KorAP: Find »[drukola/base=domol & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...38 39 40 ...72 >

1,794 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

un advocat bătrân, care apucase și vremurile vechi de la 48; stam așezat bine în trăsura lui largă cu arcuri moi, „cu arcuri pentru bătrâneță“, zicea moș Ștefan Leu; și doi cai albi băteau șoseaua prunduită, nici prea iute, nici prea domol. Vizitiul de pe capră era și el bătrân, cam de vârsta lui moș Ștefan, cu o păreche de mustăți albe ca două caiere, și întruna vorbea cu „zmeii“ lui. La drum drept le dădea sfaturi, la deal îi îndemna, la vale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atâta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el!... La asta m-am aflat eu de față, urmă încet cuconu Ștefan Leu, pe când caii suiau domol în pas, coasta, ș-atâta a fost. Când a intrat ciobanul, un băiet frumos, tânăr, drept ca un brad, ea a întins numai mânile spre el și a strigat: Spune și tu, Ioniță, iaca ești de față. Eu l-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbele ei pe deasupra capetelor. Atuncea i-a pus călăul juvățul de gât. Ea și-a lăsat mânile în jos și privea neclintită, cu sprâncenele ușor încruntate, în juru-i. Ș-au tras ștreangul! Cuconu Ștefan Leu tăcu. După un răstimp rosti domol: —Stăi... Caii se opriră. Ne întoarserăm în loc, pe perinile trăsurii. În urmă, tapșanul singuratic, între muncele, se deslușea cu tufișurile, cu arborii lui pitici și răsuciți, deasupra mormintelor pierdute și uitate. Peste singurătatea și peste melancolia aceea de început de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
boii cu sfârcul biciului și atuncea i se vedeau ochii, apoi părea că-și închide obrazul în sprâncenele-i stufoase și-n barba-i zbârlită. Câțiva soldați, cei mai slăbiți de drum, despovărați de greutăți, pășeau în urma chilnei de dinapoi, domol, cu capetele plecate, prin roirea pulberei deșteptate. La ambulanța noastră, pe lângă caii regimentului, erau înhămați și doi căiuți care se zbăteau în ștreanguri și trăgeau cu încordare, îndemnați din când în când de glasul stăpânului lor, un român nalt și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ne cumpăneam la dreapta și la stânga, cădeam c-o lature, scurt, ca-ntr-o groapă, și ne opream o clipă, apoi caii se opinteau după glasul gros al vizitiului de pe capră și după îndemnul blând al lui Ștefan, și porneau domol; și mergeam acuma printre miriști întinse, printre ogoare lungi de păpușoi care-și clăteau încet, atingându-le, săbiile frunzelor. Așa merserăm multă vreme prin arșița zilei și prin singurătate. Oamenii și animalele parcă dormitau; nu vorbea decât doctorul, din când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
treceau. Ne dădurăm jos. Băiețelul în durligi vorbea cu boii. Noi pășeam în urma ambulanței, apoi rămaserăm mai în urmă. Moșneagul sta neclintit în car. Soldatul negricios îndată își duse mânile în deșerturi și se făcu covrig. Ceilalți cinci-șase oameni umblau domol, cu mânile atârnate, cu capelele pe ceafă. În pădurea de stejari era liniște. Soarele după-amiezii tremura prin rețeaua crengilor. Pe lângă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținând poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stânga, dispărea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
după snop. Munceam ca un rob; răcneam și înjuram până ce răgușeam, de-a valma cu Neculai Dragoș vătaful și cu feciorii boierești. La amiază mă repezeam acasă și îmbucam în fugă mâncarea; iar sara, trudit, lăsam calul să mă ducă domol, în pas legănat, spre hodină. Pe întinderi nu adia nici cea mai ușoară suflare de vânt, și sus, pe muncelul sterp, cele două mori negre stăteau încremenite, tăind cu spetezele linii negre pe cer. Îl știam și pe Neculai Dragoș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fără hodină, își vântura spetezele pe cerul pustiu al răsăritului. Vă rog să nu vă supărați, cucoane Petrache, zise Dragoș. Dacă vi-i sete, poftim până sus să luați o dulceață... Omul avea o înmlădiere de mândrie în glas. Urcarăm domol clina. Găinile se culcaseră. În moara care se învârtea, un purcel își amesteca în răstimpuri guițările cu scârțâitul prelung al încheieturilor de brad. Vătaful strigă gros: —Polixenie! Aud! răspunse femeia dinlăuntru și ochii îi sticleau la ferestruica șandramalei. —Adă o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
