Cimpoae () [Corola-publishinghouse/Imaginative/472_a_1434]