KorAP: Find »[drukola/base=dialectică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...38 39 40 ...102 >

2,549 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905

aceia au fost mai fericiți decât noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăși problema morții; suferința, limitată și nerevelatoare; entuziasmul, impur; viața, rațională; dialectica vieții, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră și parțială; eternitatea, o vorbă; experiența neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă... Căci mă gândesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
fost mai fericiți decât noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăși problema morții; suferința, limitată și nerevelatoare; entuziasmul, impur; viața, rațională; dialectica vieții, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră și parțială; eternitatea, o vorbă; experiența neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă... Căci mă gândesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepți umbre

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
și o agitație stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmație a vieții? Se spune: te sinucizi, fiindcă viața ți-a provocat decepții. Ca atare ai dorit-o, ai așteptat ceva de la ea, dar ea nu ți-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca și cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiții, speranțe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poți trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
singurătatea, căci mișcările de ondulație prin care se obiectivează exprimă o receptivitate pentru viață, un elan deschis și primitor pentru seducțiile și pitorescul existenței. Grația reprezintă o stare de iluzie în care viața își neagă și își transcende antinomiile și dialectica ei demonică, în care contradicțiile, ireparabilul, fatalitatea și iremediabilul dispar temporar, într-un fel de viețuire sublimată. Există multă sublimare în grație, multă puritate aeriană, care însă niciodată nu poate atinge marile purificări de pe culmi, unde se realizează sublimul. Experiențele

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
când vorbești de eternitate, clipă. Nu este un minus de viață în experiența eternității, în această înfrîngere a timpului, în această transcendere a momentelor? Este, în această transfigurare, mai repede o deviere a vieții în alt plan, unde antinomismul și dialectica tendințelor vitale se purifică la mari înălțimi. Acei care au nativ în ei tendințele de contemplație a eternității, cum sânt acei care se dezvoltă în culturile orientale, nu cunosc lupta dramatică de transcendere a timpului și nici eforturile de interiorizare

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
fiindcă nici una nu e mai bună decât cealaltă. Neexistând o ierarhie a atitudinilor și concepțiilor de viață, toți au dreptate și nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viață, care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul și dialectica vieții istorice să ajungă la alte forme, insuficiente și limitate, și ele, ca tot ce trăiește sub soare. Întreaga istorie îmi pare atât de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viața se ocupă numai cu trecutul

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
totul sub raporturi de echivalență, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii și de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contestă și neagă tot ceea ce e negativitate în viață, tot ceea ce e esență demonică în dialectica vieții. A avea sensibilitate magică înseamnă a nu pricepe nimic din marile realități dureroase, nimic din ceea ce viața prezintă ca iremediabil și fatal, ca mizerie, destin și moarte. Iluziile magiei neagă ireparabilul din lume, neagă moartea ca realitate fatală și

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor și adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare? Tabla de materii A fi liric // 5 Cât de departe sânt toate! // 10 A nu mai putea trăi

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
o concepe totuși în sensul creștin al unei rezolvări finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine și interiorizarea spiritului absolut sfârșesc istoria nu în dramă, așa cum se desfășoară sfârșitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizând procesul și istorizînd cosmosul, refuză - teoretic vorbind - escatologia. Între stil și escatologie, sistemul lui Hegel păstrează un echilibru și se dovedește consecvent proporționalizării antinomiilor - intenția mărturisită a oricărei dialectici. Mult mai mult decât germanilor, rușilor le-a lipsit stilul

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
dramă, așa cum se desfășoară sfârșitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizând procesul și istorizînd cosmosul, refuză - teoretic vorbind - escatologia. Între stil și escatologie, sistemul lui Hegel păstrează un echilibru și se dovedește consecvent proporționalizării antinomiilor - intenția mărturisită a oricărei dialectici. Mult mai mult decât germanilor, rușilor le-a lipsit stilul în cultură. El este o expresie a tendinței vieții de a-și crea temporar o formă, de a se realiza într-o structură determinată și limitată, de a direcționa un

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
iraționalistă în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într-o astfel de viziune, istoria poate să aibă o finalitate și fără imanența unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul și monumentalul viziunii istorice, fără să accepte raționalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristică tuturor marilor mesianisme viziunea dinamică și finalistă fără perspectiva raționalistă. Anomaliile Rusiei sânt pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi însă, numai după război și îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adică

