1,353 matches
-
de ani, dacă ne fixăm primul reper în 1703, anul când Fabricius a publicat un volum impozant, intitulat Codexul apocrif al Noului Testament. De la Fabricius și până astăzi s-au făcut pași enormi în editarea, comentarea, înțelegerea cinstită, nepartizană a apocrifelor creștine 70. Cazul României este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de acest corpus literar din partea teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de acest corpus literar din partea teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu mai încape vorbă, cuvântul „apocrif” miroase a pucioasă și nu-și are locul în vocabularul pravoslavnic. Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi „eretic”, prin urmare direct în fundul iadului. De partea cealaltă, întâlnim o pasiune smintită, necontrolată pentru aceste scrieri, văzute ca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu mai încape vorbă, cuvântul „apocrif” miroase a pucioasă și nu-și are locul în vocabularul pravoslavnic. Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi „eretic”, prin urmare direct în fundul iadului. De partea cealaltă, întâlnim o pasiune smintită, necontrolată pentru aceste scrieri, văzute ca un eșantion de literatură ezoterică. În ultimii ani mai cu seamă, au apărut tot felul de traduceri neprofesioniste, făcute
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
elementară noțiune de garanție culturală. A citi, a comenta „științific” un text grecesc după o traducere engleză e de neconceput în Occident; dar este regulă în România. Chiar și în spațiul universitar ortodox din România apar așa-zise „doctorate” despre apocrife, fără valoare, simple compilații (și nici ele bine cusute) despre texte etiopiene, de pildă, analizate după versiunea... franceză. Cum se poate întocmi o școală normală pe un soclu de necinste cvasipermanentă? Reluându-mi așadar ideea: între mefiență programată și belferism
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și spiritul lor dintâi, cât mai aproape de surse, nu în litera moartă a dogmatismului politicianist. Nu cred să existe aici de față persoane care să contrazică aceste afirmații de strict bun-simț. Așa stând lucrurile, din păcate, cu perceperea și „exploatarea” apocrifelor în România, consider necesare definirea câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
persoane care să contrazică aceste afirmații de strict bun-simț. Așa stând lucrurile, din păcate, cu perceperea și „exploatarea” apocrifelor în România, consider necesare definirea câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naștere scrierilor respective. „Problema apocrifelor” este strict legată de „problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naștere scrierilor respective. „Problema apocrifelor” este strict legată de „problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al lui Irineu 71. Cu riscul de a luxa prejudecăți și de a leza comodități
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
limbaj omenesc, nu înseamnă altceva decât reafirmarea implicită a transcendenței lui Dumnezeu și nelegitimitatea faptului de a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conținutul unei Cărți. Astfel vom înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea canonului Noului Testament s-a întins pe o perioadă de aproape două secole, între jumătatea secolului al II-lea și sfârșitul secolului al IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra în detalii istorice sau tehnice, mulțumindu-mă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
doilea rând, absența unor texte celebre astăzi, precum Apocalipsa lui Ioan sau Epistola către evrei; în sfârșit, prezența altor texte, dispărute astăzi mai mult sau mai puțin din colimatorul nostru, precum Didahia, Epistola lui Clement, Păstorul lui Hermas și câteva... apocrife, printre care Evanghelia lui Petru și Apocalipsa lui Petru. Apocalipsa lui Ioan a stat multă vreme „pe tușă”, din cauza milenarismului presupus din capitolul 20; nici Evanghelia lui Ioan n-a avut o soartă mai favorabilă, dintr-un motiv similar, a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a dispărut din ele din cauza interpolărilor docetiste tardive, așa cum mărturisește Serapion, episcop al Antiohiei, la începutul secolului al III-lea. Prin urmare, într-o perioadă când încă nu exista un canon cert al Noului Testament, unele dintre scrierile numite astăzi „apocrife” nu deranjau pe nimeni, ba chiar puteau sta alături de cele trei evanghelii sinoptice sau de corpusul epistolelor pauline. * Last but not least, denigratorii au tendința să minimalizeze ori chiar să anuleze caracterul variat, policrom al scrierilor apocrife. Sub eticheta „apocrife
