1,017 matches
-
întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filozofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră
Constantin Cantacuzino (stolnic) () [Corola-website/Science/304363_a_305692]
-
fondatorii anatomiei și farmacologiei, a avut o influență timp de peste un mileniu asupra medicii ebraice, creștine și musulmane. Galen s-a născut în Pergam. Tatăl său, un arhitect înstărit, apoi senator i-a dat prima educație inițiindu-l în filozofia aristotelică, matematică și științele naturii. Începând de la 20 de ani, timp de 4 ani își oferă serviciile la templul lui Esculap din Pergam, ca "therapeutes" ("asistent", "asociat"). Cum însă disecția cadavrelor era interzisă de legile romane, pentru studiul anatomic, el utilizează
Galenus () [Corola-website/Science/312155_a_313484]
-
o realitate necesară. Idealismul hindus este central în filozofia Vendatei și a unor școli precum . Printre susținătorii acestuia se numără P.R. Sarkar și discipolul său Sohail Inayatullah. Teologii creștini au susținut viziuni idealiste, adesea bazate pe neoplatonism, în ciuda influenței scolasticei aristotelice din secolul 12 și mai târziu. Mai târziu, idealismul teist occidental, precum cel lui Hermann Lotze oferă o teorie a unui fundament al lumii în care toate lucrurile își găsesc unitatea: a fost acceptată pe scară largă de teologii protestanți
Idealism () [Corola-website/Science/311635_a_312964]
-
ÎI, Iași, 1993, p. 85 97. 21. Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movila (1642) și formarea terminologiei teologice românești, în vol. 350 de ani de la Sinodul de la Iași, 1642 1992 (AUI teologie, Tom. I 1992), p. 105 114. 22. Componentă aristotelica a gîndirii lingvistice coseriene, în vol. Omul și limbajul sau. Studia linguistica în honorem Eugenio Coseriu, număr special din AUI, lingvistică, tom. XXXVII XXXVIII (1991 1992), Iași, 1993, p. 73 83. 23. Natură semiotica a numelui lui Dumnezeu în gîndirea
Eugen Munteanu () [Corola-website/Science/311009_a_312338]
-
300 de ani de la moarte”, Iași Român, 22 23 noiembrie 1991. 19. “Pîinea noastră cea de toate zilele” — reflexe în tradiția românească, comunicare prezentată la Sesiunea anuală a Institutului de Filologie Română “Alexandru Philippide”, 23 24 martie 1992. 20. Componentă aristotelica a gîndirii lingvistice coșeriene, comunicare prezentată la Colocviul internaționl omagial “Eugen Coșeriu un mare lingvist contemporan”, Iași, 13 17 mai 1992. 21. Mărturisirea de credință a lui Petru Movila și locul său în crearea terminologiei teologice românești, orezentată la Sesiunea
Eugen Munteanu () [Corola-website/Science/311009_a_312338]
-
ul (; , "lipsit de sens") este o categorie estetico-literară derivată din cultivarea în fertilele câmpuri ale "artei cuvântului" a principiului aristotelic, "reductio ad absurdum", valorificând în „materie sensibilă“ sensuri „invers-logice“, încât „reversul realului“, „negativul existențial“ se constituie, de fapt, în „soluție revelatoare“ a ceea ce este „pozitiv“, și invers. Programatic-esteticește, absurdul se impune ca inconfundabilă dimensiune spirituală / literară către jumătatea secolului al
Absurd () [Corola-website/Science/310164_a_311493]
-
cel mai important al școlii filozofice averoiste de limbă latină din secolul al XIII-lea, în Paris. Siger a fost un aristotelician tradițional în sensul pe care îl avea termenul atunci, adică încerca să respecte și să resupereze integral "tradiția aristotelică provenită din mediul arab", singura sursă autentică și inedită de texte și comentarii aristotelice accesibile în vremea respectivă. Astfel, Siger este susținătorul averroismului în mediul universitar de limbă latină. Se cunosc destul de puține lucruri despre viața lui , fiind oricum un
Siger din Brabant () [Corola-website/Science/305545_a_306874]
-
-lea, în Paris. Siger a fost un aristotelician tradițional în sensul pe care îl avea termenul atunci, adică încerca să respecte și să resupereze integral "tradiția aristotelică provenită din mediul arab", singura sursă autentică și inedită de texte și comentarii aristotelice accesibile în vremea respectivă. Astfel, Siger este susținătorul averroismului în mediul universitar de limbă latină. Se cunosc destul de puține lucruri despre viața lui , fiind oricum un subiect disputat. În 1266 devine profesor la Facultatea de Arte Liberale de la Universitatea din
Siger din Brabant () [Corola-website/Science/305545_a_306874]
-
deschis al lui Albert cel Mare și Toma din Aquino. Lucrarea sa principală, "De anima intellectiva", a fost cauza tratatului tomist despre unitatea intelectului ("De unitate intellectus contra Averroistas"). Dominicanii parizieni nu puteau fi de acord cu preluarea acestei tradiții aristotelice în integralitatea sa, încercând uneori să arate chiar că Siger și avveroiștii latini înțeleg greșit inclusiv comentariile arabe. Pericolul preluării integrale și "ad litteram" a acestei tradiții era acela că, împreună cu comentariile la textele lui Aristotel, gândirea creștină ar fi
