1,043 matches
-
a construit un pod de piatră și lemn, în 328, și a fost refăcut vechiul drum roman de pe valea Oltului între Sucidava și Romula. A fost construită fortificația de la Sucidava, apoi cea de la Constantiniana Daphne, la gura Argeșului, și refacerea castrului lui Traian de la Drobeta. Pe Dunăre naviga flota militară, cu sediul principal la Ratiaria și Egeta, și mici baze pe Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creștine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporții variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia și Banat. Urme creștine daco-romane întâlnim mai ales în fostele orașe, lângă castre, centre comerciale și așezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creștină a găsit mai lesne adepți și a progresat în rândul populației din orașe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sub stăpânire romană. O inscripție de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menționează refacerea unui templu al zeiței Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldați) din castrul de la Dunăre erau atașați credințelor vechi, romane. Pot fi menționate și alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstițiile și practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supraviețuit un timp îndelungat, chiar și după creștinarea severă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
forme populare" (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboși (Piroboridava ?)-Galați, au staționat unități militare din legiunile I Italica și V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil și soldați creștini, care au încercat să răspândească credința și printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldați, au putut să se afle și negustori creștini care-și etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca și misionari veniți aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere și o serie de obiecte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
iar în rândurile lor se aflau probabil și soldați creștini, care au încercat să răspândească credința și printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldați, au putut să se afle și negustori creștini care-și etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca și misionari veniți aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere și o serie de obiecte paleocreștine puse în evidență de investigațiile arheologice: chiar la Barboși s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
independent, fără influențe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reținem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creștine aparțineau autohtonilor, dintre triburile (populațiile) alogene imigrate nici unul nu era creștin. Majoritatea obiectelor creștine din secolele V-VI provin din așezări, foste castre și orașe romane, unde populația autohtonă continua să viețuiască. În cimitirele și așezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creștine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creștineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor (454-567) a fost mai mult nominală, ei trăiau printre autohtoni, de la care încasau dări. Cele mai multe urme gepide s-au aflat la vest de Munții Apuseni. În timpul lui Justinian (527-565), Imperiul și-a restaurat puterea la Dunăre, au fost refăcute castrele pe ambele maluri, prin contribuția populației romanizate din zonă. 2 După această introducere asupra naturii raporturilor dintre autohtoni și alogeni, să urmărim în continuare, în mod sistematic, evoluția acestor raporturi. După 275, sarmații (iazigii) erau prezenți doar în Banat. Ammianus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
spirituale din secolele VII-X. În urma cercetărilor efectuate au fost descoperite vestigii cu semnificații spirituale: cruciulițe, medalioane, aplice și alte obiecte inscripționate-dovadă că în comunități (obști) se cunoștea scrierea. Însușirea scris-cititului constituia apanajul unor categorii legate de viața urbană-dovezile provin din castre și așezări citadine: Sucidava, Dinogetia, Tomis, Callatis, Capidava, Păcuiul lui Soare. Pentru secolele VII-X, dovezile se înmulțesc: fragmente ceramice din așezări ca Dinogetia și Capidava poartă semne, litere, ștampile, texte, monograme, în limba greacă sau alfabet chirilic, ce cuprind invocații
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
întăritură și un șanț de apărare. Aceste cetăți erau amplasate pe terasele superioare ale văilor-Morești (jud. Mureș), Dăbâca (jud. Cluj), Fundu Herții (jud. Botoșani), Alcedar (Basarabia), datate secolele VIII-X. Mai erau apoi cetățile de câmpie: Biharea, Zărand, Vladimirescu (Arad) și castrele de pământ sau de zid din Dobrogea. Al doilea tip: o palisadă complexă, construită într-o tehnică specială-întăritura se situa în spatele valurilor de pământ sau pe culmea acestora. Al treilea tip: cetăți construite din blocuri de piatră fasonate și cărămizi-precum
