1,078 matches
-
o pledoarie pentru „insuportabila ușurătate a ființei”, pentru mediocritate, pentru omul fără însușiri. La celălalt capăt al lunetei cele mai mici detalii sunt deodată exhibate, astfel încât le putem vedea structura internă, relieful infinitezimal. Acest fapt invocă uneori comportamente monstruoase, un grotesc care inițial era invizibil. Să observăm că a mări sau a micșora nu constituie numaidecât rezultantele unui demers etic. Augumentările sau minimalizările conduc la un efect care ține de pierderea raporturilor armonice, constitutive, la o dereglare a scalei, la o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și „farsă într-un act” nu pretinde a fi mai mult decât atât, iar D’ale Carnavalului avea să fie piesa cea mai contestată, fiind în același timp, în ciuda aspectului „carnavalesc”, una dintre piesele care se lasă speculate tocmai pentru grotescul imens, pentru enormul picanteriilor proprii atmosfe rei de carnaval. Năpasta a reprezentat mai degrabă o încercare nereușită, însă semnificativă și realmente cura joasă de a schimba registrul, de la comedie, la drama cu note expresioniste, pentru că nu despre o dramă natu-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nici măcar rezultatul unor întâl- niri par hazard, autorul preferând să lucreze cu materialul pe care i-l oferă clientul, articolul de ziar, a cărui expresi- vitate involuntară o speculează, al cărui profil discursiv îl deformează convenabil în sensul caricaturii, al grotescului. Această sensibilitate la grotesc și burlesc îi aparține în mod clar scriitorului, ține de intentio auctoris și nu poate fi recuperată din genuinul textelor care i-au servit drept reper. Cu alte cuvinte, deformările comice, grotești, împinse uneori spre abnorm
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care separă cadrul de referință al celor doi scriitori. Ce are în comun o situație kafkiană cu una caragialescă ? Suntem tentați să răspundem imediat : absurdul. Un absurd care recuperează ironia pentru că așa cum ne atrăgea atenția Milan Kundera, episoadele de un grotesc memorabil din Procesul stârneau primilor lec- tori râsul și nu anxietatea. Anxietatea constituie un efect de lectură tardiv, o valoare adăugată operei, valoare care nu este cea a sensibilității contemporanilor lui Kafka și nici a contemporanilor lui Caragiale. În cazul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de o ironie sarcastică, incomodă și neliniști- toare. De fapt, în locul umorului, avem sarcasmul, în locul comicului lejer, bulevardier, un comic problematic cu un dramatism conținut. Nu este nimic amuzant în acest moment care nu duce lipsă de un relief propriu grotescului ca expresie a deformării. Ce conferă unitate textului ? Din punctul meu de vedere, există două teme esențiale inter- conectate : exacerbarea simțurilor sau dereglarea lor siste- matică și violența. Înainte de a da curs analizei să privim puțin intriga. Naratorul, care trimite
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un eveniment istoric care rămâne neclar, fără subiect, iar substanța de contrast este oferită de reme- morarea plebiscitului din 1866, însă cu un ricoșeu caricatu- ral similar celui cu care este recuperată în Boborul aventura republicană a lui Candiano Popescu. Grotescul apare aici sub forma exagerării retorice care își are deformarea optică în complementul caricatural : hotelul de provincie este invadat de ploșnițe, actul patriotic din 1866 transformat într-o joacă de copii, „poporul” proiectat în derizoriu ca „bobor” și plebiscitarii ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
rând, a fi contemporan presupune sesizarea întu- nericului, a obscurității în ceea ce secolul are luminos, înregistrarea unui negativ, a zonei de nebulos unde iau naștere ambiguitățile. În opinia Elishevei Rosen, acest tip particular de defor- mare pe care-l reprezintă grotescul este consubstanțial regimului nocturn. „Les métaphores de la vie nocturne demeurent associées aux grotesques, de même que se maintient à leur égard une relation foncièrement ambigue de fascination et rejet.” „Metaforele vieții nocturne rămân asociate categoriilor grotescului, față de care se instituie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pe care-l reprezintă grotescul este consubstanțial regimului nocturn. „Les métaphores de la vie nocturne demeurent associées aux grotesques, de même que se maintient à leur égard une relation foncièrement ambigue de fascination et rejet.” „Metaforele vieții nocturne rămân asociate categoriilor grotescului, față de care se instituie o relație fudamental ambiguă de fascinație și repulsie.” (trad. mea, A.M.) În afirmația ei, esențială rămân asocierea fascinului și a repulsivului deopotrivă, mărci ale unui interes care iese din sfera anecdoticului pentru a ne oferi datele
