991 matches
-
albia Nistrului, mai rar în avalul afluenților lui, lacul Dubăsari, brațul Turunciuc, limanul Nistrului și în Prut. Are corpul alungit și ușor comprimat lateral, acoperit cu solzi medii, groși, persistenți. Spatele și abdomenul sunt rotunjite, fără carenă. Capul mic este alungit, și comprimat lateral. Fruntea ușor bombată. Botul gros, masiv, ascuțit și scurt. Gura este mică, semilunară, așezată subterminal (inferior); vârful ei ajunge în dreptul marginii inferioare a orbitei, iar colțul ei nu ajunge la verticala anterioară a ochiului. Maxila proeminează peste
Clean mic () [Corola-website/Science/331531_a_332860]
-
este bifurcată, cu lobii aproape egali. Spatele cenușiu-albăstrui, cenușiu-închis, galben-cenușiu, brun-închis sau brun-verzui cu mici pete mai întunecate. Flancurile cenușii-argintate, galben-cafenii, galbene sau argintie cu reflexe albăstrui și cu 6-11 (obișnuit 7-9) pete mari, întunecate brune sau cenușii-argintii, rotunde sau alungite în sensul longitudinal sau pătrate; ele se contopesc, uneori, într-o singură dungă în lungul liniei laterale. Abdomenul de culoare albă. Solzii din lungul liniei laterale au câte un punct negru deasupra, iar altul dedesubtul liniei laterale. Înotătoarele dorsală, pectorale
Porcușor de nisip () [Corola-website/Science/331558_a_332887]
-
lor. Vezica înotătoare nu comunică cu intestinul. Razele anterioare ale înotătoarelor dorsală, anală și ventrale au forma unor țepi ascuțiți, nedivizați. În mai multe grupuri de actinopterigieni însă spinii lipsesc din înotătoare și anume probabil prin dispariție. Înotătoarea dorsală se alungește înapoi și se diferențiază într-o parte anterioară și una posterioară, care se separă adesea ca două înotătoare distincte: anterioară și posterioară. Înotătoarea dorsală anterioară are raze spinoase, în formă de țepi (spini) ascuțiți, rigizi, nedivizați, iar cea posterioară raze
Acantopterigieni () [Corola-website/Science/331603_a_332932]
-
Înotătoarea anală este foarte lungă, ajungând până la înotătoarea caudală. Familia siluridelor cuprinde specii de dimensiuni variabile de la pești mici până la foarte mari. Specia europeană - somnul ("Silurus glanis")- ajunge la 5 m lungime și o greutate de 400 kg. Corpul este alungit, gros în partea anterioară, comprimat lateral în cea posterioară, și este gol, lipsit de solzi. Capul turtit dorso-ventral. Pe ambele fălci 2—3 perechi de mustăți: una (cea mai lungă) pe falca superioară, la colțul gurii și 1—2 perechi
Siluride () [Corola-website/Science/331660_a_332989]
-
lingvistice stabilite în secolul anterior, dar modelul nu mai este limbajul de la curte, iar lexicul admis de Academie se îmbogățește. În ceea ce privește pronunțarea, în secolul al XVII-lea dispare definitiv cea a lui -s al pluralului, dar vocala dinaintea sa se alungește. Există diferențe între pronunțarea aristocratică și cea populară. În prima, pronunțarea lui e precedat de o vocală începe să dispară, provocând lungirea vocalei precedente: "amie" [amiə] > [amiː], lungire care se va menține până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Terminația -er
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
a cunoscut triumful american la expoziția internațională World’s Columbian Exposition. Din 1916 are loc în fiecare an, în New York City, de Ziua Independenței Statelor Unite, Nathan's Hot Dog Eating Contest. Un constă dintr-un cârnat încălzit, într-o chiflă alungită din făină de grâu, care este, de obicei prăjit sau fiert. Chifla se taie în două de-a lungul și se încălzește. Apoi se așează cârnatul cald și se ornează cu sosuri (ketchup, muștar, maioneză etc.). În Scandinavia, se folosește
