1,678 matches
-
noastră editorială și volumul al treilea din 1Q84, care completează ingenios strategia para bolică exersată de scriitor încă de la începutul narațiunii. Vorbeam în cronica anterioară (dedicată celor două tomuri inițiale ale poveștii) despre modul cum Murakami creează un univers epic (alegoric) extrem de sofisticat, unde tema principală (disimulată cînd în thriller polițist, cînd în roman de dragoste, cînd în excurs psihologic) rămîne facerea literaturii. Autorul (urmărit, simbolic, și de faimoasa metaforă romanescă 1984 a lui George Orwell, amintit frecvent aici, nu însă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mai concret și, ca atare, mai neinteresant, "1984": populează cerul, pe parcursul nopții, cu două astre selenare în loc de unul! În substanța acestor "transferuri" de la un cronotop la altul, asistăm, în fond, la deja menționata "facere a literaturii". Murakami înaintează, prin ramificații alegorice, pe un teren conceptual și ideologic anevoios (deși romanul nu lasă niciodată senzația că ar fi "bîntuit", fie și în subsidiar, de compulsii teoretice implicite!). Într-un anumit sens, el vrea să surprindă însăși esența literaturii, elementul absolut de identificare
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
exercițiu interpretativ. 1Q84 poate fi, de aceea, caracterizat, în ansamblul său, drept "literatură despre Literatură". E o investigație postmodernă, hipnotizantă, a circuitelor fenomenologice din actul artistic, devenit, iată, subiect de roman. Entuzi asmul "încifrator" al lui Murakami reactualizează marile epopei alegorice ale mitologiei, unde fiecare gest auctorial reprezenta o mișcare înspre lumea tropilor, o rotație către zona translucidă a semioticii. În pofida faptului că palierul simbolic al romanului ocupă prim-planul construcției, scriitura lui Haruki Murakami nu rămîne criptică. Firele intrigii țesute
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
care autorul a și primit Premiul Nobel trei ani mai tîrziu, în 1946) încheie, simbolic, o "criză" ontologică, explorată epic de către Hesse în majoritatea romanelor sale anterioare, dar, cu precădere, în celelalte două capo dopere internaționale cumva complementare, din perspectivă alegorică Siddharta/Siddharta (1922) și Der Steppenwolf/Lupul de stepă (1927). Încă din poeziile romantice și nuvelele publicate la sfîrșitul secolului al XIX-lea, scriitorul german (devenit și cetățean elvețian în a doua parte a vieții) dezvăluie prin filiațiile subtile ale
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
apusene, el rămîne, psihologic vorbind, anexat culturii de origine, pe care o reactualizează ficțional. Alocuțiunea rostită de autor în fața Academiei Suedeze (la decernarea Nobel-ului) și intitulată, simbolic, Babamin Bavulu/ Valiza tatălui meu, încearcă să facă o radiografie în plan alegoric a disjuncțiilor mentalitare existente între Orient și Occident. Pamuk însuși pare să se recepteze, prin urmare, în postura unui liant între cele două spații, asumîndu-și ambivalența identitară ca pe o misiune istorică. Cartea de memorii publicată în 2003 de Orhan
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
dictoane, în mare parte eliptice de predicat. Puținele verbe existente sunt la prezentul continuu. Ca în știință. Poeta nu minte. Redă, în cel mai autentic mod posibil, dar și în cel mai liric, realitatea. Conținutul e destul de explicit, deși e alegoric. Aversiunea față de dictatură este manifestată, însă, total dezarmat. Promovând o poetică a revoltei sugerate, îmbinată cu o poetică a retragerii, a aceleiași ascunderi în sine. "În intervenția sa la Congresul L'intellettuale e la rivoluzione: l'esempio rumeno [Intelectualul și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în alte poeme precum Intoleranță, Ora spitalelor, Carantină, Restul pe masă sau afectând o criză a limbajului, cu ecouri din Blaga și Barbu, Darul, Unde-i mândria, Dintru-un sat,Ana Blandiana își dezvoltă poemele din nucleele unor metafore, aproape alegorice. Sensibilitatea vizionară a poetei restabilește primatul imaginii, în câteva poeme incantatorii Flux, Concert, Din când în când, Elegie de dmineață"75. Alcătuită din opoziții de tipul zăpadă neatinsă/ pământ impur, etenrul neprihănit/văzduhul viu, să nu te naști/ te îngropi
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
putea trișa limba, scoțând-o în afara puterii"242. Coerența se instituie prin utilizarea prezentului continuu, la puținele verbe existente, care redau, în cel mai autentic mod posibil, dar și în cel mai liric, realitatea. Conținutul e destul de explicit, deși e alegoric. Aversiunea față de dictatură este manifestată direct, total dezarmat. Decrețeii sunt copiii sau adulții din aeastă poezie, care s-au ivit pe lume, fără să aibă dreptul la explicații. Fiecare negație, încărcată de un semantism al compasiunii pentru omenirea forțată să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
