5,312 matches
-
au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre propria persoană diferită de realitate, aceasta va influența negativ comunicarea). Dintre factorii semantici care perturbă mai frecvent comunicarea menționăm următoarele categorii: -vocabularul incomplet sau prea tehnicist vor face imposibilă comunicarea; -gramatica (greșelile gramaticale vor denatura comunicarea, scăzând relația de încredere și depreciind imaginea celui care le face, mai ales atunci când acesta este medical); -sintaxa (construcțiile verbale prea complicate sau după modelele altor limbi perturbă relația de comunicare) ; -conotațiile emoționale ale unor cuvinte (anumite
PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI () [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]
-
în (relațiunea) proporțiunea de domnitoare și domnite, adică de intonate și (fără ton) neintonate. Se-nțelege că nu trebuie să confundăm acest accent al vorbei, care împreună într-o unitate silabele, cu coprinsul (ținoarea) sunetului sau cu accentul logic or gramatical, ce-l vom trata și dezvolta mai la vale. Fiindcă numai accentul vorbei (cuvîntului) singur leagă silabele într-o unitate organică, vorba, de-aceea urmează din acest accent legea cea îndoită cumcă neci două silabe nu pot avea același grad
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
lăsa să-și urmeze vorbele repede una după alta și de-a se prea grăbi, e un defect care întîi are adesea de urmare lunecarea peste silabele finale scurte și anume peste silabele flexiunii, prin urmare o ștergere a referințelor gramaticale din propusăciunea, dar după aceea prin împingerea cuvintelor, care se face în urma unui fel de putere naturală, se mai produce și o dispozițiune chinuitoare (peiniger) în auditor. romînește? Această repeziciune a tonului poate să degene[re]ze chiar într-o
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
în ce [mai] mari. Din cauza sus-menționatelor însușiri s-ar putea ca această parte să constituie cea mai grea și cea mai naltă pretențiune făcută artei, pentru că puterea crescândă a intuițiunilor nimicește plane până și cele mai obicinuite întretăieri și pauze gramaticale si ne reprezintă întregul ca un spectacol mare, ce influințează asupra-ne cu lovituri din ce în ce mai tari. Aicea actorul caută să prindă numai, cum am zice, momentul respirărei care, prin întrebuințarea puterei de care are nevoie vocea sa, se sfârșește lesne
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
într-un întreg. Aceasta aspirațiune spirituală comunicată corpului vorbirei, intonațiunea, coprinde, după cum am arătat în împărțeala părții noastre speciale, mai multe trepte de dezvoltare. Aducând auditorilor sensul cugetat al vorbelor, se numește accent logic, care se leagă strâns de relațiunile gramaticale a propusăciunei, cari și ele nu sunt decât referințe logice. Spre a precepe accentul logic în toată însămnătatea sa reprezintatorul trebuie să se familiarizeze cu întreaga arhitectonica propusăciunei, cu legea ramurilor ei și cu modul propriu pe care-l ia
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
subordinarea gramatică de propusăciuni cari exprimă or dependința or nedependința logică a unuia sau a mai multor membre de la propusăciunea principală. Aicea unitatea e cu mult mai intensivă, căci ea se bazează pe neautonomia (... ) unui membru care și în forma gramaticală se arată ca atare. Pe când în speția primă de propusăciuni unitatea constă numai în legământul cugetărilor, cari însă logice și gramatice totodată au încă o viață proprie, aicea, în legământul subordinator al propusăciunilor, imitatea se bazează pe dependința atât logică
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
ca atare. Pe când în speția primă de propusăciuni unitatea constă numai în legământul cugetărilor, cari însă logice și gramatice totodată au încă o viață proprie, aicea, în legământul subordinator al propusăciunilor, imitatea se bazează pe dependința atât logică cât și gramaticală a singularelor propusăciuni. Această deferență dintre unitățile propusă-ciunale are de-a o marca și accentul logic, căci cum se prezintă el în vor-bire astfel ni și aduce înaintea sufletului coeziunea internă a înțelesului. Aceste unități bazate pe coordonarea propusăciunelor vor
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
referință corespunde celei logice, de rațiune și urmare, substanță și accidență, condițiune și condiționat; totuna daca exprimă particule {EminescuOpXIV 310} adevărate această referință a propusăciunilor sau daca ele au căzut și referința n-ar mai fi decât în pozițiunea (constelațiunea) gramaticală a propusăciunilor. Accentul logic corespunzând cugetărei coprinde așadar speția asta de legături propusăcionale mult mai mult ca pe-un întreg rotunjit în sine decât propusăciunile coordinate. Accentul logic e viața propusăciunei, cum e referința în genere e viață - lucrurile nepuse
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
