2,559 matches
-
constă în faptul că la ora actuală un partid social-democrat fără Ion Iliescu și foștii comuniști este greu de imaginat. Social-democrația românească va mai fi multă vreme în captivitate. Strașnică viață ne e dat să trăim! Proverbul "unde dai" (cu hermeneutica) "și unde crapă" ( semnificația) și-a avut o ilustrare într-un tsunami de bruftuluiri de pe forumul găzduit pe internet de articolul meu de săptămâna trecută în care am fost tratat de la mârșăv până la cârdaș interesat. Mi le asum pentru o
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
Luasem poziția Gânditorului. N-aveam nici o nevoie fizică în afara aceleia de a rămâne singur. Zâmbeam cam strâmb, aș fi plâns, mă simțeam ca un biet corăbier pierdut pe ocean într-o zonă de acalmie plată și absolută. Mă umilise câineasca hermeneutică a Vizitatoarei menită să-mi ardă oasele. Îmi era rușine de mine. Pălăvrăgeala mea abia izbutise s-o anihileze. Îi mai simțeam căldura, mi se părea că se lipise de lemnul ușii, mă temeam să nu-l aprindă. Așadar, Ioachim
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
deoarece unele formule folosite de aceștia cu ingenuitate primiseră succesiv un sens eretic, în vreme ce opera lor, examinată în totalitatea ei, arată că ei nu erau deloc ispitiți de această deviere doctrinală. Ceea ce spunem despre problematică trebuie să înțelegem și despre hermeneutică: cum putem interpreta corect unele texte ale lui Origen fără a cunoaște regulile fundamentale ale exegezei lui alegorice și a comportamentului acestuia de față cu Scriptura, așa cum rezultă din practica și teoria pe care de mai multe ori le-a
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
necesar cu cele ale epocii la care au fost aplicate. Sau derivă dintr-o idee prea sumară a perioadei despre care se tratează, și care are valoarea unui slogan. Evident, nu este nevoie să fie dovedite, pentru că sunt principii indiscutabile! Hermeneutica riscă astfel să devină arta de a scoate dintr-un text contrariul a ceea ce spune. 1. Creștinii nu puteau face ceea ce dreptul civil nu admitea Este vorba de cel mai important dintre aceste principii: se prezintă sub forme diferite, dintre
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
studiul. CONCLUZIE: CE ESTE TRADIȚIA? De ce să se arate, cu orice fel de procedură indirectă și puțin validă, că opinia apărată numai de Ambroziaster în privința noii căsătorii a divorțaților corespundea practicii Bisericii primitive, în vreme ce toate celelalte mărturii, înțelese fără această „hermeneutică”, sunt opuse? Răspunsul nu se ascunde: se dorește ca Biserica contemporană să liberalizeze propria atitudine față de divorțații recăsătoriți, iar unii cred că nu este posibil să se ajungă la acest rezultat dacă nu se arată că Biserica primară acționa în
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
critic, strivit sub greutatea adnotărilor punctuale pe care ar trebui să le fac asupra a aproape tuturor celor 400 de pagini ale cărțuliei! A. Autorul se sprijină deseori, mai mult sau mai puțin deschis, pe principii de interpretare sau de „hermeneutică” care nu reies din text, ci sunt proiectate din exterior. În articolul citat în precedență, am analizat zece dintre aceste principii, aproape pe toate regăsindu-le aici: 1) creștinii nu puteau face ceea ce dreptul roman nu lua în considerație; în
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
pe care destinul o oferă, jucăuș, cultura populară demonizată de emisiunile de învățământ politic de la tele viziune. Banda desenată vine, invariabil, însoțită de semnele unei gramatici ininteligibile pentru copiii lumii fără de culori. Spre a o înțelege, este nevoie de o hermeneutică extrem de subtilă, ce pune în mișcare canalele subterane de legătură cu Occidentul. De la Războiul stelelor la Superman și Omul bionic, cel care se naște din ingineria complicată a armatei americane, semnele dintre coperțile revistei nu mai sunt cele previzibile - în loc de
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
nesfîrșit”, apare în corpul poemului Amér aile soir din același volum. Descompunerea poemelor pînă la nivelul unităților minimale de semnificație și recontextualizarea permutațională a nucleelor semantice țin de estetica esențialmente combinatorie („cabalistică”!) a lui Tzara, iar pasiunea sa tîrzie pentru hermeneutica „rebelilor”, bufonilor Villon și Rabelais nu reprezintă decît un avatar al ei... Oricum, migrația „particulelor” textuale din producțiile românești în cele franceze ilustrează un proces complex de reconfigurare a identității sale poetice „migratoare”, aflată într-o vitală metamorfoză. Ion Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Într-o secțiune a eseului despre Urmuz din volumul Formă și deschidere, Editura Eminescu, București, 1980 („Fotografia mișcată sau împărăția semnelor motivate”, pp. 41-59), semioticianul și hispanistul Victor Ivanovici avansa, între altele, o „abordare sintactică” a creației urmuziene, în care hermeneutica freudistă ocupă un loc central. Din unghiul „viselor infantile” sînt discutate elemente ale imaginarului operei precum „obiectul interzis”, refulările unor „dorinți antropofagice” sau ale unor „copule bestiale”, în fine — recurența „imaginii atroce a păsării de pradă, simbol al unei sexualități