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
scrierile numite astăzi „apocrife” nu deranjau pe nimeni, ba chiar puteau sta alături de cele trei evanghelii sinoptice sau de corpusul epistolelor pauline. * Last but not least, denigratorii au tendința să minimalizeze ori chiar să anuleze caracterul variat, policrom al scrierilor apocrife. Sub eticheta „apocrife” sunt înghesuite forțat, cu bune sau rele intenții, texte nu numai de origini culturale diferite, dar și cu mize teologice radical diferite. Un text gnostic precum Evanghelia lui Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
apocrife” nu deranjau pe nimeni, ba chiar puteau sta alături de cele trei evanghelii sinoptice sau de corpusul epistolelor pauline. * Last but not least, denigratorii au tendința să minimalizeze ori chiar să anuleze caracterul variat, policrom al scrierilor apocrife. Sub eticheta „apocrife” sunt înghesuite forțat, cu bune sau rele intenții, texte nu numai de origini culturale diferite, dar și cu mize teologice radical diferite. Un text gnostic precum Evanghelia lui Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi pus în nici un
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi pus în nici un caz alături de Protoevanghelia lui Iacob sau de Pseudo-Evanghelia lui Matei, două produse ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere dogmatic. Se impune așadar o decantare a corpusului apocrif în funcție de procentul de „învățătură eretică” pe care-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind un text gnostic, precum Pistis Sophia, dar, în același timp, regula fidei, dublată de propriul angajament spiritual, îi impune respingerea lui la nivelul doctrinei. Nu la fel stau lucrurile cu apocrifele de origine populară, de pildă. Aceste texte, multe remaniate târziu, după campania „antiapocrife” din secolele al II-lea și al III-lea, constituie o mină de informații despre imaginarul și tipul de credință practicat de anumite comunități creștine din Asia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de anumite comunități creștine din Asia Mică, Palestina sau Egipt. Între o evanghelie gnostică sethiană, care impune o nouă viziune teologică despre lume, un nou scenariu soteriologic și un text de factură populară diferența este uriașă. Rețeta „de fabricație” a apocrifelor populare (denumirea aceasta nu acoperă tot spectrul, dar mi se pare cea mai adecvată pentru dezamorsarea falselor tensiuni) seamănă cu rețeta de fabricație a „ciorbei de bolovan” descrisă de Vasile Voiculescu într-una dintre prozele sale moralizatoare: uneori, autorul, necunoscut
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
amănuntul ori să umple lacuna respectivă. Așa au luat naștere capodopere precum Apocalipsa lui Pavel, Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia lui Nicodim, texte asupra cărora doresc să mă opresc în continuare. II Bineînțeles, nimeni nu ne obligă să citim scrierile apocrife ori măcar să le cunoaștem fragmentar. Nimeni nu ne obligă să citim teologie budistă ori medievală occidentală. Dar merită să ne întrebăm cu toată sinceritatea: nu pierdem oare ceva important ignorând asemenea texte? Un bun prieten, cercetător la Institutul Sources chrétiennes
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în afara preocupărilor „de specialitate”: patristică, ecdotică, istoria creștinismului antic și atât. Restul e distracție inutilă pentru dânsul. M-am îngrozit, dar, în fața unei asemenea decizii radicale și ferme, orice argument devenea din capul locului inoperant. Ce pierdem așadar ignorând scrierile apocrife creștine ale Antichității? Pe plan teologic, poate „nu mare lucru”. Cam ce s-ar fi pierdut dacă vremurile ar fi șters 50% dintre icoanele mânăstirilor din Bucovina. Pe plan uman și cultural, foarte mult. Pe plan uman, cum aceste texte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să le ignorăm ori, și mai rău, să le disprețuim din ignoranță. Pe plan cultural, așa cum voi încerca să arăt prin trei exemple, riscăm să pierdem înțelesul însuși al unei bune părți din Tradiția noastră transmisă liturgic, iconografic sau