sine stătătoare, care nu are alt raport cu vorbirea decât doar prin sens, ba adesea chiar prin sens n-o are, ci se prezintă ca o observațiune din treacăt care întrerupe cu totul sensul. Această sistare (suspensiune) a nexului intern gramatical trebuie să-l esprime iarăși accentul logic. Vibrațiunea tonului nu se continuă în parenteză, ca în propozițiunea incidentă de esemplu, ci această vibrațiune se întrerupe deodată prin o alta, cu totul neasămenea ei. Parenteza întrerupe mersul logic a vorbirei prin
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
imaginăm ce poate constitui acest misterios rest (41, p. 67 ; sublinierile îmi aparțin). Chiar la Herodot, în pofida seriozității și a bogatelor sale informații, se găsesc pasaje imprecise privind credințele religioase și practicile rituale ale geto-dacilor, redactate „cu o uimitoare neglijență gramaticală și stilistică”, cum se exprimă același istoric al religiilor (41, p. 66). Este evident și faptul că Mihai Coman nu face exagerarea pe care o aminteam mai sus (argumentum ex silentio). El nuanțează problema, părându-i-se nefiresc ca autorii
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
Despre cele dintâi nu mai vorbim; ortografia noastră nefiind definitiv fixată, fiecare scrie cum [î]l taie capul, în câte 5 - 6 feluri, deși ar trebui să aibă cel puțin un sistem ortografic. Lucrul principal este că se comite (?!? ) greșeli gramaticale neiertate și, ceva mai mult, asemenea greșeli se strecoară chiar în "Monitorul oficial" în actele ce poartă iscălitura M. S. Regelui. Astfel, ca să dăm un exemplu, în fruntea "Monitorului oficial" d-alaltăieri; pagina I, coloana I, figurează, un înalt ordin
Opere 13 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295591_a_296920]
-
vorba despre un spirit al narațiunii din care se naște povestea narată: El este eteric, imaterial, omniprezent, nesubordonat deosebirii dintre aici și acolo. Spiritul acesta este atît de spiritual și de abstract, încît despre el nu se poate vorbi corect gramatical decît la persoana a treia [...]. Și totuși, el se poate condensa și într-o persoană, anume într-a-ntîia și încarna în cineva care vorbește astfel și poate spune: "Eu sînt acela. Eu sînt spiritul povestirii care, șezînd în locul său actual, anume
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
reproduzierendes Präsens) pentru timpul prezent folosit în rezumate. Din moment ce acesta se folosește și în rezumatele din teatru, acest timp ar putea fi numit și "prezent rezumativ". Hamburger descrie acest prezent care reproduce sau sinoptic al rezumatului ca pe un "timp gramatical fără semnificație temporală al afirmațiilor despre obiectele ideale"75. Roy Pascal extinde această discuție la titlurile de capitol mai detaliate de la începuturile romanului. Aceste titluri, care sînt adesea tot la timpul prezent, oferă un micro-rezumat al capitolului în discuție (de
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
cronologia liniară a poveștii. De asemenea, diviziunea temporală în poveste principală și fază preliminară care descrie evenimente anterioare necesită adesea o astfel de combinație între un rezumat la timpul prezent și o repovestire la timpul trecut. Modificarea la nivelul timpului gramatical care derivă de aici este deosebit de vizibilă la începutul rezumatelor, însă se poate petrece și pe parcursul acestora. Timpul prezent e folosit pentru rezumarea poveștii principale, iar timpul trecut este utilizat pentru repovestirea întîmplărilor anterioare. Problema legată de măsura în care
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
încearcă diferite roluri în calitate de eu care trăiește: "Probez poveștile ca pe niște haine"247 Chiar și numai disponibilitatea rolurilor alternative la persoana întîi plasează romanul într-o categorie corespunzătoare persoanei a treia, chiar dacă persoana a treia nu este stabilită întotdeauna gramatical. Puterea de a controla personajele ficționale este un privilegiu rezervat doar naratorului auctorial. Un narator la persoana întîi precum "eul" din Numele meu fie Gantenbein, care pretinde totuși această putere de control, trece cu un pas mai aproape de poziția unui
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
precum "A fost odată ca niciodată un om...". Din punctul de vedere al naratologiei, nu se poate admite opinia lui Harweg conform căreia un astfel de început narativ îi produce un disconfort cititorului, nici nu se poate vorbi despre "ofensa" gramaticală a unui astfel de început 390. Se poate vorbi probabil despre disconfort în sens istoric. Generația de cititori de la sfîrșitul secolului trecut a fost obișnuită cu stilul narativ de început care cuprindea personajul narator și preliminariile narative. Acești cititori poate
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