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
probabil, „minor” și prea „cuminte” în raport cu vehemența militant-demolatoare a avangardismului), nu am avut a propune noi revalorizări critice. Lucrarea de față nu e, de altfel, una de critică aplicată, după cum nu e una de analiză retorico-stilistică, de poetică sau de hermeneutică literară. Este, înainte de orice, o încercare istorică și sistematică aplicată unor fenomene literar-artistice ale epocii dintr-o perspectivă non-literaturocentrică. Inevitabil, multe considerații și descripții se suprapun parțial peste cele ale unor cercetări anterioare dedicate fie avangardei, fie simbolismului autohton. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Berti observă o întoarcere la noțiunea clasică de persoană, în filosofia anglo-americană de inspirație analitică (Peter Simson, care afirmă necesitatea unei perspective metafizice; D. Wiggins, pentru a examina criticismul lui Hume la adresa conceptului de substanță) și filosofia continentală de inspirație hermeneutică (Paul Ricouer, care afirmă că personalismul, în calitate de curent filosofic, a murit). Pe această linie ne întrebăm: ce rămâne din noțiunea de persoană primită de la tradiția filosofică? V. Possenti recunoaște că „ideea-realitate a persoanei traversează un moment de eclipsă și pretinde
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
o analiză de mare sagacitate a operei teologice a părintelui Stăniloae, nu fără a trece prin problematica extrem de incitantă a unui teolog britanic, Andrew Louth, necunoscut cititorului român (fie el chiar interesat de „zonă”), a cărui tematică acoperă fenomenologia și hermeneutica întregului secol XX, beneficiind concomitent și de achizițiile microfizicii și disciplinelor matematice ale aceleiași perioade. La fel de importantă - și, în același timp, deschizătoare de orizonturi nebănuite - mi se pare a fi ampla analiză a operei teologice a altui britanic, John Alaisdar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
reflecția asupra substanțelor separate, imateriale și nemișcate (Metafizica 1026a). Martin Heidegger a identificat această afirmație cu începutul tradiției onto-teologice, care păcătuiește prin obiectivarea divinului, ratând esența poetică a relației dintre Dumnezeu și lume. Nu este aici locul să cântărim justețea hermeneuticii heideggeriene 1, dar putem bănui că între premisele teologiei aristotelice și exigențele teologiei creștine, distanța rămâne considerabilă 1. Cum operează această judecată? Ce anume din metafizica lui Aristotel, de exemplu, alertează atenția critică a unui gânditor creștin? Un răspuns succint
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
referință la Hristos Cel răstignit și înviat nu apare în introducerea TDO1, iar tratatul de teologie dogmatică ca atare nu este anunțat ca o organizare sistematică a monumentelor tradiției exegetice bisericești. Mai precis, dogmatica nu apare ca disciplină auxiliară a hermeneuticii teologice a Scripturii, așa cum, de pildă, istoria sinoadelor ecumenice ne prezintă geneza simbolurilor de credință. Din acest punct de vedere deci, Stăniloae rămâne în mod consecvent - de la Iisus Hristos și restaurarea omului (1942) până la trilogia sa dogmatică (1978-1981) - un teolog
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fost scrise ca răspuns la întrebarea pusă de Iisus: „Voi cine ziceți că sunt Eu?”. Modul în care Evangheliile îl zugrăvesc pe Hristos n-ar putea fi reductibil la genul hagiografiilor pioase 1. Evangheliile sunt o subtilă și complexă operă hermeneutică redactată din perspectiva evenimentului central al economiei divine care este Învierea Domnului. Am putea spune că Învierea este singurul eveniment în urma căruia apostolii l-au recunoscut definitiv pe Învățătorul lor ca pe Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul întrupat al Tatălui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sau „lentilele de contact” prin care apostolii citesc în vechile Scripturi despre toate cele câte s-au întâmplat poporului Israel. Observând literele care lipsesc din Lege, apostolii anunță „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Ef. 1,23). În această hermeneutică retrospectivă, toate cuvintele Vechiului Testament sunt citite în cheie tipologică. Toate întâmplările din viața lui Iisus converg, acum, către evenimentul pascal prin care noul Adam a biruit moartea, putând fi mărturisit, fără tăgadă, ca „Domn și Dumnezeu”. Recunoașterea retrospectivă a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