însă, redate fragmental sau fragmentarist conduc la instituirea de imagini reprezentative pentru spațiul comunist. Poemul poate fi interpretat oricum, atâta timp cât nu se îndepărtează de context: cu iz de propagandă anti-ceaușistă, cu iz de strigăt de ajutor, de salvare. Disperarea, subliniată alegoric printr-o varietate lexicală, cu predominarea substantivelor, transpare și din coliziunea pe care structurile nominale o realizează, alăturându-se. Dinamismul substantivelor, care nu devin neapărat metafore, conduce, totuși, către crearea de imagini plasticizante, care au rolul de a institui percepții
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dictoane, în mare parte eliptice de predicat. Puținele verbe existente sunt la prezentul continuu. Ca în știință. Poeta nu minte. Redă, în cel mai autentic mod posibil, dar și în cel mai liric, realitatea. Conținutul e destul de explicit, deși e alegoric. Aversiunea față de dictatură este manifestată, însă, total dezarmat. Promovând o poetică a revoltei sugerate, îmbinată cu o poetică a retragerii, a aceleiași ascunderi în sine, Ana Blandiana realizează prin intermediul acestor poezii de factură subversivă, o adevărată frescă a societății totalitare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
copiilor, Totul și Delimitări, pe care le-am analizat atât din punct de vedere stilistic, cât și lingvistic, morfo-sintactic, relevând câteva aspecte esențiale ale acestor tipuri de scrieri. Am identificat, astfel, versuri lapidare, eliptice de predicat, secvențe nominale care funcționează alegoric și a căror coliziune realizează o frescă plasticizantă a societății totalitare, metafore cu dublu sens, care deconstruiesc simbolistica originală, fiind investite cu sensuri noi, al căror semantism capătă relevanță doar raportat la context, precum și asonanțe și aliterații din sunete închise
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
am. Memoria mea afectivă reține cursurile dedicate lui Dimitrie Cantemir, "Principele spiritului", cum îl numește doamna profesoară. Am citit în zilele acelea în ochii doamnei Sorohan o strălucire specială, ori de câte ori vorbea despre Inorog, personajul excepțional care domină spiritual lumea romanului alegoric. De altfel, de fiecare dată când împrejurările vieții m-au adus în apropierea doamnei Elvira Sorohan am avut acest sentiment puternic că altitudinea spirituală și intelectuală a d-sale este similară cu a lui Cantemir și a dublului său ideal
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
scriitorului. Motiv pentru care comitem conștient imprudența de a nu discrimina între informațiile oferite de cele două tipuri de discurs. 124 Fragmentul din Epistola către efeseni, a apostolului Pavel, despre urcarea fiului nelegiuirii în Templul Sfânt al Domnului e înțeles alegoric de Origen ca un fel de așezare nelegitimă și abuzivă a sensului eretic/mincinos în corpul Cuvântului biblic. 125 A se vedea , spre exemplu, excelentul articol despre motivul "popă" al lui Ovidiu Bârlea din Mică enciclopedie a poveștilor românești, București
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
deodată, ceva se produce, impalpabil, iar marea artă a autorului constă în identificarea și descrierea fină, dar neiertătoare, a momentului în care totul basculează, în care balonul viselor fru moase se sparge și protagoniștii înfruntă frigul abisal al neantului. Enigmatic, alegoric, răvășitor, scormonind întunecimile naturii umane pînă în adîncurile ei cele mai triste, cum ar fi meschina bucurie a lui Marcel, spre exemplu, veșnicul nemulțumit de soartă de a vedea prăbușindu-se universul celuilalt. Sau al celorlalți. Răul nu pare să
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
a lucrurilor", parodia și sărbătoarea iconoclastă ce nu își propun să provoace o schimbare, ci mai mult să arate efemeritatea modelelor impuse la un moment dat. Dacă ne raportăm la etimologia vocabulei "carnaval", există un înțeles (carrus navalis, car naval, alegoric) care ne poate duce cu gândul la ideea că postmodernismul concepe modernismul sub forma unui car alegoric care se autodenunță prin reliefarea structurilor sale idealizate și presupune ideea de purificare și renaștere. Carnavalescul culturii postmoderne îmbrățișează deci fragmentarea, indeterminarea, polifonia
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
să arate efemeritatea modelelor impuse la un moment dat. Dacă ne raportăm la etimologia vocabulei "carnaval", există un înțeles (carrus navalis, car naval, alegoric) care ne poate duce cu gândul la ideea că postmodernismul concepe modernismul sub forma unui car alegoric care se autodenunță prin reliefarea structurilor sale idealizate și presupune ideea de purificare și renaștere. Carnavalescul culturii postmoderne îmbrățișează deci fragmentarea, indeterminarea, polifonia, jocurile de limbaj și de interpretare, care par să subîntindă ideea reevaluării trecutului și a "primenirii" sale
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
esențiale dintre categorii, domenii și discursuri pare a aboli sensul, dar și împărțirile stricte ale modernismului, prefigurându-se astfel într-o "referință" a curentului postmodern. Derrida este recunoscut pentru respingerea ideilor de sistem, origine și primordialitate, precum și pentru preferința pentru alegoric, metonimie, fragment și secundaritate (suplementaritate). Deconstrucția, după cum bine remarcă Jonathan Culler și Richard Rorty, cere anularea distincției dintre filosofie și literatură, facilitând impunerea forței retorice a textului. Interpretarea care tratează scriitura ca pe o construcție retorică fictivă și care evidențiază
