KorAP: Find »[drukola/base=divin & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...38 39 40 ...93 >

2,306 matches

Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782

scenă (Benoist 108). Valoarea edilului, prin ritualizarea puterii sale și prin proiectarea figurii sacre în rândul înaintașilor glorioși, era astfel definitiv integrată în memoria Romei eterne, martorul direct al apoteozei sale. Mișcarea de translatio din planul existenței terestre în cel divin era consfințită politic, printr-un decret dat de senat pentru organizarea ceremoniei speciale de consecratio a împăratului (valabilă pentru întreaga oïkouménè). Decizia instituțională impunea ca omagierea defunctului august să iasă din "normalitatea" ritualică și din cadrul cultual comun al înmormântării, funus

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
creștin. Aproape de Roma, pe coasta estică a Italiei, și la doar două secole mai târziu după ce Constantin I o părăsise, Ravenna îi transmite acesteia prin imagini pentru ce a fost uitată. Filtrul creștin transformă puterea imperială într-un actor subordonat divinului, hieratic și auster; reinterpretează critic antropomorfismul păgân, reducându-l de la multiplu la unu, de la natură la cultură și la instituții; simbolistica se simplifică, devine riguroasă, iar reprezentarea, severă. După Ravenna, în mozaicurile căreia regăsim totuși personaje reale din suita imperială

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
de tip funus imaginarium (anulată, cum am văzut, în primul rând de logica întemeierii orașului Constantinopol), ci vor menține din simbologia imaginii ca imagines doar nevoia și obligația de a corela valorile trecutului cu prezentul comunității−martor. Reprezentările figurale ale divinului, în relație cu corpul simbolic al puterii creștine, vor înlocui după anul 330, prin mozaicuri, fresce și icoane sau prin monedele bătute, "chipurile" înaintașilor păgâni din ceremonialurile funerare urbane (precum și spiritele lor protectoare). Datorită activității clericale asidue de prozelitism, susținute

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
́konomía a impus ca în descendența imediată a divinității și a figurii christice să se situeze reprezentarea împăratului ei fondator. În locul lui Iisus Christos, judecător în plan celest, stă basileul "delegat" (ales) în plan terestru, "inspirat" de divin (împărtășind o anumită condiție sacră). Această politică a puterii imperiale creștine se va impune în timp și în imaginarul colectiv; ea s-a dovedit foarte puternică și persuasivă, cu toate mutațiile și adaptările pe care le-a suferit în timp

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
instituție în sine), acordă micului aristocrat și individului comun dreptul de a sta în imagine alături de figura sacră. În ciuda unor schimbări de paradigmă culturală și teologică în lumea bizantină, pe alocuri și de gândire politică, canonul credinței și al imaginii divinului, precum și teoria puterii și a guvernării mențin un imaginar colectiv cu o structură formalizată și cu o schemă generală valabilă timp îndelungat pentru ortodoxie. Deși reprezentările și temele care se regăsesc în el, păstrate în memoria colectivă, în cultura orală

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
o formă sublimată a vechiului funus imaginarium, o schemă emergentă din el, cu următoarea caracteristică diferențială: în cadrul lui, protagonist absolut este spiritul divin întrupat, însoțit de un întreg cortegiu al figurilor majore din istoria creștinismului. Acest câmp central, al reprezentării divinului, nealterat până astăzi, păstrează din vechea semnificație a imaginarului doar semele și simbolemele glorificării, ale memoriei colective (aici, creștine), menținând în același timp și componenta funerară a sacrificiului (dar ca martiriu apostolic) și primește ideea de penitență asumată de credinciosul

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
de distanțare critică față de existent 28. În Politeía, cu analogia sau diagrama Liniei se introduce o altă noțiune: eikăsia, pe care am putea-o înțelege ca pe o imaginație icastică (redă perceptibilul), diferită de imaginația iconică, ce redă divinul (non-perceptibilul non-fantezist). Socrate îi propune interlocutorului să-și imagineze o linie divizată în două: primul segment reprezintă lucrurile vizibile, iar celălalt, pe cele inteligibile. Din fiecare jumătate, se obțin câte două sferturi: primul aparține imaginilor-umbre, reflexelor și oricărei realități care

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
termenilor din cele trei relații numite anterior, după schema perceptibil/ non-perceptibil: concret/ abstract, temporar/ atemporar, limitat/ ilimitat, ceea ce aduce în discuție principiul ordonator; b. statutul asemănător al celor trei principii generatoare din triadele numite anterior: binele (divin), pentru viața cetății; divinul creștin, pentru istoria Mântuirii; puterea de inspirație divină a autocratului, pentru sistemul politico-religios gestionat de instituția basileică. Dată fiind bariera de neînlăturat dintre cunoaștere, epistēmē, și opinie, dóxa (de care țin eikăsia - echivalată cu imaginația, include umbrele, reflexiile și orice