picioarele maestrului își interpretează cursul întregii sale vieți - fără să despartă eșecurile de succese - ca pregătire „necesară” pentru întâlnirea finală cu învățătorul. Această întâlnire are caracterul unui nou legământ, se preface într-o nuntă și pecetluiește destinul fiecăruia dintre actori. Hermeneutica retrospectivă anulează logica suspiciunii. Pentru apostolul Pavel, care operează lectura alegorică (Gal. 4,24) a unui text patriarhal (Fac. 16), s-ar putea spune că intenția naratorului istoriei lui Avram, Sarai și Agar nu contează. Luându-și această libertate, desigur
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
răspunsuri uneori radical opuse la întrebarea lui Iisus către apostoli: „cine ziceți voi că sunt Eu?”. Cum a fost oare cu putință această pluralitate? Mai întâi de toate, așa cum am observat deja, pentru că Biserica s-a încăpățânat să rămână - în ciuda hermeneuticii demitologizării practicate de Marcion, înaintea lui R. Bultmann - avocatul pluralității, al diferenței și armoniei simfonice. Păstrând nu doar Vechiul Testament, ci atâtea epistole apostolice aparent contradictorii cu alte scrieri noutestamentare, mulți s-au temut că perfecțiunea mozaicului lui Hristos va avea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
imensa sarcină de a articula în chip responsabil problema unității revelației lui Dumnezeu în Scripturi, teologia a trebuit să găsească un limbaj nou, gata pentru autocorecție. În fond, exercițiul teologic al Bisericii primare s-a menținut în relația de circularitate hermeneutică creată de două sarcini vitale: nevoia de a menține unitatea transcendentală dintre Vechiul și Noul Testament prin identificarea lui Hristos ca subiect univoc al Revelației și, apoi, căutarea unui limbaj care să-L definească pe Hristos în raporturile Sale cu Tatăl
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mod egal atașați principiilor exegetice ale școlii teologice alexandrine. Nu faptul de a cunoaște beneficiile lecturii tipologice, nici prestigiul apofatismului, ori importanța lecturii literale îl deosebea atât de mult pe ereziarhul Arie de ortodoxul Atanasie cel Mare, cât faptul că hermeneutica lor nu beneficia de același „cadru aperceptiv”. În absența comensurabilității între paradigmele intelectuale pe care le adoptaseră, cei doi teologi alexandrini s-au găsit în imposibilitatea de a picta armonic - extrăgând culorile din vasul unicei lor Scripturi - aceeași icoană a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum spuneam, în propovăduirea lui Hristos Cel „după Scripturi”, dezbaterea dogmatică revine la problema conflictului hermeneutic. Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident, limbajul în care a fost exprimată unitatea Scripturilor n-a avut întotdeauna aceeași formă. Dacă lexicul Ortodoxiei continuă să varieze, gramatica teologică a dogmelor Bisericii a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
legii vechi în lumina Evangheliei lui Hristos (Fapte 18,15; Gal. 2,6; 2Pt. 3,16), conform principiului epistemologic: „acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față” (1Cor. 13,12). Cu alte cuvinte, criza (sau judecata) hermeneutică a reprezentat un element indispensabil al formării conștiinței teologice a Bisericii apostolice. Revenind, textele ca atare ale Scripturii ca atare, privite ca documente relatând o experiență religioasă colectivă (cea a poporului Israel, sau a Bisericii proaspăt constituite), nu puteau oferi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Pentru cei deciși să gândească teologia în raport deschis față de trecut (prin studiu și învățătură), față de prezent (prin rugăciune) și față de viitor (prin atenție profetică), sesizarea rolului formator și euristic al tradiției este indispensabil. Tradiția apostolică este responsabilă pentru articularea hermeneuticii unitare a Scripturii, care, în diversitatea sa textuală, ascunde din fața privirii grăbite și viclene adevărata icoană a lui Hristos. Formularea limbajului Ortodoxiei ține de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
predat tuturor celor care-L doresc în Liturghia Bisericii. Căutând Cuvântul dumnezeiesc printre cuvintele Scripturii transmise de tradiția apostolică a Bisericii, teologul creștin urmează lui Hristos. În drumul către Emaus, Hristos S-a descoperit ucenicilor ca senior al teologiei în hermeneutica euharistică a Scripturii (Lc. 24,29-32). Lecția înțelegerii Revelației trece prin evenimentul pascal al morții și învierii. Darul înțelegerii Scripturilor nu vine fără pătimirea Crucii de către cel ales martor și păstrător al adevărului. „Fiecare fenomen se cere sub cruce” spunea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vremii” (Gal. 4,4). „Eu sunt vița cea adevărată - spune Hristos - și Tatăl Meu este lucrătorul.” (In. 15,1) Dialogul teodramatic al Cuvântului cu umanitatea pentru care El S-a făcut trup este permanent. Revelația se produce în teopoetica creației, hermeneutica Scripturii și participarea noastră vrednică la tainele Bisericii. Încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea lui Hristos continuă pe tonuri diverse, în registre infinit variate, folosind toate idiomurile culturale ale umanității. Raportul de inseparabilitate între tradiție, Scripturi și Biserică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]