2,401 matches
-
simultan, doar una dintre aceste voci fiind dominantă și apreciindu-le pe celelalte). De cele mai multe ori, cel care rostește sau exprimă un enunț își asumă, concomitent, trei roluri: (1) cel de producător fizic al enunțului, (2) cel de subiect al enunțării și (3) cel de persoană responsabilă pentru enunț. Analiștii literaturii au dezvoltat polifonia lui M. Bahtin prin două abordări: în lingvistică și în a n a l i z a d i s c u r s u l u
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
i z a d i s c u r s u l u i. Teoria polifoniei fundamentează, alături de teoria actelor de vorbire, sensul alterității. Ea adaugă unei alterități așa-numite "externe", o alteritate "internă", stabilind că sensul unui enunț descrie enunțarea ca un dialog cristalizat, în care mai multe voci se confundă. Figurile retorice produc sensuri implicite, astfel încît enunțul în care se găsesc devine polifonic. Polifonia nu privește numai sensul, ea poate privi de asemenea semnificantul unităților, regulile sintactice sau
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
numai sensul, ea poate privi de asemenea semnificantul unităților, regulile sintactice sau chiar referința. Locutorul este persoana responsabilă de propriul său enunț (de ceea ce enunță); este aici o intervenție discursivă care nu coincide, în mod obligatoriu, cu producătorul fizic al enunțării. De exemplu, dacă semnez un formular (redactat într-o instituție) de felul: "Eu, subsemnatul, declar...", eul locutorului acestui text nu este altul decît eu, care nu sînt, totuși, autorul efectiv al textului. Oswald Ducrot separă locutorul în calitate de individ cu o
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
subsemnatul, declar...", eul locutorului acestui text nu este altul decît eu, care nu sînt, totuși, autorul efectiv al textului. Oswald Ducrot separă locutorul în calitate de individ cu o anumită identitate și locutorul în calitate de ființă a lumii. Primul este definit ca responsabilul enunțării și considerat doar un deținător al acestei proprietăți, iar al doilea este mai complex, putînd avea și alte însușiri. Dacă locutorul vorbește de el însuși, ca ființă a lumii, atunci cea de-a doua ipostază, de ființă a lumii, va
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
avea și alte însușiri. Dacă locutorul vorbește de el însuși, ca ființă a lumii, atunci cea de-a doua ipostază, de ființă a lumii, va fi implicată. Există o interpretare polifonică dacă actul ilocuționar de asertare cu ajutorul căruia se caracterizează enunțarea este atribuit unui personaj diferit de locutorul care își manifestă identitatea. De fiecare dată cînd, într-un enunț, responsabilitatea a ceea ce este spus revine mai multor instanțe, se vorbește de polifonie. Enunțiatorul este, pentru locutor, aproximativ ceea ce personajul dintr-o
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
enunț, responsabilitatea a ceea ce este spus revine mai multor instanțe, se vorbește de polifonie. Enunțiatorul este, pentru locutor, aproximativ ceea ce personajul dintr-o ficțiune este pentru autorul acesteia. Ca intervenienți discursivi, enunțiatorii sînt cei ale căror voci sînt prevăzute în enunțare, fără a le putea atribui cuvinte precise; ei nu vorbesc cu adevărat, dar enunțarea le permite exprimarea unui punct de vedere. O. Ducrot face distincția între subiectul vorbitor, locutor și enunțiator. Subiectul vorbitor este cel care produce enunțul. Locutorul este
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Enunțiatorul este, pentru locutor, aproximativ ceea ce personajul dintr-o ficțiune este pentru autorul acesteia. Ca intervenienți discursivi, enunțiatorii sînt cei ale căror voci sînt prevăzute în enunțare, fără a le putea atribui cuvinte precise; ei nu vorbesc cu adevărat, dar enunțarea le permite exprimarea unui punct de vedere. O. Ducrot face distincția între subiectul vorbitor, locutor și enunțiator. Subiectul vorbitor este cel care produce enunțul. Locutorul este instanța care își asumă responsabilitatea actelor ilocuționare, iar enunțiatorul este autorul unui punct de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
este instanța care își asumă responsabilitatea actelor ilocuționare, iar enunțiatorul este autorul unui punct de vedere, care nu se exprimă obligatoriu prin cuvinte. Problematica polifoniei este aprofundată de Dominique Maingueneau, pentru care locutorul poate pune în scenă, în propria sa enunțare, poziții distincte ale sinelui: "Enunțiatorii nu se mulțumesc să transmită doar conținuturi reprezentative, ei se implică în ceea ce spun și se afirmă afirmînd, negociind propria lor manifestare în discurs ("îmi permit să vă spun că ..."), anticipînd reacțiile celuilalt ("îmi veți
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sale teme nu se află la același nivel. De aceea, textelor le este asociată o anumită plurivocitate, dar această plurivocitate este caracteristică textului considerat ca totalitate și, de aceea, deschide o pluralitate de lecturi și construcții. V. dialog, dialogism, discurs, enunțare, modalizare, locutor, punct de vedere. DUCROT 1980; PLANTIN 1990; KERBRAT - ORECCHIONI 1991; GREIMAS COURTES 1993; DUCROT - SCHAEFFER 1995; RICOEUR 1995; KLINKENBERG 1996; MOESCHLER - AUCHLIN 1997; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; PLANTIN 2005. AR POLIGRAFIE. Conceptul "poligrafie" a fost propus pentru a surprinde