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
face aluzie și numele bravului republican. Tot în registrul pre- lu crării grandorii, dar și al onorabilității într-un sens al sensibilității burgheze dilatate emoțional stă și „cumetria” cu Papa căruia Garibaldi îi botează un copil. Măreția a basculat în grotesc, exagerarea își găsește registrul potrivit în miraculosul popular la confiniile cu prostia și respecta- bilitatea familiei burgheze. De aici exagerările își urmează cursul firesc, noțiunea de Republică dobândește o accep- ție hilară, prin consfințirea dreptului de a nu avea nicio
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al limbajului, de plastica deformatoare a unei reto- rici de uz gazetăresc. „Reacțiunea” este monstrul ieșit din obscuritate, care asemeni unui animal de pradă „stă la pândă ascuțindu-și ghearele”. Registrul monstruosului se află aici într-o relație simbiotică cu grotescul figurilor terifiante pe care le sculptează retorica jurnalistului. „Nu e revuluție, domnule, e reacțiune ; ascultă : ăcitește tremu‑ rând :Ă «Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și aștep- tând
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care trăiesc din aceeași substanță. Observăm că acest regim al reflectării deforma- toare în oglindă devine funcțional pentru o întreagă serie de situații. Dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos” permite o deformare a unor trăsături care fie alunecă în grotesc, fie se reflectă cu semn schimbat. Acumularea de calități este generatoare de hybris, și transformă orice figură într-una a excesului deformând-o plastic. Figura eroului este în măsură să capitalizeze simbolic trăsături înscrise în registrul grandorii, într-o stilistică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de calitatea de orator a studentului în drept a cărui logoree belicos-patetică își are ecoul în discursul jurnalistic care la rândul lui rostogolește retoric militan- tismul junelui revoltat. Avem în acest efect de amplificare a grandiosului rețeta transformării sale în grotesc. Talentul oratoric, componentă esențială a personalității carismatice este celălalt mediu prin care deformarea își face loc în discurs. Aici se află schisma care prăbușește în ridicol per- sonajele cu aplomb și vocație eroică în opera lui Caragiale. Eroismul solicită o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și raporturile cu lumea s-au schimbat. Ce anume face ca acest funcționar, captiv în rețeaua servituților birocratice să devină un gândac ? Kafka lăsa deoparte răspunsul la cea mai tulburătoare întrebare pe care nuvela sa o ridica, însă ironia și grotescul desenau din perspectiva unei noi sensi- bilități acutul sentiment de alienare al lumii în care evolua Gregor Samsa. Și funcționarul Lefter Popescu tră iește sub semnul virtual punitiv al grandorii directorului, o gran- doare negativă, strivitoare pentru funcționarul co pleșit
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Boborul, apărută pe 21 noiembrie în Epoca literară, Caragiale transcrie pronunția defectuoasă a unuia dintre personaje, întâmplător un om al legii, poli- țistul Stan Popescu, aflat într-o stare avansată de mahmu- reală și turpitudine. Scena este întrucâtva memorabilă prin grotesc, cu atât mai mult cu cât este plasată la finele istoriei scurte a republicii ploieștene, ca un anticlimax deriziv. Autorul își asumă prin titlu tocmai această defor- mare, iar intenția sa depășește nivelul anecdotic pentru a reproiecta textul ca un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
inadecvate a căror ipostază elocventă o constituie extremismele. Un anumit politicianism împru- mută aparent ludic masca caragialescă fără să realizeze riscul de a o integra. „Ei bine, modelul Caragiale constituie astăzi în România alibiul unui anume tembelism care frizează iresponsabilitatea : grotescul stârnește veselia, în loc să provoace actul reflex al scârbei. Există, așadar, un risc, un imens risc, al supunerii la modelul Caragiale : un risc al proastei lui înțelegeri și utilizări, ca să folosesc niște termeni pragmatici. Riscul acesta este generat de inteli- gența
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
noi - de a elabora, în cadrul sistemului său de gândire, un tratat de etică. Dacă eu am învățat să-l prețuiesc pe Caragiale, aceasta s-a datorat faptului că tinerii mei prieteni m-au convins că, sub comicul, sub bufonadele, sub grotescul maestrului pus pe moft și bășcălie, palpita o secretă vână de tragic.” Milan Kundera definea această inadecvare, acest refuz al comediei și implicit al râsului ca pe „un dezacord estetic : dezacordul visceral cu neseriozitatea ; indignarea față de un râs deplasat.” sau
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