Hotdog () [Corola-website/Science/335623_a_336952]
-
20,8-25% din lungimea totală a corpului, cuprinzându-se de 4,0-4,8 ori în lungimea lui totală. Profilul dorsal și ventral sunt la fel de convexe. Înălțimea minimă a corpului reprezintă 11,7-12,5% din lungimea totală a corpului. Capul este alungit. Lungimea capului este mai mare decât înălțimea corpului și reprezintă 23,8-26,4% din lungimea totală a corpului și intră în această dimensiune de 3,8-4,2 ori (la exemplarele din Marea Neagră de 3,9-4,1, iar la cele din
Buzat () [Corola-website/Science/335685_a_337014]
-
litorali, din supraordinul acantopterigieni, de talie mică, cu corp alungit, foarte subțire și necomprimat, de formă foarte variabilă, oarecum ciudată. Se caracterizează prin plăcile osoase, care la marea lor majoritate acoperă în întregime corpul formând inele osoase complete, prin botul alungit într-un tub, în vârful căruia se găsește gura mică, fără dinți, prin înotătoarele ventrale așezate înapoia pectoralelor. Ordinul include 5 familii, 64 genuri și aproximativ 365 specii. Cele mai multe specii sunt marine, dar există câteva specii de apă dulce. Pe
Singnatiforme () [Corola-website/Science/335727_a_337056]
-
specii sunt marine, dar există câteva specii de apă dulce. Pe litoralul românesc al Mării Negre trăiesc 7 specii Sunt pești de talie mică, cu un corp alungit, foarte subțire și necomprimat, de formă foarte variabilă, în general aberantă. Botul este alungit în forma unui tub (tubuliform), cu excepția peștilor adulți din genul "Bulbonaricus" care nu au un bot tubuliform. În vârful botului se găsește gura. Gura este terminală, mică, mărginită în partea superioară fie de premaxilare și maxilare, fie numai de maxilare
Singnatiforme () [Corola-website/Science/335727_a_337056]
-
din sistemul lateral cefalic), dar în locul acestora există rânduri de genipori. Pteroticul se află în jos în contact cu bazioccipitalul. Coastele (atât cele ventrale cât și cele dorsale) și oasele intermusculare lipsesc; în schimb parapofizele vertebrelor, care înlocuiesc coastele, sunt alungite și se află în septul orizontal intermuscular. Primele 3-6 vertebre anterioare sunt alungite, sudate între ele și imobile. Aparatul opercular cu 1-5 radii branhiostegale. Branhiile suferă o reducere și au formă de mici tufișoare din care cauză acestui grup de
Singnatiforme () [Corola-website/Science/335727_a_337056]
-
află în jos în contact cu bazioccipitalul. Coastele (atât cele ventrale cât și cele dorsale) și oasele intermusculare lipsesc; în schimb parapofizele vertebrelor, care înlocuiesc coastele, sunt alungite și se află în septul orizontal intermuscular. Primele 3-6 vertebre anterioare sunt alungite, sudate între ele și imobile. Aparatul opercular cu 1-5 radii branhiostegale. Branhiile suferă o reducere și au formă de mici tufișoare din care cauză acestui grup de pești i se mai spune și lofobranhiate (Lophobranchii). Vezica înotătoare nu comunică cu
Singnatiforme () [Corola-website/Science/335727_a_337056]
-
și copaci, pe sub pietre, sub frunzar, iar unele specii se găsesc și în locuințe. Printre apterigote, tizanurele sunt forme relativ mari, au de obicei 10-20 mm lungime, dar pot fi specii de 1 mm sau de 50 mm. Corpul este alungit, turtit dorsoventral, acoperit în întregime cu peri țepoși și cu șolzi suprapuși cenușii-argintii, care dau insectei culori și pete diverse. Unele specii nu au șolzi. Se recunosc îndată la exterior prin lipsa aripilor (insecte apterigote). Pe segmentele abdominale se găsesc
Tizanure () [Corola-website/Science/332564_a_333893]
-