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu prima jumătate a secolului al IV-lea, rolul creștinismului în consolidarea romanizării pe teritoriul Daciei (nordul Dunării) a crescut foarte mult. Aceasta s-a întâmplat mai ales în timpul prezenței Imperiului la Dunăre, sub Anastasie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați de români. Romanitatea orientală s-a păstrat în nordul Peninsulei Balcanice, între Dunăre și Haemus, în momentul năvălirii slavilor, după cum o dovedesc denumirile latine ale satelor și castrelor din sudul Dunării, în vremea lui Justin II. Când slavii au trecut Dunărea, în anul 602, ei au găsit aici un substrat de populație romanică-numele traco-latine de orașe și râuri păstrate în limba bulgară până azi o dovedește o dată în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a început mai devreme (secolul I î. H.), iar de-aici ea a iradiat în regiunile învecinate de pe malul nordic al Dunării, în Muntenia și sudul Moldovei. Acestea erau supravegheate de trupele romane încă înainte de cucerirea Daciei, prin construirea unor castre în vremea lui Domitian și Traian. După fixarea graniței romane pe Dunăre, dacii de pe malul nordic au fost atrași în sfera economică, culturală și politică a Romei. În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită de pătrunderea economică și culturală
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
linia Dunării dobrogene se aflau localități rurale getice, romane sau celtice, două orașe erau municipii (Tropaeum Traiani și Troesmis), iar în orașul Durostorum se afla reședința legiunii a XI-a Claudia. Moldova sudică era supravegheată de trupele romane aflate în castrul de la Tirighina (Barboși)-teritoriu roman ce aparținea Moesiei Inferior -, pe valea Siretului se realiza legătura între Transilvania, Dobrogea și nordul Mării Negre, prin pasul Brețcu unde se afla castrul de la Angustiae. Moldova centrală și nordică, locuită de carpi și costoboci, a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
XI-a Claudia. Moldova sudică era supravegheată de trupele romane aflate în castrul de la Tirighina (Barboși)-teritoriu roman ce aparținea Moesiei Inferior -, pe valea Siretului se realiza legătura între Transilvania, Dobrogea și nordul Mării Negre, prin pasul Brețcu unde se afla castrul de la Angustiae. Moldova centrală și nordică, locuită de carpi și costoboci, a cunoscut viața romană prin negustori și militari un teritoriu de influență romană puternică în apropierea Dunării, până la Tyras (gura Nistrului), teritoriu controlat de trupe din Moesia. Cu toate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
precizează cine erau locuitorii voievodatului, dar conducătorul său Glad (Vlad) luptă împotriva cuceritorilor unguri, cu ajutorul românilor, pecenegilor și bulgarilor-deducem că ei alcătuiau populația acestei formațiuni, în secolul al X-lea. Conflictul voievodului Glad cu ungurii s-a încheiat cu cedarea castrului Keve și pierderea cetății Orșova, reședința sa, ocupată de unguri, dar se pare că el a rămas în continuare voievod, cu statut de vasal față de unguri. Anonymus arată în cronica sa că urmașul lui a fost Ahtum, despre care povestirea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rit latin. Este posibil ca înainte de cucerirea ungurească, Morisena să fi fost centru episcopal ortodox. Episcopia de Dibiscos După reorganizarea Arhiepiscopiei de Ohrida, în anii 1019-1020, imediat după cucerirea Bulgariei apusene, este menționată și episcopia de Branitza (Branicevo-Serbia) cu șase "castre (cetăți) episcopale", unul dintre ele fiind Dibiscos. Acesta, cf. bizantinologului ungar M. Gyoni, ar fi transcrierea bizantină a formei Tibisco, adică așezarea romană Tibiscum (Jupa-Caransebeș). Cetatea sau castrul Dibiscos, menționată în 1019-1020, ar fi, de fapt, cetatea Timișoarei, în secolul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cucerirea Bulgariei apusene, este menționată și episcopia de Branitza (Branicevo-Serbia) cu șase "castre (cetăți) episcopale", unul dintre ele fiind Dibiscos. Acesta, cf. bizantinologului ungar M. Gyoni, ar fi transcrierea bizantină a formei Tibisco, adică așezarea romană Tibiscum (Jupa-Caransebeș). Cetatea sau castrul Dibiscos, menționată în 1019-1020, ar fi, de fapt, cetatea Timișoarei, în secolul al XIII-lea, ea apare sub denumirea de "castrul Timiș". Prin urmare, la începutul secolului al XI-lea, exista o episcopie ortodoxă românească în Banat, care în urma cuceririi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cf. bizantinologului ungar M. Gyoni, ar fi transcrierea bizantină a formei Tibisco, adică așezarea romană Tibiscum (Jupa-Caransebeș). Cetatea sau castrul