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
umană prin imitarea, spuneau ei, a ordinii stabilite de zei în univers, precum și a legăturii dintre natură și instituții, sofiștii dezvoltă o viziune antropocentrică a cosmosului și pun problema politicului în termeni exclusiv umani. În perspectiva lor, autarhia individului față de divin desacralizează în mod necesar legea, o desparte de natură și o transformă în "opinie a cetății". Naturii îi rămâne un rol "consultativ", o funcție de ideal normativ și neaplicabil. Sofiștii sunt aceia care pun în valoare capacitatea critică a rațiunii umane

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
un sens restrictiv în raport cu restul; de aceea, s-au situat polemic față de valorile tradiționale, la corodarea cărora au contribuit, nu fără a plăti ei înșiși un preț de imagine. Protagoras, care recunoștea limitele rațiunii umane, nega posibilitatea de cunoaștere a divinului și seculariza acțiunea politică după criterii accesibile înțelegerii cetățenilor atenieni, enunțând într-o formulă agnostică: "omul e măsura tuturor lucrurilor". Consecințele unei astfel de gândiri s-au văzut, într-o măsură parțială, în convenționalismul etic și în pozitivismul juridic: "justețea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
fiind datoria supușilor din afara cetății/ republicii de a realiza tot ce este util celui puternic, pentru a-l bucura. În al doilea rând, democrația ateniană apare în forma unui imaginar al puterii absolute a demos-ului cetății. Autonomizarea umanului față de divin a mers atât de departe în filosofia lor, încât au ajuns la concluzia că nu divinul a creat omul, ci că omul înțelept a gândit divinul, așa cum a gândit singur adevărul. Modernitatea îi va fi descoperit cu mult interes pe

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
a-l bucura. În al doilea rând, democrația ateniană apare în forma unui imaginar al puterii absolute a demos-ului cetății. Autonomizarea umanului față de divin a mers atât de departe în filosofia lor, încât au ajuns la concluzia că nu divinul a creat omul, ci că omul înțelept a gândit divinul, așa cum a gândit singur adevărul. Modernitatea îi va fi descoperit cu mult interes pe sofiști. Radical împotriva lor și într-un mod ireconciliabil, Socrate reia întregul discurs asupra valorilor etice

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
în forma unui imaginar al puterii absolute a demos-ului cetății. Autonomizarea umanului față de divin a mers atât de departe în filosofia lor, încât au ajuns la concluzia că nu divinul a creat omul, ci că omul înțelept a gândit divinul, așa cum a gândit singur adevărul. Modernitatea îi va fi descoperit cu mult interes pe sofiști. Radical împotriva lor și într-un mod ireconciliabil, Socrate reia întregul discurs asupra valorilor etice care fondează practica politică, printr-o formulă nouă și explicit

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
arta măsurii în acțiunea politică pot fi induse și cu ajutorul operelor poetice ale lui Hesiod sau Homer, spre exemplu, dar nu mai mult decât prin exercițiul filosofic (aspect pe care l-am mai discutat anterior). Omul−filosof accede la cunoașterea divinului fără mediatorul−poet (temă mult încercată de-a lungul istoriei instituționale a imperiului creștin, până la răspunsul pe care Dante caută să-l dea prin Divina Comedia, dar și de-a lungul creștinismului în ansamblul său); doar el poate influența cetatea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
pe un instrument de devalorizare a mímēsis-ului însuși sau a imaginii în sine, ci ca pe o subliniere a "paricidului lui Parmenide", impus lui Platon de sofistică: Un-ul parmenidian nu poate fi susținut decât prin unitatea dintre idee (a divinului) și existent, copie necesară și suficientă a sa (împotriva atitudinii filosofului de desconsiderare a copiei, în general). Am integrat diferit cele două discuții pe care Platon le face asupra imaginii. Prima ontologie, din Politeía, care pune problema raportului

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
existent, copie necesară și suficientă a sa (împotriva atitudinii filosofului de desconsiderare a copiei, în general). Am integrat diferit cele două discuții pe care Platon le face asupra imaginii. Prima ontologie, din Politeía, care pune problema raportului dintre divin - existent − artă, a suferit, în configurarea imaginarului, o mutație, din planul strict al relației idee − imagine, în cel al relației arhetip − model ("mitic" și istoric) - tip (urmă; iluzie); în sistemul imaginarului medieval, ea se va transforma într-o chestiune teologică