literar. Apocrifele marianice În Noul Testament, biografia Maicii Domnului se suprapune umil biografiei Mântuitorului. Ea apare în evanghelii odată cu Bunavestire și dispare după Înviere. Dogma fundamentală a creștinismului rămâne totuși dogma Întrupării lui Dumnezeu, a nașterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Alexandrinul (Stromate VII,93,7) și de Origen (Comentariul la Matei X,7), ca dovezi irefutabile împotriva celor care negau fecioria Mariei. Pentru alexandrinii noștri așadar, Protoevanghelia reprezenta o garanție indiscutabilă de ordin istoric. Titlul sub care este cunoscută astăzi apocrifa se datorează unei greșeli de înțelegere a rolului acesteia în Biserică. Primul traducător în latină, Guillaume Postel (mort în 1581), văzând că ea se citea în bisericile orientale, a crezut că are de-a face cu o scriere canonică (amănunt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
episoade puternice, fecioria Mariei ante partum (capitolul 6: proba apei amare), in partu (cap. 19-20: verificarea de către o moașă necredincioasă) și post partum (explicația oferită expresiei evanghelice „frații Domnului”: aceștia erau fii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie). Această apocrifă care urcă, cel puțin fragmentar, până în secolul al II-lea ne oferă singura mărturie scrisă despre nașterea miraculoasă a Mariei dintr-o mamă sterilă și despre aducerea ei la Templul din Ierusalim ca gest de gratitudine și umilință. O altă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sărbătorită și în iad! Grație intervenției generoase a lui Brendan, Iuda va beneficia de o scurtă prelungire a acestui moment de respiro. Tema „răgazului” între chinuri (refrigerium) acordat păcătoșilor în iad este una dintre temele centrale și controversate ale unei apocrife extrem de cunoscute în Antichitatea creștină, Apocalipsa lui Pavel 87. Originalul grecesc urcă probabil până în secolul al II-lea, dar el nu ni s-a păstrat. Conținutul lui poate fi reconstituit parțial după una din cele două versiuni latine. Apocalipsa lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Apocalipsa lui Pavel, sursă fără de care fragmentul respectiv nu poate fi înțeles în toată adâncimea teologică. * Opresc aici șirul exemplelor, care pot fi oricând multiplicate, lăsându-vă pe dumneavoastră să trageți concluzia cuvenită. Dacă nu avem nimic de pierdut ignorând apocrifele, atunci textul meu n-a avut nici un rost și munca mea a fost zadarnică. Dacă existența apocrifelor nu are nici un rost, atunci munca tuturor celor care le editează de sute de ani, cu un efort imens, cu o știință exemplară
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aici șirul exemplelor, care pot fi oricând multiplicate, lăsându-vă pe dumneavoastră să trageți concluzia cuvenită. Dacă nu avem nimic de pierdut ignorând apocrifele, atunci textul meu n-a avut nici un rost și munca mea a fost zadarnică. Dacă existența apocrifelor nu are nici un rost, atunci munca tuturor celor care le editează de sute de ani, cu un efort imens, cu o știință exemplară și o răbdare dumnezeiască este muncă irosită de pomană. Dacă existența apocrifelor nu contează, atunci nu contează
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a fost zadarnică. Dacă existența apocrifelor nu are nici un rost, atunci munca tuturor celor care le editează de sute de ani, cu un efort imens, cu o știință exemplară și o răbdare dumnezeiască este muncă irosită de pomană. Dacă existența apocrifelor nu contează, atunci nu contează nici iconografia despre nașterea, copilăria, intrarea în Templu sau Adormirea Maicii Domnului; așa cum nu contează icoana Anastasis, la care se închină zilnic credincioșii ortodocși. Firește, aceste afirmații se doresc simple afirmații retorice. O singură „erezie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
căruia Dumnezeu, prin îngerii săi, a binevoit să-i reveleze tainele cerești. Vizionarul nu se gândește la „generațiile prezente”, contemporane cu el, ci în primul rând la cele viitoare, altfel spus, la generația din care face parte autorul propriu-zis al apocrifei. Viziunile eshatologice se îmbină, pe tot parcursul Cărții lui Enoh, cu viziunile cosmologice. Să existe vreo legătură între „competența cosmologică” și faptul că personajul nostru a trăit trei sute șaizeci și cinci de ani (până a nu fi ridicat la cer de către Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]