3,300 matches
-
Om de bibliotecă, scotocitor de documente și de publicații îngălbenite de vreme, O. este prin excelență un spirit obiectiv și explicativ, doritor de a restabili adevărul în complexitatea lui relațională, cu alte cuvinte, de a legitima anumite procese istorice prin cauzalitatea lor sau cel puțin prin circumstanțele în care s-au desfășurat. Aceeași modalitate de abordare a temei se regăsește atât în Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), cât și în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (1995), unde, ca
ORNEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288593_a_289922]
-
cărora li se adaugă D.I. Suchianu (Ideea de timp în economia politică) și Gheorghe I. Brătianu. De psihologie se ocupă Mihai Ralea (Asupra saturației fenomenelor sufletești, Câteva observații asupra psihologiei simbolului, Filosofia seriozității) și Ioan D. Gherea (Analiza psihologică a cauzalității). Paginile consacrate esteticii, istoriei culturale și literaturii sunt semnate de Tudor Vianu (Eternitatea și vremelnicia artei, Psihanaliza și teoria artei), Petre Andrei (Considerațiuni asupra romantismului), Nicolae Bagdasar (Asupra culturii europene). În mai multe numere Andrei Oțetea se ocupă de problemele
MINERVA-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288158_a_289487]
-
chipului (das Bild) divin în matricea umanului. „Arta pentru artă” pronunță verdictul crizei și are ca marcă distinctivă retorica discontinuității. Temporalitatea catastrofică a unui secol marcat de două conflagrații mondiale și un paralizant Război Rece a slăbit încrederea în categoria cauzalității eficiente sau finale. Cultura fragmentului nu poate reprima însă angoasa izolării sensului ființei de sfera cunoașterii. Nici o integrare a totalității nu mai este posibilă în epoca perspectivismului. În eseistica filozofică recentă, fărâmițarea epistemologică a subiectului postmodern se exprimă prin recurgerea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dumnezeu în lume „după plac, în afara oricărui cadru instituțional imaginabil”. Mai întâi, insatisfacția exprimată de autor față de un anumit limbaj propriu dogmaticii teologice trebuie salutată. Foarte frecvent, teologii moderni n-au știut să marcheze diferența radicală între conceptualizarea aristotelică a cauzalității și perspectiva creștină asupra logicii trinitare a întemeierii. Sf. Vasile cel Mare (329-379) vorbește despre monarhia divină a Tatălui, definit ca principiu sau „început - archy (Ioan 1, 1) - al Dumnezeirii”. Dacă metafizica greacă ar prescrie criteriile de inteligibilitate pentru dogma
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
definesc realitatea drept construct narativ sau efect al unei instituiri arbitrare de semnificații, cu asistența unui organ de putere economică, politică sau militară. Un lucru se recunoaște totuși în pragul zero al polemicilor intelectuale de astăzi: nici un lanț exhaustiv de cauzalități (de natură economică, ecologică, politică, socială sau religioasă) n-ar putea să explice caracterul excepțional al marilor epoci de cultură și civilizație. Istoricii nu mai sunt profeți angajați pe termen scurt de o societate măcinată de angoase. Nici în trecut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care în mai puțin de trei secole avea să schimbe toată logica dezvoltării Imperiului Roman. Istoria e constituită din structuri stocastice, prin emergența unor evenimente anonime. Istoria confirmă fenomenologia donației, elaborată de Jean-Luc Marion. Ireductibilă la un lanț vizibil de cauzalități, reclamând mereu explicații complementare fără ca acestea să garanteze înțelegerea, istoria umană este marcată - ca și viața fiecăruia dintre noi - de ireversibilitate și impredictibil. Astfel, retorica și literatura devin genul proxim al discursului istoriografic. Chiar și fără ceremonialul tragediei, conștiința istorică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
13, 9). Există o tentație a sistematizării istorice care sacrifică detaliul pentru o imagine de ansamblu capabilă să valideze numai prejudecățile. „Mizeria istorismului” are ambiția de a spune că știm nu ceea ce în principiu nu putem ști (cum ar fi cauzalitatea profundă a unui eveniment din trecut). Istoria trebuie să rămână un discurs prin definiție deschis viitorului și, deci, surprizei. Relativismul profesat de creștini este nutrit de un paradoxal optimism eshatologic: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
până la treptata eliberare petrecută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (care coincide cu secularizarea averilor bisericești)1. Istoria este mereu insuficientă pentru a explica un prezent absurd, dacă este „citit” în termeni strict umani. Care să fie cauzalitățile ascunse în starea de mizerie ce condamnă la subzistență atâtea milioane de oameni ai planetei albastre? Există oare rațiuni istorice pentru faptul că treizeci și cinci de mii de copii mor zilnic prin înfometare 1? Câte silogisme economico-politice sunt epuizate pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oameni bogați ai lumii pot deține în mod perfect legitim o avere mai mare decât aceea deținută de șase sute de milioane de oameni din cele mai sărace țări ale mapamondului? Chiar dacă această stare de lucruri are o istorie, sondarea unei cauzalități abisale trimite la teodicee și, prin urmare, la raționalitatea de tip teologic. În primul rând, cei care suferă absurditatea unui prezent continuu nu au acces la memorie. Pentru ca un popor să-și poată scrie istoria proprie, el are nevoie nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