al Transilvaniei, biserica de secol XV din Cicau a fost alcătuită, în prima etapă, din navă și altar, despărțite printr-o „tâmplă de zidărie”, cu numai două intrări (o ușă împărătească și una diaconicească). După 1700, vechea navă a fost alungită spre Vest, cu actualul pronaos, zidul vestic fiind dărâmat, iar vechiul ancadrament de piatră al intrării inițiale a fost mutat pe latura sudică a noului pronaos. Biserica are 6 ferestre, din care 5 de factură gotică, cu ancadramente din piatră
Biserica „Sf. Arhangheli” din Cicău () [Corola-website/Science/332666_a_333995]
-
subarboret dens. Au o talie mică. Lungimea cap + trunchi = 10-15 cm; coada = 1-3 cm; greutatea = 45-70 g. Longevitatea este de 5 ani. Se aseamănă cu cu șoarecele de câmp ("Microtus arvalis") sau cu gimnurul, dar au coada scurtă. Corpul este alungi. Picioarele sunt destul de scurte. Capul este mare. Urechile bine dezvoltate cu vârfurile rotunjite. Ochii sunt relativ mari. Botul foarte lung și ascuțit în porțiunea terminală. Formula dentară ca la gimnur. Femelele au 2 perechi de mamele. Glandelor tegumentare anale din
Gimnurul mic () [Corola-website/Science/332737_a_334066]
-
2,5 metri, iar grosimea lor este între 16 și 20 cm. Liniile se intersectează între ele, punctele de intersecție se numesc noduri Hartmann care sunt de 6-7 ori mai nocive decât benzile de radiații. Rețeaua se strînge și se alungește pe măsură ce se apropie de poli. Între benzile rețelei, se află o zonă favorabilă cu suprafața de 1,8 - 2,3 m. Radiațiile Hartmann și efectul lor nociv sunt dispersate de o cuvertură de apă mai groasă de 15 m. Majoritatea
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
circa 22,7 kg, iar peștele aligator ("Atractosteus spatula") atinge o lungime de 3 m și are o greutate maximă de 137 kg. Lepisosteiformele se aseamănă cu știuca prin corpul lor sagitiform, cu capul turtit, dorso-ventral, prevăzut cu un bot alungit în vârful căruia se găsesc nările, și prin înotătoarele dorsală și anală deplasate în apropierea cozii. Coada este heterocercă însă nu este bifurcată ca și la știucă, ci are lobul rotunjit. Se mai deosebesc de știucă și de toți teleosteenii
Lepisosteiforme () [Corola-website/Science/333788_a_335117]
-
pe partea dorsala și mai deschis pe cea ventrala. Ochii sunt mari, poziționați pe părțile laterale ale capului, acuitatea vizuală este foarte bună. Înotătoarele dorsala și anala sunt mari și poziționate foarte aproape de pedunculul codal, aripioarele ventrale și pectorale sunt alungite și cam de aceeași mărime, iar înotătoarea codala este heterocercă. Peștii aligator pot fi găsiți în habitatul acvatic, cei mai multi aflându-se în rezervoarele și lacurile sau apă salmastra a estuarelor și golfurilor din sudul Statelor Unite. Aceștia au fost observați ocazional
Pește aligator () [Corola-website/Science/333796_a_335125]
-
singură familie, "Orycteropodidae", cu o singură specie actuală, furnicarul african ("Orycteropus afer"), și mai multe specii dispărute. Au corpul masiv. Lungimea poate ajunge până la 2 m cu coadă cu tot, iar greutatea poate trece de 70 kg. Capul lor este alungit și prelungit într-un bot trunchiat, un fel de rât, puțin dilatat la extremitatea sa, unde se găsesc nările; botul este acoperit în vârful său cu vibrize lungi și dese. Urechile sunt foarte lungi și ascuțite, în formă de cornet
Tubulidentate () [Corola-website/Science/333038_a_334367]
-
Coada cu inele de culoare neagră și albă, de aproximativ aceeași lățime. Pe coadă parul este mai lung decât cel de pe corp. Printre membrii acestui gen este comun melanismul. Genetele au un aspect general de viveride tipice. Corpul lor este alungit, picioarele sunt scurte cu gheare scurte și curbate, retractile. Au o coadă lungă, dar mai scurtă decât corpul. Capul este mic, cu botul de lungime medie, ascuțit iar urechile proeminente, rotunjite. Au 2 perechi de mamele abdominale. Genetele trăiesc în