Siger din Brabant () [Corola-website/Science/305545_a_306874]
-
Siger din Brabant la Universitatea din Paris. La 1270 avea loc prima condamnare a unor teze eretice, de către același episcop Tempier al Parisului. Lista de propoziții condamnate cuprindea 13 teze eretice legate de doctrina averroistă a monopsihismului și de teoria aristotelică a "Primului Motor". La 1277 va avea loc cea de a doua condamnare publică a unor teze averroiste, de data aceasta lista cuprinzând nu mai puțin de 219 propoziții. Deși îndreptată împotriva averroismului, condamnarea din 1277 a lovit indirect și
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
averroiste, de data aceasta lista cuprinzând nu mai puțin de 219 propoziții. Deși îndreptată împotriva averroismului, condamnarea din 1277 a lovit indirect și asupra unor texte ale lui Toma din Aquino, deoarece Toma se preocupase îndelung tocmai cu preluarea textelor aristotelice în cultura creștină. Or, episcopul Tempier al Parisului include pe lista celor 219 teze condamnate și câteva elemente care, unor franciscani, li se vor părea a fi enunțuri tomiste. În acest fel, cea de a treia tabără a „certei pariziene
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
și lucrare nefiind decât aparentă, adică ceea ne apare nouă, în calitate de creaturi. În 1334, Palamas îi scrie lui Akindinos, un prieten comun, spunând că teza lui Varlaam cu privire la demonstrație conține o eroare de fond: este greșit să se opună demonstrația aristotelică celei teologice. Teologia are tot dreptul să uzeze de logica aristotelică formală, după cum demonstrația de tip aristotelic se poate aplica în mod corect lucrurilor divine. Latinii, scrie Palamas, nu gândesc nici în manieră apodictică și nici în manieră dialectică. Nu
Grigore Palamas () [Corola-website/Science/305551_a_306880]
-
creaturi. În 1334, Palamas îi scrie lui Akindinos, un prieten comun, spunând că teza lui Varlaam cu privire la demonstrație conține o eroare de fond: este greșit să se opună demonstrația aristotelică celei teologice. Teologia are tot dreptul să uzeze de logica aristotelică formală, după cum demonstrația de tip aristotelic se poate aplica în mod corect lucrurilor divine. Latinii, scrie Palamas, nu gândesc nici în manieră apodictică și nici în manieră dialectică. Nu gândesc apodictic pentru că nu folosesc adevărul credinței ca axiomă (insinuarea palamită
Grigore Palamas () [Corola-website/Science/305551_a_306880]
-
lui Akindinos, un prieten comun, spunând că teza lui Varlaam cu privire la demonstrație conține o eroare de fond: este greșit să se opună demonstrația aristotelică celei teologice. Teologia are tot dreptul să uzeze de logica aristotelică formală, după cum demonstrația de tip aristotelic se poate aplica în mod corect lucrurilor divine. Latinii, scrie Palamas, nu gândesc nici în manieră apodictică și nici în manieră dialectică. Nu gândesc apodictic pentru că nu folosesc adevărul credinței ca axiomă (insinuarea palamită vizează „eroarea” dogmatică a catolicismului) și
Grigore Palamas () [Corola-website/Science/305551_a_306880]
-
cronologică. Unul din cei mai importanți gânditori ai Bizanțului, de origine arameică-siriană. Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporții, a întregii cunoașteri a epocii sale, în spirit creștin, proiectul său fiind comparabil, prin proporții, cu cel aristotelic. Lucrările sale intitulate "Dialectica" și "Dogmatica" reprezintă inestimabile documente cu privire la vocabularul filosofic și la proiectul, de secol VIII, de integrare a aristotelismului în cultura creștină. "Dogmatica" rămâne până în zilele noastre un text de referință pentru înțelegerea dogmei creștine. Daorită contribuției
Ioan Damaschinul () [Corola-website/Science/305597_a_306926]
-
Petrus Lombardus", precum și o "Sumă teologică" în două volume. Premise Albert cel Mare promovează la Paris, ca profesor, o reactivare ortodoxă, fidelă învățăturii creștine, a doctrinei lui Aristotel. Drama lui Albert provenea din felul în care înțelegea să recupereze tradiția aristotelică, recuperată de Occidentul latin din mediul intelectual arab. Albert avea o educație întemeiată pe un set oarecare de texte aristotelice, atâtea câte fuseseră disponibile din traducerile lui Boethius. I s-a părut irezistibilă șansa, ce venea acum din mediul arab
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
ortodoxă, fidelă învățăturii creștine, a doctrinei lui Aristotel. Drama lui Albert provenea din felul în care înțelegea să recupereze tradiția aristotelică, recuperată de Occidentul latin din mediul intelectual arab. Albert avea o educație întemeiată pe un set oarecare de texte aristotelice, atâtea câte fuseseră disponibile din traducerile lui Boethius. I s-a părut irezistibilă șansa, ce venea acum din mediul arab, de a accede la texte noi, până atunci necunoscute. El cunoștea Categoriile, Despre interpretare, anumite părți din Etică și Topica