saturată cu un conținut. Ireductibilă la un simplu mesaj, revelația consemnată de apostoli vorbește de la sine și accede, prin discurs (lógos), la universalitate. Exegeza recuperează urmele lăsate de explozia de sens pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan. Totuși, descoperirea merge dincolo de această cauzalitate datorită unei imanențe radicale. Ioan primește vizita Îngerului Domnului, Cel care l-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
explozia de sens pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan. Totuși, descoperirea merge dincolo de această cauzalitate datorită unei imanențe radicale. Ioan primește vizita Îngerului Domnului, Cel care l-a chemat pe Avram în ținutul Moria (Facerea 22) și S-a luptat cu Iacov în puterea nopții (Facerea 32, 24-32), Cel care ardea precum para de foc
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
va refuza orice pretenție de cunoaștere din partea teologiei revelate, reducând mesajul Scripturilor la categoriile morale ale simțului comun. Odată cu forjarea unui concept autonom al raționalității se produce și revenirea la înțelesul aristotelic, non-participativ și atomic al naturii. Viziunea antică despre cauzalitate este pusă, în schimb, sub semnul întrebării. Definiția naturii include o referință implicită la rațiune și la premisele strict matematice ale adevărului și universalității. Reciproc, definiția rațiunii presupune o înțelegere prealabilă a ordinii naturale. Date fiind aceste premise general acceptate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lumină (nu și în evidență) datul, redus, la rândul său, la condiția de dar1. Moartea simbolică a donatarului trebuie presupusă în cazul anonimatului, al ingratitudinii și al ostilității, care exclud eo ipso condiția de calcul sau asigurare utilitaristă. Renunțarea la cauzalitate trebuie să fie totală. Martor în cazul primei reducții a destinatarului, donatorul devine, în cele din urmă, martirul propriei cauze. Jean-Luc Marion sugerează că apariția unui asemenea fenomen este posibilă în situații de dăruire în contumacie (e.g., o moștenire), inconștientă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
iubirea) sau în anonimat (e.g., epistolarul). În aceste situații, atât donatorul, cât și destinatarul suportă „ingratitudinea” asimetriei cauzale. Această asceză nu este foarte departe de curajul cu care sfinții îndură ispita (peirasmos), adică experiența (empeiria) limitei (peras). Suspendarea relației de cauzalitate între donator și destinatar nu este însă suficientă pentru a putea vorbi despre donația fenomenologică intrinsecă. Ne putem da cuvântul, ne putem dărui în iubire, ne putem da chiar viața - nimic din ceea ce se vede -, dar ce înseamnă toate acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștine. Opera lui J.-L. Marion 1 comportă câteva importante similarități cu gândirea lui Yannaras. Ambii gânditori au relevat riscul folosirii corpusului areopagitic în sensul acreditării agnosticismului 2, subliniind natura iconică a limbajului doxologic 3, caracterul non-aristotelic (sau anti-metafizic) al cauzalității divine 4 și ireductibilitatea apofatismului la stadiul simplei predicații negative 5. Caracterul relațional al persoanei salvează apofatismul iconologic al Părinților de riscul agnosticismului. Mobilizată de iubire și purificată prin asceză, cunoașterea comportă acum un profund sens existențial. Cunoașterea singurului Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Lévi-Strauss, aflat, de la finele anilor ’50, în căutarea unei formule cuprinzătoare prin care să descrie și eventual să explice asemănările, afinitățile și recurențele morfologico-funcționale ale culturii (în sens antropologic) și societății/comunității mai bine decât prin recursul la determinismele și cauzalitățile antropologiei culturale clasice, încă marcată de eurocentrism. Structuralismul a avut un impact enorm asupra studiilor lingvistico-literare internaționale, precum și asupra antropologiei culturale - în Statele Unite, în primul rând prin opera lui Clifford Geertz -, evoluând către versiuni tot mai complexe, cunoscând un apogeu
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
studenți. 5. Identificarea obiectului juridic al infracțiunii. 6. Identificarea formelor-tip și a formelor agravante. 7. Identificarea diferenței dintre „lovire” și „alte violențe”. 8. Identificarea trăsăturilor caracteristice ale: - obiectului material; - subiectului activ; - subiectului pasiv; - laturii obiective - elementul material, legătura de cauzalitate, urmarea imediată; - laturii subiective - vinovăția, mobilul și scopul infracțiunii de lovire. 9. Discuție dacă tentativa este posibilă sau nu. 10. Expunerea aspectelor procesuale. - afective: 1. Dezvoltarea capacității de a sensibiliza față de astfel acte sau fapte dăunătoare vieții sociale. 2. Dezvoltarea