Genete () [Corola-website/Science/333088_a_334417]
-
păienjeni, scorpioni și mai rar cu fructe. Fiind însă și bune cățărătoare în arbori, adeseori vizitează cuiburile păsărilor. În urmărirea prăzii nu fac nici un zgomot, se fac una cu pământul, se apleacă și se târăsc de parcă lunecă, iar corpul se alungește. Se reproduc de două ori pe an, dar în perioade diferite, în funcție de zona considerată din arealul de răspândire. Astfel, în răsăritul Africii: în octombrie-decembrie, în vestul Africii în martie-iunie și septembrie-decembrie, în sudul Africii: primăvara și toamna (octombrie-februarie), iar în
Genete () [Corola-website/Science/333088_a_334417]
-
Originile dragonului japonez se află în mitologia chineză. Stilul său a fost inspirat după cel chinezesc: creatură zburătoare cu trup alungit de șarpe, patru picioare cu gheare, mustăți și coarne. Diferența principală dintre cel chinezesc și cel japonez este faptul că cel chinezesc are patru gheare la picioare în timp ce cel japonez are doar trei. O altă diferență importantă ar fi faptul
Dragon japonez () [Corola-website/Science/333100_a_334429]
-
ale castelului angevin. Designul de ansamblu a fost atribuit lui Pietro di Martina, un arhitect milanez, sau, după Vasari, lui Giuliano da Maiano. Autorii moderni atribuie designul lui Francesco Laurana. El are înălțimea de 35 de metri și a fost alungit în două arcade suprapuse. Unele rapoarte susțin că arcele au fost inițial planificate ca două fețe ale unui arc destinat pentru Piazza del Duomo, dar că Niccolo Bozzuto, un ofițer în serviciul lui Alfonso, a cărui casă trebuia să fie
Castel Nuovo () [Corola-website/Science/333330_a_334659]
-
auriculară, este o fațetă articulară, acoperită cu cartilaj hialin, care ocupă parte superioară a feței mediale a corpului talusului. Ea se continuă în sus cu trohlea talusului, și este practic o anexă a acesteia. Această fațetă articulară privește înăuntru, este alungită în sens antero-posterior și în ansamblu are forma unei virgule culcate cu o concavitate inferioară, al cărui cap (extremitatea groasă) lat și rotund se află înainte, iar coada subțire înapoi. Ea măsoară în medie 25 mm în lungime și 12
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
sub forma unei vacuolizări (stadiul de 43 mm). La embrionul de 27 mm, talusul este în poziție joasă și se suprapune ușor calcaneului. Torsiunea capului sau înclinația colului nu sunt evidente în această etapă. În perioada fetală viitorul os se alungește. Capul se rotează spre lateral, înălțimea corpului crește și unghiul de declinație col-trohlee descrește, pe măsură ce osul este „extras” dintre maleole în această fază și supinația plantei se corectează. Modificările calcaneului din această etapă - corelate cu cele ale talusului, corectează adducția
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
sau cu piciorul, fiind format el însuși din trei părți: o parte proximală, "bazipodul", alcătuită din 2 rânduri de oase scurte, denumite oase carpiene la mână și oase tarsiene la picior; o parte mijlocie, "metapodul", format din cinci oase metapodiale alungite în formă de baghetă, denumite metacarpiene la mână și metatarsiene la picior; o parte distală, "acropodul", reprezentat prin cinci degete care continuă oasele metapodale, fiind subdivizate fiecare într-un număr variabil de falange (de regulă două sau trei). "Bazipodul" (partea
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]