liber ca tranziție de la situația narativă auctorială la cea personală Stilul indirect liber implică un complex de probleme care au fost extrem de controversate chiar de la începutul discuției despre această tehnică, pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Este un fenomen atît gramatical, cît și literar. Prin urmare, nu e o coincidență faptul că atît critica literară, cît și cea lingvistică sînt implicate în definirea lui. De asemenea, se poate vedea modul în care cele două discipline încearcă să explice unul și același
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
la punctul în care acesta înlocuiește în mare măsură enunțurile auctoriale, atunci rezultă o situație narativă personală. Situația narativă personală poate fi de asemenea înțeleasă ca folosire a stilului indirect liber (în sensul mai degrabă literar decît în cel strict gramatical al termenului) de-a lungul textului narativ. Este mai bine, oricum, să folosim conceptul de situație narativă personală pentru un astfel de stil indirect liber extins, deoarece această denumire indică faptul că extensia stilului indirect liber într-un text narativ
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
apariția stilului indirect liber, nu mai poate apărea, așa cum a fost arătat mai sus. Eul narator cu al său Aici și Acum din actul narativ determină orientarea cititorului. G. Steinberg a atras atenția asupra faptului că există, de asemenea, diferențe gramaticale între stilul indirect liber, așa cum apare acesta în cadrul situației narative la persoana întîi, pe de o parte, și în cadrul situației narative personale sau auctoriale, pe de altă parte. Transpunerea referinței personale de la "eu" la "el", în mod normal, nu are
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
că nu există granițe categorice sau de netrecut în cadrul sistemului. Chiar granița dintre persoana întîi și persoana a treia, pe care de asemenea unii critici o consideră una categorică un text narativ, cred ei, trebuie să fie scris în forma gramaticală a persoanei întîi sau a treia 518 -, nu este una imposibilă, așa cum am putut să demonstrez anterior prin intermediul continuum-ului de forme învecinate polului naratorului dintre situația narativă auctorială la persoana a treia și cea la persoana întîi. Zonele de
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
diverșilor autori musulmani, adesea și ale orientaliștilor care s-au ocupat de subiect (cel mai des apare citat D. Gimaret, cu cartea să Leș noms divins en Islam), apoi cu discutarea semnificațiilor posibile - începând cu sursa semantica și cu statutul gramatical al cuvântului - și păstrarea acestora în diferitele traduceri din română sau din alte limbi și sfârșind cu indicarea semnificației de bază, care rezultă câteodată și din opțiunea autoarei pentru un anumit echivalent propus de traducători. Același tipar este urmat și
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
de un eveniment. E de înțeles, în aceste condiții, că numele divine sunt prin excelență purtătoare ale unor idei teologice, adesea de o mare profunzime și complexitate. E limpede, prin urmare, ca „Numele” divine nu se încadrează strict în categoria gramaticala a numelui: pot fi chiar verbe la mod personal, participii active sau pasive, ori propoziții nominale. Numitorul lor comun îl constituie funcția referențiala: ele desemnează divinitatea afirmând totodată ceva despre ea. Ceea ce afirmă numele este uneori simplu și ușor de
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
de față va avea obligatoriu un caracter interdisciplinar, cercetarea lexicologica neputându-se despărți de cea exegetica și teologica. Acestor domenii le aparține materialul bibliografic investigat. După cum se va vedea, însă, în majoritatea acestor lucrări se pornește de la clarificarea problemelor lexicale, gramaticale și de context semantic. 1. Studiul numelor divine ce apar în Biblietc " 1. Studiul numelor divine ce apar în Biblie" 1.1. Numele divine ce apar în Biblie nu au fost fixate în vreo lista, ca cele coranice. Cand se
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
dă bibliografii, ci doar citează autori cu care e de acord sau cu care polemizează. Deși conține multe informații de tip enciclopedic, abundă și cele de teologie biblică. Dar punctul de plecare, în privința numelor divine, este analiza lexicografica și, uneori, gramaticala. • Vocabulaire de Théologie biblique publié sous la direction de Xavier Léon-Dufour, Cerf, Paris, 1988. Această lucrare de mare profunzime și claritate, alcătuită de un colectiv printre care strălucesc cele mai de seamă nume de exegeți biblici francezi contemporani, a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
La Bible de Jérusalem condensează într-una dintre cele mai lungi note toată problematică filologica a numelui Yahweh și apoi cea exegetico-teologică; în privința celei dintâi își exprimă certitudinea asupra originii ebraice a numelui și se pronunță clar și asupra formei gramaticale: persoană a 3-a a imperfectului formei de bază a verbului „a fi” într-o formă arhaica. În schimb, traducerea ecumenica (TOB) atribuie acestui nume o origine preisraelită și un sens ce scăpa oricărei interpretări, oglindă a misterului lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]