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
traseu univoc de lectură este exclusă, astfel încât spațiul infinit al citării, parodiei, colajului și ironiei este deschis. Scrisul-ca-experiență-a-limitelor (Julia Kristeva) ia în considerare elementele hibride, eterogene, plurale, participând în acest mod atât la constituirea teoriei, cât și a practicii. Substanța alegorică prin intermediul căreia un discurs este citit prin altul se conectează parodiei pentru a transforma, în unele cazuri, autorul postmodern într-un bricoleur. Din moment ce trecutul poate fi ipostaziat sub forma unui text, se poate înțelege un eveniment sau istoria însăși prin intermediul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sugestivă de la Jorge Luis Borges, aceea a cartografului unui imperiu, care realizează o hartă atât de detaliată încât acoperă în totalitate teritoriul pe care trebuie să-l reprezinte, hartă care, o dată cu declinul imperiului, începe să se deterioreze. Pentru ca această imagine alegorică să corespundă termenului de hiperrealitate, ea trebuie să suporte tratamentul inversiunii în concepția lui Baudrillard, este vorba despre hiperrealitate atunci când harta precede și generează teritoriul și mai curând el decât harta se va descompune apoi. Mai mult decât atât, ceea ce
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
este confundată cu faptul, iar imaginația nu mai reprezintă un centru creator de sensuri, ci o oscilație lipsită de referință și rațiune, la fel cum și naturalul încetează să mai existe: "A existat mai înainte o clasă specială de obiecte alegorice și puțin diabolice: oglinzile, imaginile, operele de artă simulate, dar transparente, manifeste care aveau stilul lor. Și plăcerea consta în a descoperi "naturalul" în ceea ce era artificial și contrafăcut. Astăzi, când realul și imaginarul se confundă în aceeași totalitate operațională
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Hyde nu se mai poate metamorfoza în Jekyll, sfârșind în chip violent. Oricum, subiectul s-a dovedit atât de bine ales, încât micul volum a fost reeditat continuu încă de la apariție. Julia Reid afirmă cu justețe că "insistența asupra semnificației alegorice a poveștii a condus la simplificarea acesteia în cultura populară, unde "personalitatea Jekyll și Hyde" a ajuns să simbolizeze o luptă între bine și rău" (2006: 93). * * * Edgar Allan Poe constituie, fără îndoială, cea mai autoritară voce auctorială din secolul
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Atunci... atunci... voi fi nevoit să mă omor eu!...". Richard Fusco notează, în relație cu confruntarea dintre personaj și mediul familiar acestuia din finalul nuvelei: "Peisajul distrus care constituie ultima privire fugară din viața sa este ironica reinterpretare fizică și alegorică a aceleiași grădini edenice pe care o prețuise cu patru luni mai înainte" (1994: 61). Cred că nuvela suportă cel puțin o interpretare alegorică. Ea se bazează pe insolitul darwinism metafizic al autorului: conform acestei intuiții, omul, ca apex al
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
nuvelei: "Peisajul distrus care constituie ultima privire fugară din viața sa este ironica reinterpretare fizică și alegorică a aceleiași grădini edenice pe care o prețuise cu patru luni mai înainte" (1994: 61). Cred că nuvela suportă cel puțin o interpretare alegorică. Ea se bazează pe insolitul darwinism metafizic al autorului: conform acestei intuiții, omul, ca apex al evoluției materiale din biosferă, a atins frontiera posibilităților de expresie ale vizibilului grosier (chiar dacă rafinat de inteligența creatoare). În consecință, el trebuie să facă
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
1907-1968). În literatura scrisă în perioada comunistă, proza de teroare era, previzibil, descurajată atât de omniprezenta cenzură, cât și de interesele auctoriale înseși, orientate mai degrabă fie asupra realismului obiectiv, fie asupra esopicului sau parabolicului, care, în sine, ca expresii alegorice, nu puteau acționa în direcția consolidării ori reformării unui asemenea model beletristic. Deși, la limită, ar fi posibilă identificarea câtorva texte corelabile, cu mare clemență critică, terifiantului narativ, prefer să nu abuzez de eticheta terorii și să nu mă opresc
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
substrat (aparent) de poveste se sfârșește într-o parabolă cu nuanțe politice, anticipând, straniu, romanul Șobolanul, elaborat, în 1979, de Andrzej Zaniewski. De altfel, în articolul consacrat autorului în Dicționarul scriitorilor români, se deplânge "mobilizarea imaginației fantastice în slujba ilustrării alegorice a unor teze extraliterare" (1995-2003: I, 262). * * * A doua proză de teroare semnificativă a lui Beneș se numește (titlul are, din nou, izul unui conte) Cetatea cu steaguri albe. Cromatica sugerată de epitetul prezent în titlu este înșelătoare: aici, albul
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]