2,256 matches
-
trei tineri în cuptorul încins (cap. 3) și profetul aruncat în groapa leilor (cap. 6). În aceste două cazuri, Dumnezeu nu îngăduie moartea condamnaților, ci toți depășesc încercările la care sunt supuși datorită protecției sale binevoitoare. „Oare de ce”, se întreabă exegetul, „Dumnezeu îi salva pe martirii de odinioară, dar nu și pe cei de astăzi?” (II, 35). Răspunsul său este ingenios și în același timp chibzuit. În primul caz, spune el, Dumnezeu a cruțat viața celor trei tineri pentru a mustra
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu pedepse drepte și meritate” (ibidem). Al treilea exemplu, mai puțin cunoscut decât precedentele, provine de la Isaia 37,4. Este vorba de regele Senacherib, ucis de propriii fii, deoarece îndrăznise să spună cuvinte necugetate împotriva lui Dumnezeu. Scopul urmărit de exeget prin invocarea acestor exempla, este de a convinge auditoriul de caracterul relativ - mai exact „relativ la Dumnezeu” - al oricărei puteri pământești: într‑o ierarhie autentică, împăratul roman nu ocupă decât un loc secundar. Singur Dumnezeu deține autoritatea absolută. Drept urmare, numai lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai important dintre ele fiind instalarea „urâciunii pustiirii” în templu. Și „cum urâciunea pustiiri nu s‑a arătat încă și cum, pe de altă parte, a patra fiară deține încă, singură, puterea, cum poate avea loc epifania Domnului?” (IV, 27). Exegetul distinge între o „urâciune a nimicirii”, reprezentată de Antiochos, și o „urâciune a pustiirii”, care va fi cea a lui Anticrist: „Daniel a prezis două urâciuni (dÚo bdelÚgmata), cea a nimicirii (¢fanismoà) (cf. Dan. 11, 31) și cea a pustiirii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Său trup” (ibidem). În fine, dacă ținem cont că nașterea lui Cristos coincide cu apogeul Imperiului, rezultă că, din epoca în care trăiește Hipolit și până la a doua parusie mai sunt trei secole, deci un interval suficient de liniștitor. Miza exegetului este dublă. Pe de o parte, acesta trebuie să‑și convingă auditorii de faptul că Anticristul nu lucrează încă în lume, în pofida asprelor persecuții suferite de Biserică. Ele trebuie înțelese ca încercări similare celor îndurate odinioară de profeții Vechiului Testament
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
către anul 200, cu alte cuvinte, în vremea în care Hipolit își redactează scrierile sale Christ. și Com. Dan. Nu întâmplător el pune un accent deosebit asupra sensului profeției în Biserică și asupra criteriilor de autenticitate ale acesteia. Foarte probabil, exegetul pledează pentru o întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie și un fin exeget. Pentru a exprima această idee, Hipolit inserează, în capitolele 18‑19, două istorioare, ai căror protagoniști ar fi putut fi în viață la acel moment. Cea dintâi (IV 18) prezintă cazul unei comunități din Siria, dusă la fanatism de un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
omogenă. Improvizația, în limitele tradiției, practicată de „asiatici” este înlocuită, în cazul „alexandrinilor”, cu o improvizație „artistică”, de virtuozitate, al cărei sens nu este autentificat de o tradiție, ci de o logică alegorică, străină uneori de „partitura interpretată”, dar familiară exegetului. Acest criteriu de ordin subiectiv și formativ (exegeza înțeleasă ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele ce urmează vom nuanța afirmația cercetătorului italian arătând că poziția exegetului alexandrin nu poate fi redusă la acest „alegorism” dus la extrem, dogmatic și caricatural, de care va fi acuzat de‑a lungul timpului, ci este caracterizată de o extremă deschidere și de o reală „politropie”, redefinindu‑se în funcție de contextul ales
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
au arătat; de aici cunoaștem noi că‑i ceasul de pe urmă”. Cele două pasaje vorbesc de „mai mulți anticriști”, dar se disting prin faptul că primul îi situează în viitor, iar ultimul în prezent. Această lectură intertextuală i‑a sugerat exegetului o nouă pistă. În opinia lui Origen, Ioan aduce o lămurire textului lui Matei, în sensul că elimină posibilitatea unei interpretări literale a pasajului. Căci, afirmă alexandrinul, în epoca Apostolilor, nu au existat decât doi falși mesia: Dositei al Samariei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