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
cu faptele umane, în timp ce intelectul teoretic ține de raționamentul logic și, în egală măsură, de entitățile invizibile. Ambele tipuri de intelect sunt implicate în producerea materiei imaginarului: unul, care realizează universalul, se îndreaptă către imaginarea arhetipurilor sau către relația cu divinul; celălalt, practic, explorează ipotezele, posibilitățile de interpretare sau de actualizare a materiei "imaginate", abaterile și transformările, cazurile individuale și speciale. Chiar dacă poate institui și eroarea, imaginația rămâne pentru Aristotel o formă de cunoaștere, puternică și determinantă. Ca funcție intelectuală, ea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
acele aspecte legate de constituirea, cu sprijinul filosofiei imaginii și a imaginației, a unui imaginar al politicului care, fie că pleca dinspre teorie înspre "practică", fie că urma traseul invers, reflecta un statut independent al pólis-ului civic față de divin și în special față de religia cetății, din momentul în care se stabiliza. Lumea creștină nu va mai putea menține același statut al spațiului public în raport cu sacrul, dată fiind viziunea instituțiilor ei asupra gestionării bunurilor spirituale și materiale ale comunităților. Ce

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
imaginarul occidental până la finele Renașterii. Pe baza a câtorva corespondențe filosofice între diverse elemente de teorie antică a politicului și altele medievale sau renascentiste, vom continua discuția despre imaginarul creștin occidental, și în legătură cu programele iconografice creștine în care este figurat divinul. I. Imaginea antică a divinului - imaginea filială divină - imaginea basileului Istoria controversată și paradoxală a imaginii aduce în discuție, prin natura lucrurilor, și momentele polemice din evoluția imaginarului puterii. Cel puțin aceasta este teza unuia dintre cei mai cunoscuți cercetători

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
Pe baza a câtorva corespondențe filosofice între diverse elemente de teorie antică a politicului și altele medievale sau renascentiste, vom continua discuția despre imaginarul creștin occidental, și în legătură cu programele iconografice creștine în care este figurat divinul. I. Imaginea antică a divinului - imaginea filială divină - imaginea basileului Istoria controversată și paradoxală a imaginii aduce în discuție, prin natura lucrurilor, și momentele polemice din evoluția imaginarului puterii. Cel puțin aceasta este teza unuia dintre cei mai cunoscuți cercetători ai domeniului, Gilbert Durand (L

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
și imaginea în perspectivă istorică, metodele coincid doar parțial. Totuși, există un punct comun de plecare − interesant aici și pentru a duce mai departe analiza din capitolul precedent −, plasat la confluența dintre viziunea grecilor antici și cea creștină asupra reprezentării divinului. Dacă în prima analiză a genealogiei imaginarului am urmărit ceremonialul roman al glorificării, pe care l-am corelat cu diverse aspecte ale ritualului similar din cetatea greacă, dar și cu scurte analize ale unor noțiuni învecinate semantic și conceptual sau

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
ansamblu), în sincronie, și a unui proiect istoric colectiv pentru obținerea iertării, în diacronie. Ambele procese (politico-administrativ și religios) vor aduce în avanscena teoriilor funcția imaginii, în mod firesc altfel decât în antichitate. Alain Besançon consideră că raportarea grecilor la divin și reprezentările acestuia denotă o anumită "stare de inocență", un stadiu primar al clarificării relației perceptibil − non-perceptibil. Faptul că se dezvoltă în paralel arta religioasă greacă, în încercarea de figurare a chipului mitic al zeului, și filosofia concentrată asupra vieții

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
de stoicism și care se revendicau din știința Academiei. Cicero și Seneca făceau parte de altfel din aristocrația romană care încerca o "conciliere" a lui Platon cu Aristotel, în folosul statutului artistului și al artei, în general. Trecerea figurală a divinului, ca invizibil, în vizibil, premerge teologia icoanei, servește artei imperiale romane și concepției naturii divine a împăratului și e un suport pentru interesul de mai târziu al gândirii renascentiste italiene față de filosofia greacă antică (am văzut cum s-a petrecut

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
pluralități, în care și-ar avea sorgintea răul, filosofia cetății propune Unul perfect, ființa reunificată, parmenidiană. Din tema acestui principiu cosmic, singurul care trebuie contemplat, se inspiră și Platon, atunci când cere, la rândul său, ca privirea să se îndrepte spre divin, să-l contemple, dar să nu îl reprezinte (Phaidros, 247c). Creștinismul imperiului lui Constantin I îi va integra ideea, prin monoteism, dar îi va amenda teoria imaginii cu o nouă teologie, cea a icoanei. O discuție separată am făcut în

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
arta - adaug, implicit imaginarul, înțeles ca o formă structurată a memoriei, în care se regăsesc imaginile simbolice - reprezintă pentru Plotin chiar punctul de întoarcere către Unu, de unde se (re)începe (re)integrarea. Nu însă și o izbândă deplină a cunoașterii divinului, de aceea, fără a critica imaginea așa cum o face Platon, filosoful iudeo-creștin este iconoclast prin scepticismul cu care privește forma însăși, ca fiind incapabilă să rețină frumusețea pură (Besançon 54-61). Grabar merge ceva mai departe și pune în relație reflecțiile

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]