poteca umedă, înecată în bogăția de verdeață. Când dădeam la margine, creștea lumina și se auzeau spre câșlărie tălăngile vacilor boierești. Sunau lin cu sunete felurite, unele joase și altele tot mai subțiri, o scară de sunete dulci, care picurau domol și alergau ca un cântec depărtat, șoptit încet, șoptit ușor de clopote melodioase și nevăzute. Într-un timp, pe vremea aceea, pădurarul umbla lângă mine cu ochii duși și cu fața brăzdată ca de un năcaz mare. Avea ceva de la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încă n-ai dat de nacaz! Dumneata ești ca mierla ceea, care a cântat ș-a tăcut... Și un zâmbet iute îi lumină fața și ochii și răspunse ca un fulger în sufletul meu. Dumneata n-ai auzit, zise ea domol după câteva clipe, de ce-a pățit Ileana lui Ion Macovei... Să vezi ce-a pățit femeia aceea, saraca - ș-apoi să te gândești că mama de-ar ști, mai bine-ar lăsa să moară din leagăn pe fata fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
eu despre codrul Antileștilor care-mi era așa de drag vorbesc și despre tinerețele mele. Toate au trecut: nici codrii așa nu mai sunt, și tinerețele s-au călătorit! În mirosul ațâțător al pădurii creștea în mine puterea vieții, șuietul domol al vântului în frunzișuri îmi mângâia auzul și ce strălucire neobișnuită, ce strălucire vie, și ce mireasmă ascuțită, amețitoare, aveau florile din poienile de la margine! Ca-nspre o dragoste, cu dor, pornii, după două luni de lipsă spre codrul Antileștilor. Înaintea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ies?... Am cercetat, am dat glas din corn pădurarilor, mi-au răspuns... Nu era nimica... Liniște, pace... Numai de sus ploua... De trei zile plouă. Cum să intre în codru pe așa vreme? Boierul pufni mânios. Chihaia Gavril mai încercă domol, două vorbe: —Poate-acu să fi intrat... pe furiș... mai știi?... Da’ cum? izbucni Costea. Vrei să treacă pe lângă casa ta?... Chihaia tăcu. Stăpânul își îndemna cu pintenii calul, care-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
unde am venit noi... Eu fac pe drum - și am o leacă de înconjur... Carul porni cu boii blânzi, și cu omul toropit, prin fumul burniței. Boierul, tăcut, își întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și de roibul care-l purta de jumătate de zi, ud și flămând, îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bolnavul deschizând ochii cu albul mărit. M-au farmat niște români... Și mi-a murit un copil, și n-aveam cu ce-l îngropa... ș-am vrut să duc la târg un car de lemne. Începu să tușească... Își șterse domol cu mânica, de pe buze, sângele năvalnic. Și deodată avu o privire stranie, fixă spre boier. Acu ce să fac? zise el cu glas schimbat, jos, adânc. Acu eu zic așa: mă-nsor... Tăcu, privind stăruitor spre boier. Începu iar, aiurit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai multe năcazuri decât bucurii; și astfel trăia în mijlocul neamului ei. Bătea drumul părinților, până la școală, până la feredeu; până la săracele croitorii și magazii din apropiere; trecea printre pruncii nenumărați care umpleau ulițile; ieșea și intra între femeile care se purtau domol de colo-colo, vorbeau moale și trăgănat, se certau ori se tânguiau fără întrerupere. Plângea pentru o rochie, pentru o bluză, pentru o păreche de botine, se certa cu maică-sa Rifca și amândouă porneau tânguiri nesfârșite când Leiba Sanis intra

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dragă, ș-are să mă ieie... Ție nu ți-a fost drag nimeni? Nu! șopti Haia, și dintrodată simți o mâhnire mare în suflet. Amândouă tăcură o vreme. Odaia se întuneca pe nesimțite. Când are să mai vie să te vadă? șopti domol fata lui Sanis. Nu știu, poate mâne-sară... Mai vorbiră un timp, cu greu, despre altceva, apoi Haia se sculă să se ducă acasă. Tudorița o apucă de mână. Da’ să nu spui la nimeni. Auzi?... Nu. Nu te teme. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet cu mâna stângă pe obrajii bruni, în strălucire. —Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s niște obraji de fată... De ce te uiți așa la mine... Și el râdea arătându-și dinții albi și ascuțiți, și se pleca domol spre ea, cu o sărutare pătimașă. Tudorița lui Rusu, orfană de mamă, crescuse singură prin străini, fără dragostea tatălui, fără dragostea nimănui. Singură, cum se pricepea și cum încet-încet învățase, ducea cu amar, cu ceea ce rămânea din puțina leafă a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în aceeași parte... Într-o zi, Haia sosi gâfâind, gătită, cu părul luciu mirosind ușor a gaz, ca totdeauna. Era cu fundă roșie la gât și cu bluză nouă, trandafirie. Tudorița cosea la o bluză, cu luare-aminte, și își ridică domol ochii spre prietina ei. — De ce te-ai gătit așa? zise ea încet. —Așa, ca să fiu frumoasă... zise tare, râzând, Haia. Și se așeză pe pat, alăturea. —Hm. Ți-i drag poate cineva... Fata lui Sanis simți două priviri, care dintrodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ale nopții tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul înainta încet și umbra lui îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispărând în bolți și iar apărând, ca un dușman nesimțit. Fata umbla neliniștită; câteodată se scutura, ajunsă de răcoarea nopții; se îndosea în unghiul unui zid, ieșea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dispărând în bolți și iar apărând, ca un dușman nesimțit. Fata umbla neliniștită; câteodată se scutura, ajunsă de răcoarea nopții; se îndosea în unghiul unui zid, ieșea iar în lumina slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ștefan Bucșan care venea domol la vale, drept prin mijlocul uliții. Venea fluierând încet un cântec, și din când în când focul țigării pe care o ducea în răstimpuri la buze, îi arunca o lucire fugară pe obraji. Înainte de a ocoli colțul, în hudiță, azvârli

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
chinuiești, Sanis, ca să pregătești logodna și ea se întâlnește c-un străin... Nu te-ai gândit în gândul tău ce să faci?... Jupitorul tuși încet în colțul lui. Apoi își ridică ochii spre nevastă-sa: — M-am gândit, vorbi el domol. Am vorbit și cu hahamul... După ce a ales ieri carnea cușer, l-am luat deoparte și i-am spus despre nacazul nostru... — Și ce ți-a răspuns el? Ce te-a sfătuit? Mi-a spus așa: Poate nu s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nostru-i un om cu multă știință în cap... Noi n-avem minte; dar a trebuit să ne gândim la asta... Iaca, a venit și vremea care trebuie. Rifca dădu din cap, și-și iuți jocul andrelelor. Sanis se întoarse domol spre fată: —Haie... Haie!... ți-a mai trecut nebuneala?... Haia se uită la tatăl său cu ochi rătăciți, arși de plâns. Păru că-l înțelege; îl văzu râzând; și o tresărire de răutate îi trecu pe obrazul chinuit. Acuși avem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și de păcatele de moarte, peste care nimenea nu poate trece. Fata simțea ca o legănare, parcă plutea într-un gol, și asculta ca din depărtări glasurile lor... Ca din depărtări, lin, parcă-i venea ogoirea unui cântec. O pătrundea domol, în suferința ei amară. Eresurile vechi pluteau în juru-i nelămurite, izvorâte ca dintr-un trecut de negură. Câte-un răstimp, o cucerea din nou lunga domnie a trecutului; rămânea cu ochii țintă, măriți, ascultând o șoaptă tainică, din lăuntru-i. Murmurând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Dar în urma mea așteptau și alții... Pe mine m-a chemat întăi... Când intru, văd cărți, în toate părțile numai cărți... Moașa întinsese de la locul ei o mână spre gura Haiei. O clipă gemetele se stânseră. Și fata auzind glasul domol al tatălui său se încordă, și parcă avu un răstimp de alinare. Ascultă și ea, cu ochii închiși, din care se prelingeau pe tâmple lacrimi. —...Și văd pe rabin... grăi încet Sanis. Era într-o haină neagră de matasă. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
moș Nastase? întrebă ea ascuțit. — Apoi am avea ceva de grăit cu boierul... —Așa? bine. Da’ pe fată-ta de ce n-o mai trimeți la curte, să mai ajute ș-aici, că-i o mulțime de treabă? —Marghiolița? vorbi moșneagul domol. A mai robotit și ea pe-acasă. Da’ om trimete-o, de ce nu? Și ce-ai să spui mă rog boierului? întrebă și mai repede și mai ascuțit femeia măruntă. Apoi are ceva de vorbit băietanu ista. „Madama“ cercetă cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]