activității hermeneutului, insistând asupra ideii de competență spirituală de care trebuie să dea dovadă. Orice exegeză trebuie făcută cu cea mai mare prudență posibilă și cu conștiința permanentei ascensiuni spirituale. Recunoaștem aici una dintre temele majore origeniene, cea a asimilării exegetului autentic cu Cristos, temă dublată de cea a smereniei impuse oricărei persoane care se apropie de adevărul mântuitor. Interpretul trebuie să aspire în permanență, independent de rezultatele pe care le‑a obținut deja, la descoperirea unui uerior sensus et firmior
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
metoda sa hermeneutică și despre structura comentariului. Origen consideră Evanghelia după Ioan rezumatul și, totodată, încununarea Scripturilor. În cazul lui Victorin, locul acesta este rezervat Apocalipsei transmise sub numele apostolului „cel iubit”. Ce reprezintă deci, foarte exact, această carte pentru exegetul nostru? „Apocalipsa nu este în esență, pentru pannonian, o profeție despre vremurile din urmă care să completeze Evangheliile, prea puțin dezvoltate în acest sens: ea este revelația desăvârșită a sensului Scripturii prin însuși Cristos, prelungirea către toți creștinii a uimitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de a spune că aceste evenimente s‑au petrecut de două ori; ci, dat fiind că acestea se vor petrece o singură dată, este hotărât de Dumnezeu că trebuie să se petreacă, ele sunt anunțate de două ori” (9, 2). Exegetului îi revine identificarea redundanțelor revelației, condensarea lor și integrarea rezultatelor obținute într‑o structură logică. Procedeul, stabilit de Tyconius, va fi folosit cu succes de Augustin, în Epistola 199, consacrată, după cum vom vedea, chiar sfârșitului lumii. Victorin rezumă atât metoda
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
am văzut un alt înger, care se ridica (<∀∃∀∴<≅<ϑ∀) de la Soare‑Răsare și avea pecetea Viului Dumnezeu”. Versetul interpretat de Victorin este: „Angelum autem descendentem ab oriente sole”. Să fie oare vorba de o modificare tacită a textului Apocalipsei din partea exegetului său? Fără îndoială. Pentru Victorin este semnificativă tocmai ideea de coborâre a îngerului pe pământ în scopul îndeplinirii misiunii kerigmatice. Iată interpretarea versetului: „Textul vorbește despre profetul Ilie, care trebuie să vină înainte de vremea lui Anticrist, pentru a reface Bisericile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cunoștea această tradiție care prezintă episodul învierii profetului și pe care a valorificat‑o în manieră proprie. Moartea prin lapidare era în perfectă consonanță, dat fiind că cei doi martori eshatologici din capitolul 11 al Apocalipsei au avut aceeași soartă. Exegetul descoperă, se pare, în Paral. Ier., un scenariu analog celui de la sfârșitul veacurilor (aceasta rămâne, desigur, o supoziție). Ca ultim argument, el citează un verset din Ieremia (1,5): „Mai înainte de a fi în pântecele maicii tale te‑am cunoscut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se astfel pe linia tradiției reprezentate de Oracolele sibiline (cartea a II‑a) și de Commodian. Profetul este simbolizat aici de un înger, fapt cu totul justificat de vreme ce Dumnezeu l‑a păstrat pe alesul său în rai. În capitolul 11, exegetul respectă datele Apocalipsei, prezentând doi martori, care supraviețuiesc în propriile trupuri și care sunt înzestrați cu calități taumaturgice. În fine, al treilea simbol este identificat în capitolul 14. Aici nu mai este vorba de un singur înger, nici de doi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reunească într‑o singură secțiune simbolurile care apar dispersate în corpusul ioanic, dar care prezintă un minimum de trăsături comune. Prin contrast cu coborârea martorilor din rai, Anticrist „se ridică din adânc” (ascendisse bestiam de abysso). În sprijinul acestui verset, exegetul alcătuiește un mic dosar de mărturii din Iezechiel și Pavel (Iez. 31,3.4; 2Tes. 2,7‑9; 2,10‑11). De abysso este o aluzie la mitul lui Nero și deci, indirect, la stăpânirea romană. Anticristul‑cezar „nu apare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tare pe polemist. El trece peste acest detaliu cu o inocență dezarmantă. Contrar predecesorului său, Victorin încearcă să propună un scenariu cu o logică plauzibilă, recurgând la legenda lui Nero rediuiuus, a împăratului roman, dar care va reveni din Orient. Exegetul știe exact cum și până la ce punct să invoce această legendă. Principala sa intenție nu este de a prezenta amănunțit evenimentele eshatologice, ci de a desprinde sensul Scripturii. Inserarea legendei Anticristului clarifică o enigmă importantă legată de identitatea personajului, enigmă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în