1 Aprilie ca să devină, într-un film faimos, o veritabilă apocalipsă morală și socială (s.n.).” Înainte ca regizorul să se pronunțe, enormul era înre- gistrat depreciativ de unul dintre scriitorii-gardieni ai unui naționalism furibund, însă cu o sensibilitate reală pentru grotesc : Eugen Barbu. Fragmentul din articolul lui Eugen Barbu era citat chiar de Pintilie într-un text adresat cenzo- rilor săi în 1981 când filmul era deja blocat înainte de faza de postsincron. Decupajul era elocvent chiar și în evidenta sa dimensiune
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
opera lui Caragiale împru- mută mult acestui context politic prin excelență coercitiv, absurdist și deformator. Opera lui Caragiale devenea, ast- fel, la rândul ei un interpretant, o lentilă prin care criticul literar privește timpului său sesizându-i sumbra nebu- lozitate, grotescul imund, întunecimile abisale. Pintilie realizează o „anamenză”, - termenul este între- buințat de către Horia-Roman Patapievici în contextul configurării unui profil identitar - sondând psihismul abi- sal al României profunde prin intermediul operei scrii- torului I.L. Caragiale. Scrisoarea lui Pintilie care conține o trecere
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
amestec sulfuros cu devălmășia unei lumi balcanic- orientale de un neaoșism fioros și agra- mat pe care o evocă totul de la imprecația colorată la costumele de carnaval. Toate aceste sinteze sunt animate de un demon al deformării. Împărtășind gustul pentru grotesc al lui Fellini, de la primele cadre, Pintilie plonjează într-o infrarealitate unde totul face obiectul deformărilor. Pampon joacă conțină într-un fel de hrubă cu apă pe jos care servește drept cămin unor lumpeni ale căror chipuri îndobitocite se ivesc
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
relație lumea româ- nească cu o alta care împărtășește aceeași condiție peri- ferică în raport cu un Centru omologat. Mircea Eliade era preocupat de un astfel de demers în Românii, latinii Orien‑ tului (1943) prin comparație cu Portugalia. Și Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm grimasa, reinventăm expresio nis- mul. Grimasa nu este aici cea a comicului, expresionismul fiind unul al deformărilor în tușă groasă a trăsăturilor ? Nu ne aflăm cu acest comic și cu caricatura în proximitatea lui „simț
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
bogăția comunicării. La Piatra-Neamț, amestecul organic, vital, dădea o amploare neașteptată momentului teatral. Nu exista o singură linie, ci existau multe deschideri spre tot felul de experiențe, Într-un spirit foarte elisabetan: hohotul de râs Îngheța de groază, alunecările Între grotesc, tragic, moment liric, farsă duceau la o revelație brutală a cruzimii vieții. În sensul acesta, montarea era mai mult teatru al cruzimii decât ar fi fost dacă s-ar fi construit numai pe groază. Încă ceva: spectacolul era senzual, prezența
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
sunt scheme tactice precum Înaintări, retrageri, desfășurări și replieri și așa mai departe; dar numai atunci când sunt combinate Într-un anumit mod, problema Îți dă satisfacție. Tactica Însemna În concepția mea o Înșelătorie aproape diabolică și o originalitate vecină cu grotescul; și, deși În chestiuni de construcție Încercam să mă conformez, ori de câte ori era posibil, regulilor clasice, cum ar fi economia forței, a unității, eliminarea fleacurilor, eram Întotdeauna gata să sacrific puritatea formei exigențelor conținutului fantastic, făcând forma să se umple și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
fantasmagorie tristă”, „tragicomedie grotescă”, „farsă tragico-lirică” și explică: „Epoca lui Varlam (după numele antieroului filmului, Varlam Aravidze n.n.) este într-atât de absurdă încât ea poate fi redată pe ecran numai cu ajutorul celor mai expresive mijloace ale absurdului însuși, ale grotescului, suprarealismului, fantasticului. Și nu cu cele ale filmului realist”. Există, desigur, în Căința și secvențe sau episoade întregi pur realiste, constituind, nu o dată, unele dintre cele mai zguduitoare momente ale filmului: femeile ce stau la coadă în fața închisorii, în speranța
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
adevăr, când să merite mai mult să izbucnești în urale dacă nu atunci când afli că - nimic nu mai e de făcut - „morți sunt cei muriți”?! Poate că nici o altă împrejurare nu luminează, atât de în profunzime, ca aceasta, de un grotesc sinistru, lumea întoarsă pe dos în care trăiam. Idiotismul cunoscutului ritual pus în slujba cultului personalității - venise rândul bieților oameni din sală să se ridice în picioare și să bată din palme - nu este suficient pentru a explica acest ropot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]