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
Dumnezeu ale Sfântului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalități. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, față de care Kant e simplu profesor, iar Boehme și Eckhart, maeștri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivă a iraționalismului cu o mască raționalistă. Hegel vorbește la un moment dat despre "viața absolută în popor". Acest maximalism organicist are un sens numai întru cât fixează o etapă, în nici un caz o finalitate. Să ne

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
Mă gândesc la Hegel, considerând "momentul" său filozofic ca pe cel mai important din evoluția gândirii, spiritul absolut ajungând la perfecta autocunoaștere și interiorizare. Hegel s-a considerat ca încoronarea și culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricărei dialectici, a conceput sfârșitul istoriei în perfecțiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa. Sau Napoleon, spunând la Sfânta Elena, cu atât orgoliu meditativ: "Pe mine nu m-au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea." Omul nu poate

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323

nemijlocită, absolută, nedeterminată. Din această pricină, s-ar putea spune că aflați, în fața unui text familiar, înțelegerea noastră nu este neapărat mai bună, ci poate diferită. Traducerea dialoguluitc "Traducerea dialogului" Comprehensiunea e construită după modelul universal al traducerii. Ea actualizează dialectica întrebării și răspunsului, refuzând retorica monologală a rațiunii anistorice. Din acest punct de vedere, tradiția este percepută de actorii oricărei scene culturale ca un mandat simbolic al unei conștiințe colective. Ne aflăm mereu la intervalul dintre intuiția adevărului, slăbirea participării

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
curând din faptul de „a face știință, decât din a învăța reguli pentru a o practica”4. Un alt mit iluminist sucombă atunci când metodologia științelor empirice, departe de a reprezenta un progres în obiectivitatea cunoașterii, se vădește a fi supusă dialecticii cercului hermeneutic. Împreună cu Heidegger 5, Gadamer abandonase conceptul științific al adevărului qua adaequatio pentru a introduce noțiunea poetică a adevărului ca eveniment sau „survenire” (als Geschehen). Hermeneutul german a oferit o descriere fenomenologică a comprehensiunii în termeni care exclud obiectivitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
mai polemizeze cu el.”1 Din această rațiune tare se naște denunțul gândirii slabe, capabilă doar să colporteze sloganuri și să confecționeze adjective, în decorul indiferenței și indiferențierii. Pentru a fi un veritabil scandal, teologia are nevoie nu de proba dialecticii burgheze, ci de retorica ascetică a Crucii. Contrar aparențelor, răstignirea patimilor nu conduce la mortificarea inteligenței, care prin recursul la alegorie recâștigă unitatea pierdută a contemplației originare. Nutrită din Scripturi, teologia descoperă în istoria lumii articulațiile mistice ale unei imense

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
respectiv, Kant și Weber), facilitează discuția despre sociologia americană a religiei (cu care se și încheie partea a doua a cărții). Urmează o discuție pro și contra Hegel, respectiv Marx, completată la finalul celei de-a treia părți („Teologie și dialectică”) cu o revizie a principalelor teorii sociale ale catolicismului modern (cu accent deosebit acordat teologiei sud-americane a eliberării). În sfârșit, ultimul pasaj al cărții („Teologie și diferență”) include câteva intrigi intens mediatizate astăzi: dialogul între știință și mecanismele puterii, violența

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
apoteotic în autocunoașterea Spiritului absolut, încercarea lui Hegel presupune o curajoasă ieșire din limitele teoriei cunoașterii fixate de Kant, precum și un efort glorios de justificare a istoriei umanității. Totuși, prin faptul că impune desfășurarea diferenței culturale în termenii conceptuali ai dialecticii, Hegel cedează „mitului negației” și deci devine responsabil pentru o erezie teologică: „spre deosebire de tradiția ortodoxă, el face din rău o necesitate pentru dezvoltarea subiectivității finite, pentru emergența virtuții”2. În Prelegeri de filozofia istoriei, Hegel mai pretinde că poate oferi