Didactica știintelor juridice și administrative by Oana Iucu () [Corola-publishinghouse/Science/2316_a_3641]
-
unor succesiuni repetate ale acelorași fenomene în observația comună. Asocieri ale faptelor pe temeiul succesiunilor constante, cum sunt scăderea temperaturii și solidificarea apei sau zdruncinarea temeliei și prăbușirea unei clădiri, vor fi cunoscute drept corelații necesare abia prin intervenția principiului cauzalității. Prin urmare, pe terenul observației comune nu va putea fi depășit scepticismul lui Hume. Răspunsul dat de Kant lui Hume se sprijină pe analiza posibilității legilor științei matematice a naturii. Tocmai această analiză este cea care a susținut formularea analogiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant lui Hume se sprijină pe analiza posibilității legilor științei matematice a naturii. Tocmai această analiză este cea care a susținut formularea analogiilor experienței, în particular a celei de-a doua analogii a experienței „principiul succesiunii în timp după legea cauzalității”. În lipsa ei, Kant nu ar fi putut trece dincolo de un punct de vedere empirist, ca cel al lui Hume, potrivit căruia experiența este „o simplă compunere empirică a percepțiilor”12. Lui Schipper i-a răspuns un cunoscut cercetător kantian german
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cercetarea fundamentelor științei matematice a naturii se numără Lewis White Beck, considerat pe bună dreptate, în anii ’60-’80, drept decanul cercetătorilor kantieni de limbă engleză. Din acest punct de vedere semnificative sunt îndeosebi unele dintre considerațiile sale asupra conceptului cauzalității la Hume și Kant. Dacă acceptăm supoziția că la Hume analiza conceptului cauzalității are loc prin raportare la cunoașterea comună, în timp ce la Kant ea este condusă de intenția de a întemeia legile cauzale ale științei teoretice a naturii, ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
bună dreptate, în anii ’60-’80, drept decanul cercetătorilor kantieni de limbă engleză. Din acest punct de vedere semnificative sunt îndeosebi unele dintre considerațiile sale asupra conceptului cauzalității la Hume și Kant. Dacă acceptăm supoziția că la Hume analiza conceptului cauzalității are loc prin raportare la cunoașterea comună, în timp ce la Kant ea este condusă de intenția de a întemeia legile cauzale ale științei teoretice a naturii, ar fi firesc să ne așteptăm ca cei doi gânditori să ajungă la concluzii incompatibile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
că lucrurile nu stau așa și să ofere astfel o apărare indirectă a tezei autonomiei filosofiei transcendentale în raport cu cercetarea fundamentelor științei newtoniene. Într-un articol, sugestiv intitulat „Un Hume prusac și un Kant scoțian”, autorul susține că în abordarea temei cauzalității la Hume pot fi distinse două întrebări: (1) Are orice eveniment o cauză? (2) Există o relație necesară între cauze și efecte? Hume ar fi admis - afirmă Beck - că enunțul „Orice eveniment are o cauză” este un enunț a priori
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
materială - concepte centrale ale metafizicii științei naturii - sunt caracterizate de Friedman drept rezultatul aplicării conceptelor pure ale intelectului unor noțiuni empirice, cum sunt impenetrabilitatea, greutatea, forțele de respingere și de atracție. Prin aplicarea analogiilor experienței, a principiilor transcendentale ale substanțialității, cauzalității și comunității substanțelor materiale vor putea fi obținut de asemenea cele trei legi ale mișcării formulate de Kant, pe care Friedman le caracterizează drept „specificări” ale principiilor transcendentale 37. Principiile filosofiei transcendentale, prin urmare, întrețin cu legile mișcării o relație
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Metaphysik der Natur und besonderer metaphysischer Naturwissenschaft bei Kant”, în B. Tuschling (ed.), Probleme der „Kritik der reinen Vernunft”, Walter de Gruyter, Berlin, 1984, vezi îndeosebi pp. 117-118, 123 și 141. În lucrări ulterioare, referindu-se la relația dintre principiul cauzalității și cea de-a doua lege a mișcării a lui Kant, Buchdahl va preciza că în demonstrația legii intervin concepte ca schimbare a mișcării, schimbare a vitezei, forță exterioară, ceea ce face ca principiul cauzalității să opereze într-un context particular
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
referindu-se la relația dintre principiul cauzalității și cea de-a doua lege a mișcării a lui Kant, Buchdahl va preciza că în demonstrația legii intervin concepte ca schimbare a mișcării, schimbare a vitezei, forță exterioară, ceea ce face ca principiul cauzalității să opereze într-un context particular. 26. Vezi G. Buchdahl, Kant and the Dynamics of Reason. Essays on the Structure of Kant’s Philosophy, Blackwell, Oxford, 1997, pp. 310-311. 27. Vezi Op. cit., pp. 19-21 și 193-195. 28. Op. cit., p. 33
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]