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Fiecare scris poate fi distinct, diferitele "mîini" sînt vizibile, iar adesea cei care scriu au obligația de a semna. Studiul acestor enunțuri, al înlănțuirii și interdependenței lor ilustrează importanța acestor registre pentru organizarea activității colective, căci aici se produce o enunțare pluralistă, unde fiecare agent participă, potrivit statutului și rolului său, la o operă colectivă. Deseori, aceasta este destinată arhivării pentru ca, în caz de contestație, să servească drept probă și să permită eventuale atribuiri de responsabilitate. Există însă și texte poetice
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
performarea neambiguă fără acțiuni redresive), celelalte trei strategii presupun exprimarea neambiguă cu acțiuni redresive prin intermediul politeții pozitive, al politeții negative și, respectiv, al exprimării ambigue. Prin mijlocirea exprimării ambigue, emițătorul are avantajul de a nu putea fi considerat răspunzător de enunțare datorită ambiguității și multiplelor posibilități de interpretare contextuală. Această strategie înlesnește disocierea emițătorului de actele amenințătoare asupra imaginilor proprii. Exprimarea neambiguă cu acțiuni redresive presupune utilizarea politeții, atît a celei pozitive, cît și a celei negative, pentru redresarea actelor amenințătoare
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cauză, noțiunea "portret discursiv" nu se poate confunda cu cea de "etos". În același timp, noțiunea respectivă nu se poate identifica cu ceea ce concepe J.-B. Grize prin imaginea locutorului din modelul de schematizare pe care-l propune. V. dialogism, enunțare, etos, schematizare. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN POVESTIRE v. NARATIVITATE POZIȚIONARE. Termenul poziționare semnifică faptul că, pe parcursul întrebuințării unui cuvînt al vocabularului, într-un registru al limbii, cu anumite turnuri, într-un anumit gen de discurs, un locutor indică modul în
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
considerată ca fiind un sinonim pentru discurs, ceea ce relevă considerarea discursului ca o formă de acțiune asupra lumii, cu un rol important în raporturile sociale. După M. Foucault, discursul se caracterizează prin istoricitate și prin condiții instituționale care-i legitimează enunțarea, condițiile de exersare ale funcției enunțiative fiind oferite de un ansamblu de reguli anonime, istorice, întotdeauna determinate de timp și de spațiu și definind o epocă dată, cu un anumit aspect social, economic, geografic și lingvistic. D. Maingueneau menționează practica
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și de unități (ce țin de lingvistică). În aceste circumstanțe, lingvistica a rămas să se ocupe cu analiza semnificației produse de diferite niveluri ale componentelor frazei, în vreme ce pragmatica ar urma să studieze ceea ce reprezintă schimbul dintre locutori, adică enunțul sau enunțarea unei fraze completate de informațiile relative la situație și la indicațiile pentru a trata actul enunțiativ. Aceste informații caracterizează numai anumite enunțuri, fiindcă ele califică enunțarea, realizează o acțiune, implică alte enunțuri prin producerea de inferențe și furnizează instrucțiuni pentru
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în vreme ce pragmatica ar urma să studieze ceea ce reprezintă schimbul dintre locutori, adică enunțul sau enunțarea unei fraze completate de informațiile relative la situație și la indicațiile pentru a trata actul enunțiativ. Aceste informații caracterizează numai anumite enunțuri, fiindcă ele califică enunțarea, realizează o acțiune, implică alte enunțuri prin producerea de inferențe și furnizează instrucțiuni pentru mijloacele de conexiune (precum conjuncțiile și adverbele). Totuși, pragmatica pare mai puțin o disciplină de sine stătătoare și mai mult o manieră de a caracteriza un
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
propusă în 1975 de P. Henry, este o reformulare a teoriei presupoziției, introdusă de O. Ducrot. Preconstrucția se poate considera ca o trăsătură a unui enunț sau a unui discurs anterior, care se opune la ceea ce este construit în momentul enunțării. Ea este strîns legată de noțiunea "interdiscurs" și contribuie la depășirea opoziției dintre exteriorul și interiorul unei formații discursive în favoarea ideii de intricație a discursurilor și de relații cu alte formații discursive exterioare și anterioare. V. implicit, interdiscurs, polifonie, presupoziție
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
într-o comunicare, cu rolul de centru de control, după W. Chafe, asupra elementelor componente ele enunțului, prin care se asigură funcția coezivă, de organizare sintactică, și funcția asertivă a acestuia, de aplicare la elementele realului, sau de aplicare la enunțarea însăși, la actul de vorbire, ca realitate distinctă; fiecare propoziție se structurează ca atare dacă și numai dacă include un predicat. În literatura de specialitate, există diferențe sensibile în modul de definire a predicatului, în calitate de funcție sintactică sau de parte