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
domeniul de realizare a unor scopuri „omenești, prea omenești” (Marx, Freud, Nietzsche), socialul este tratat ca o sferă privilegiată cu o anumită transparență. Mitul persistent și disuasiv al „epocii luminilor” - prezent atât în tradiția filozofică pozitivistă, cât și în cea dialectică - a pătruns treptat pe coridoarele reflecției teologice pentru a-și alege candidații la scepticism. În această capcană au căzut atât reprezentanții teologiei eliberării (care vedeau în istorie „progresul conștiinței libertății”), cât și urmașii lui Karl Rahner (care definesc spațiul politic

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
MacIntyre 3. Autorul pleacă de la considerarea stadiului terminal al gândirii occidentale, anume nihilismul. În fața disoluției oricăror argumente pentru un concept universal al virtuții, MacIntyre sugerează întoarcerea la paradigma clasică grecească a virtuții, fondată împotriva curentului relativist al epocii (sofistica) prin intermediul dialecticii socratice. Chiar dacă MacIntyre se autodenumește un gânditor de inspirație „creștin-augustiniană”, convingerea lui Milbank este că principalele argumente precum și metodologia abordării sale rămân problematice din punct de vedere teologic. Aceasta transpare mai ales în abordarea fundaționalistă a lui MacIntyre, care nu

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
lui Milbank este că principalele argumente precum și metodologia abordării sale rămân problematice din punct de vedere teologic. Aceasta transpare mai ales în abordarea fundaționalistă a lui MacIntyre, care nu rimează cu tradiția patristică. Teologii Bisericii apostolice n-au apelat la dialectică pentru a fonda adevărul credinței creștine (sau, altfel spus, credința lor în adevăr). Părinții au admis că orice știință își vizează obiectul „după general”, tinzând astfel să elaboreze un „metadiscurs”. Orice știință are o tendință hegemonică în relația cu celelalte

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
că teologia - ca însăși Revelația biblică - are o funcție critică și o deschidere profetică față de orice proiect politic și social al modernității, articulat din perspectiva „morții lui Dumnezeu”2. Teologia își desfășoară o vocație critică, pentru că aduce la lumină absurdul dialecticii nihiliste în relația „stăpân-sclav”. Pentru a-și exercita această vocație critică, gândirea teologică dobândește un indispensabil caracter filozofic. Rațiunea luminată de credință purcede spre un examen autoscopic, țintind idolii falși ai prejudecăților sau propriilor judecăți. Paradoxal, acest sever exercițiu îl

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
orice pretenție de adevăr rivalitățile unor constelații de putere, postmodernul nu dovedește că ar fi imun față de logica resentimentului. Pentru cei care nu mai cred într-un sens final al vieții, teodiceea recurge fie la violență ca etapă necesară în dialectica rațiunii istorice (Sartre și Benjamin), fie la invenția narcotică a unei sublimități sterile (Lyotard și Deleuze). Ambele propuneri - atât cea politică, cât și cea culturală - instrumentalizează sensibilitatea creștină față de problema „nedreptății” și a „marginalilor”. Cu toate acestea, răspunsurile reprezintă o

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
Marx era evident că numai lupta de clasă reprezenta șansa ieșirii din contradicțiile inerente ale societății burgheze. Revoluționarii dintotdeauna și de pretutindeni vor atribui proletariatului (sau, după caz, minorităților) șansa de a pune capăt infinitului rău al existenței, actualizat în dialectica „stăpân” versus „sclav”. Orice grup de presiune are însă nevoie de consultarea oracolului cu ajutorul experților care cunosc legile imanenței. Arhangheli nevăzuți ai istoriei emancipării, ideologii legitimează acțiunea străzii. Pentru răzvrătitul de profesie lumea pare, în mod fundamental, prost rânduită. Umanitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
2002), vol. 21. Antohi, Sorin, Civitas imaginalis-Istorie și utopie în cultura română, Editura Polirom, Iași, 19992. Antohi, Sorin, Utopica, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 20052. Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom. de S. Petecel, Editura Științifică, București, 1988. Aron, R., Istoria și dialectica violenței, trad. rom. de C. Preda, Editura Babel, București, 1995. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului (PSB 15), trad. rom., introducere și note de D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1987. Atanasie cel Mare, Scrieri

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]