Dibiscos, menționată în 1019-1020, ar fi, de fapt, cetatea Timișoarei, în secolul al XIII-lea, ea apare sub denumirea de "castrul Timiș". Prin urmare, la începutul secolului al XI-lea, exista o episcopie ortodoxă românească în Banat, care în urma cuceririi maghiare și-a încetat existența. Dar sunt și alte aspecte ale vieții bisericești, din această perioadă, demne de menționat. Astfel, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din secolele X-XI: Bihor, Timiș, Solnoc, Alba aveau dimensiuni mari. După consolidarea regatului ungar, comitatele și-au micșorat dimensiunile, iar numărul lor a crescut. Comitatele erau alcătuite din două entități dependente una de cealaltă: cea militară, garnizoana ce ocupa cetatea (castrul) din teritoriu și care reprezenta puterea centrală și cea economică, alcătuită din domenii regale, nobiliare și bisericești, adică curtea regală sau nobiliară. Comitatele și comiții sunt menționați în documente, rând pe rând, de la începutul secolului al XII-lea și până la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după 1204, au pus într-o situație primejdioasă entitățile politice românești, cnezatele și voievodatele, precum și structurile lor bisericești. Astfel dintr-o scrisoare târzie (25 iulie 1377) a papei Grigore XI către arhiepiscopul de Calocea aflăm despre preluarea cu forța a castrului (cetății) și domeniului românesc de la Medieș-Satu Mare, care au fost preluate "din mâinile valahilor schismatici". Contextul în care s-a produs preluarea a fost valul general antischismatic declanșat de "marea cotitură" din 1204. Dacă până atunci, în teritoriile stăpânite de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
teuton, aflat sub suzeranitatea regelui Ungariei, preluase controlul asupra teritoriilor de la est de Olt, a Cumaniei, însă după năvălirea mongolă din 1241, regalitatea ungară nu mai controla decât vag această regiune. După recuperare, urma ca regiunea să fie fortificată cu "castre" și "întărituri", cu participarea regelui și a cavalerilor cruciați. La răsărit de Olt, excepția o constituia "țara lui Seneslau, voievodul românilor", lăsată acestora așa cum era (de sine-stătătoare), ca și "țara lui Litovoi" de dincolo de Olt. Voievodatul lui Seneslau, entitate politică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
datorează armatei romane care și-a păstrat arhivele, din care s-au inspirat Acta Sanctorum, diferitele acte martirice și celelalte martirologii. Mărturia creștină venită din partea militarilor avea o importanță deosebită. În rândul soldaților romani se propaga deja o religie a castrelor, depășită curând de valoarea celei creștine spre surprinderea autorităților imperiale care, îngăduind existența mai multor culte în religiozitatea poporului și a soldaților, au încercat unirea sincretistă a acestora fără sorți de izbândă datorită unității și coerenței teologice a creștinismului. Acesta
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
creștine, dar și a teologiei și moralei creștine în influențarea vieții și conștiinței militare pe durata serviciului militar cât și după finalizarea sa, constituie tot atâtea elemente ale acestui studiu considerat cu minuțiozitate. O evaluare aprofundată a monumentelor paleocreștine din castre, cetăți a prezenței lăcașurilor de cult va constitui un obiectiv de viitor. Cele mai multe inscripții descoperite pe teritoriul țării noastre în Scythia minor, la Tomis și Axiopolis sunt grecești și anterioare secolului IV. După această dată, urmând șirul evenimentelor de înlocuire
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
anterioare secolului IV. După această dată, urmând șirul evenimentelor de înlocuire a limbii grecești ecleziastice ce se desfășurau în Roma creștină, creștinismul devine pregnant în formă latină chiar și în zona dobrogeană. Creștinismul biruitor s-a răspândit la Dunăre de la castrele raetice din Regina, până la cele scitice din Noviodunum. Prezența creștinismului pe teritoriul țării noastre este anterioară anului 270, datorită existenței sirienilor, galatenilor și locuitorilor din provincia Asia etc. printre coloniști sau soldați romani. Cel mai grăitor izvor despre prezența creștinismului
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
schimba? Nu ne surprinde dacă până acum și mai ales în timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180), nu s-a luat în discuție problema soldatului și a tot ceea ce implica această chestiune. Creștinul nu devenea soldat, iar cei care, aflați în castre, îmbrățișau credința creștină, trebuiau să caute rânduirea propriei vieți în armonie cu Evanghelia. Nu trebuie să uităm nici că, la început, controlul comunității asupra soldaților creștini era destul de limitat din motive lesne de înțeles. Întrucât soldatul era separat de viața
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]