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
realizează, de regulă, prin intermediul predicației, "funcție primordială a comunicării", concretizată prin capacitățile verbului de a dezvolta sensuri temporale, de persoană și de număr. V. predicat, predicativitate. DSL 2001. RN PREDICATIVITATE. Trăsătură pragmatică, predicativitatea se definește ca proprietatea unui predicat al enunțării de a pune în relație nucleul său semantico-sintactic cu realitatea extralingvistică exprimată, ancorată spațio-temporal și modalizată. Prin intermediul predicativității o succesiune de cuvinte dobîndește autonomie enunțiativă și devine obiect al analizei discursului. V. predicat, enunțare. DSL 2001. RN PREDISCURS. În 1958
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
definește ca proprietatea unui predicat al enunțării de a pune în relație nucleul său semantico-sintactic cu realitatea extralingvistică exprimată, ancorată spațio-temporal și modalizată. Prin intermediul predicativității o succesiune de cuvinte dobîndește autonomie enunțiativă și devine obiect al analizei discursului. V. predicat, enunțare. DSL 2001. RN PREDISCURS. În 1958, J. Lacan a utilizat termenul prediscurs pentru a desemna subiectul înainte de a se realiza achiziția cuvîntului. Ulterior, M. Foucault numește prediscurs un tip de referent predeterminat, idee pe care însă o respinge în final
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Mărioara nu merge la școală. Prin urmare, presupoziția nu alimentează discursul din punct de vedere informațional, ci constituie doar cadrul acestuia. Trebuie să se facă distincție însă între presupusul lingvistic, care este atașat enunțului, și presupusul pragmatic, care este atașat enunțării. Actul întrebării, de exemplu, presupune că cel care întreabă nu cunoaște elementul de informație solicitat și că el crede că cel întrebat îl poate cunoaște. O. Ducrot a stabilit trei funcții discursive ale presupozițiilor: 1) ele trebuie să fie comune
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se abordează studiul unui obiect și care creează, prin urmare obiectul, căci influențează observarea realității. Se constată astfel că celelalte abordări ale acestei chestiuni, indiferent de orientare sau de aplicații, au putut fi sugerate de afirmațiile acestui lingvist. V. categorizare, enunțare, nominație, povestire, praxem. SAUSSURE 1916; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN PUNCTUAȚIE. Prin punctuație se înțelege un sistem de semne grafice folosite pentru a indica limitele între constituenții unui
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cu destinatar. Distincția terminologică este și conceptuală, avînd în vedere posibilitatea ca destinatarul să nu acționeze ca un receptor sau să fie vizat indirect, receptorul avînd numai funcția de mediator în transmiterea mesajului. Mai tîrziu, E. Benveniste, prin introducerea noțiunilor "enunțare" și "subiectivitate" în limbă, între un eu și un tu, și apoi A. Culioli a semnalat că fiecare dintre acești actori este la fel de activ ca și celălalt și că fiecare realizează un travaliu lingvistic diferit de celălalt într-un proces
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
termenul receptor continuă să fie întrebuințat din comoditate pentru a desemna persoana care primește mesajul verbal; această întrebuințare este, însă, ambiguă, deoarece nu se precizează de regulă dacă termenul se folosește cu privire la subiectul intern sau la cel extern actului de enunțare. Sub influența studiilor de analiză conversațională, s-au trasat cîteva distincții între diferitele tipuri de receptori: receptori prezenți sau absenți, receptori unici sau multipli, receptori prezenți, cărora li se adresează emițătorul sau receptori cărora, tot prezenți fiind, nu li se
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
comunicativă asupra analizei discursului, P. Charaudeau propune teoretizarea a două tipuri de receptori, individualizați terminologic ca subiect interpretant - cel care primește mesajul și trebuie să-l interpreteze avînd o identitate psiho-socio-lingvistică - și subiect ideal - un subiect destinatar construit de actul enunțării și care satisface dezideratul decodării adecvate a intenției de comunicare aparținînd locutorului-emițător. V. alocutor, destinatar, interlocutor. DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. MT REFERENT. Se numește referent obiectul, fenomenul sau procesul din realitatea extralingvistică la care trimite semnul lingvistic, așa cum a
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ex., chiar și, cel puțin, de altfel etc.). Plasată sub semnul celor trei noțiuni fundamentale, argumentativitate -argumentație - persuasiune, reformularea își găsește relevanța în special în interacțiune, unde aspectele ei sînt legate de o organizare secvențială ce ține seama de asumarea enunțării de către locutor, de reacția alocutarului, dar și de inițiativa pe care o are unul sau celălalt în efectuarea reformulării. V. parafrază, topos. BENVENISTE 1966; JAKOBSON 1973; GÜLICH 1983; DUCROT 1984; FUCHS 1995; ADAM 1997; NORÉN 1999; VION 2000; DSL 2001
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]