poemele sale apologetice. În loc de concluzie, să îl cităm din nou pe M. Dulaey care, după ce admite influența lui Irineu și a lui Hipolit asupra anticristologiei lui Victorin, se grăbește să precizeze: „Cu toate acestea, există un punct în care exegetul nostru se îndepărtează de predecesorii săi, și anume interpretarea pe care o dă pasajului din Apoc. 17,10‑11, în care cei șapte regi sunt asimilați împăraților din secolul al II‑lea, iar al optulea, lui Nero, identificat cu Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dogma Providenței”. Ne aflăm în fața „unei veritabile Summa a primilor ani ai secolului al IV‑lea”. Oricât de elogioasă ar fi, această opinie a cunoscutului istoric al creștinismului ascunde și o anumită reticență. Iar acesta nu este un fapt izolat. Exegeții lui Lactanțiu, în majoritate, ezită să se angajeze până la capăt pe calea elogiilor. Autorul Instituțiilor este apreciat „pentru stilul său ciceronian” (Pico della Mirandola îi acordase supranumele de „Cicero creștin”) pentru bogăția informațiilor și justețea argumentelor; aprecierile se opresc însă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde Nero apare ca întruparea lui Beliar. Considerăm deci justificat să ne întrebăm din ce motiv exegetul nostru face apel la o astfel de versiune a mitului și care sunt consecințele în plan teologic ale unui asemenea demers. În general, cercetătorii care au examinat această concepție s‑au mulțumit să o prezinte ca pe o curiozitate și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
consultării, primordiale, a originalului ebraic. Acesta din urmă va fi luat ca text de referință pentru toate comentariile Vechiului Testament; celelalte versiuni, începând cu Septuaginta, nefiind utilizate decât cu titlu secundar, fie pentru a clarifica anumite expresii obscure pe care exegetul le întâlnește în textul original, fie pentru a completa acest text, atunci când lipsesc de aici pasaje întregi, cum ar fi îndeosebi cazul Cărții lui Daniel. Principiul metodologic al supremației textului ebraic (celebrul ebraica ueritas), este dublat în cazul lui Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
analizate de cercetătorii moderni, printre care Pierre Jay, în articolul său din 1980. Însă practica exegetică a lui Ieronim, după cum arată Pierre Jay, nu urmează aproape niciodată principiile acestei concepții teoretice însușite de la dascălul său, Origen. Într‑adevăr, comentând Scriptura, exegetul nu urmează o schemă ternară, ci mai curând, una binară, degajând mai întâi sensul istoric sau literal al fiecărui pasaj și propunând apoi un sens moral sau alegoric, atunci când contextul o impune. Se poate spune astfel că teoria „sa” despre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Se poate spune astfel că teoria „sa” despre exegeză, calchiată după modelul origenian, nu are aproape nimic în comun cu practica exegetică propriu‑zisă. Pierre Jay afirmă pe bună dreptate: „Întreaga admirație pe care Ieronim o dovedește pentru Origen ca exeget nu îl împiedică să prefere acestei scheme tripartite de nuanță elenizantă, sistemul binar, mult mai adecvat antinomiilor noutestamentare, pe care le reflectă practica exegetică obișnuită”. Cel de‑al doilea principiu decelabil în Comentariul la Daniel constă în reproducerea sistematică a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prima carte a lucrării mele, am anunțat că pot fi găsite în paginile pe care le‑am scris ideile mele, precum și date preluate din scrierile altor autori; că, prin urmare, comentariul meu va fi în egală măsură opera precursorilor mei exegeți și opera mea”. A trece în revistă părerile predecesorilor face parte deci din regula „jocului” exegetic, iar adevăratul interpret nu ar putea să treacă peste ele cu nici un preț. Aceste două mari principii, coroborate cu cel al „modestiei intelectuale” constituie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Aici, după ce își mărturisește nepriceperea, Ieronim dă cuvântul „dascălilor Bisericii”, celor „mai învățați” decât el: Iulius Africanul, Eusebiu al Cezareii, Hipolit, Apolinarie al Laodiceii, Clement din Alexandria, Origen, Tertulian. Această atitudine neutră față de textul biblic (nu foarte sistematic în cazul exegetului nostru) prefigurează abordarea cercetătorilor moderni, al căror scop nu este de a găsi ei înșiși o soluție plauzibilă pasajelor neclare, ci de a recenza și de a clasifica toate soluțiile propuse referitor la subiectul în discuție. Iată, în rezumat, teoriile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]