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
numită „peripatetică” dar asimilabilă în momentul respectiv, ca un întreg ale cărui părți cuprindeau și interpretări neoplatonice arabe. Problema fundamentală cu care se vor confrunta Albert și Toma din Aquino, elevul său, este prin urmare cea a raportului dintre filosofia aristotelică și religia creștină. Dacă pentru Albert nu este încă destul de clar ce înseamnă filosofie aristotelică, Toma, bazându-se mult pe ajutorul maestrului său, va putea asimila aristotelismul într-o formă mult mai limpede. Despre destin Încercând să recupereze și să
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
interpretări neoplatonice arabe. Problema fundamentală cu care se vor confrunta Albert și Toma din Aquino, elevul său, este prin urmare cea a raportului dintre filosofia aristotelică și religia creștină. Dacă pentru Albert nu este încă destul de clar ce înseamnă filosofie aristotelică, Toma, bazându-se mult pe ajutorul maestrului său, va putea asimila aristotelismul într-o formă mult mai limpede. Despre destin Încercând să recupereze și să asume ceea ce el considera a fi un Peripatetism integral, Albert a trebuit să accepte interpretările
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
mult pe ajutorul maestrului său, va putea asimila aristotelismul într-o formă mult mai limpede. Despre destin Încercând să recupereze și să asume ceea ce el considera a fi un Peripatetism integral, Albert a trebuit să accepte interpretările arabe ale textelor aristotelice ca făcând parte, într-un mod legitim, din Tradiție. Se va strădui să asimileze și terminologia realistă lovindu-se însă de o diferență de sens nebănuită: tradiția arabă fusese infuzată de un alt câmp semantic al terminologiei realiste, cel neoplatonic
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate. Multe dintre textele pe care le utilizau, de altfel, crezându-le platoniciene, erau de fapt inautentice. Ei nici nu se fereau, în fapt, să apeleze chiar și la texte epicureice sau aristotelice. Punctul de pornire al acestei tradiții se situează în Egiptul elenizat, la Alexandria, astfel încât și influențele dinspre religiile orientale și-au spus, la rândul lor, cuvântul. În concluzie, putem spune că neoplatonismul a fost o tradiție care se autoidentifica drept
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
poate sta sub acoperirea unui program mai puțin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii, Unul și Diada. Xenocrates (396-314 î.Hr) va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, motiv pentru care poate fi considerat ca al doilea întemeietor al platonismului. Învățăturile lui Platon ajung până la neoplatonicieni mai ales în forma lăsată de el. Printre altele, Xenocrate va redefini noțiunea de Idee, pentru a evita celebra dificultate a „firului
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influențe stoice. Acestora le urmează reprezentanții așa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filosofico-mistic, susținut de doctrine în esență platonice dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puțin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activității sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei din anul 88, astfel încât Antiochus, la un moment dat singura autoritate
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
dintre neoplatonicieni, supranumit „scolasticul neoplatonismului”. El a trăit în secolul al cincilea, într-o perioadă în care sediul platonicienilor funcționa din nou la Atena, în școala reînființată de către Plutarh cel Mare. Născut la Constantinopol în 410, Proclus a studiat logica aristotelică la Alexandria, iar în anul 430 devine elevul favorit al lui Plutarh. Moare la Atena în 485. A scris câteva comentarii la Platon, o colecție de imnuri către zei, mai multe lucrări de matematică și filosofie. Cele mai importante sunt
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
lucrări de matematică și filosofie. Cele mai importante sunt "Elementele de teologie" („"Stoicheiosis theologike"”), Teologia platonică, apoi tratatele scurte (păstrate numai în traducerea latină de secol XIII) "Despre soartă, Despre rău, Despre providență". Proclus încearcă să sistematizeze neoplatonismul cu ajutorul logicii aristotelice, insistând asupra celor trei momente ale procesiunii divine, pe care le considera ierarhizate: originarul sau principiul ("mone"), emergența din originar ("proodos") și întoarcerea la principiu ("epistrophe"). "Emanația" constituie o înlănțuire pornind de la Unul și ajungând la antiteza Unului, adică materia
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]