1,582 matches
-
identifică. —Dumnezeule. O lebădă de iarnă. Stafii în străfulgerarea aceea de lumină, o groază intimă. Ea îl strânge de braț, ca un garou. Nu se poate să vedem așa ceva. Au mai rămas o sută șaizeci. Dumnezeule, chiar asta e! Stafia lunecă scânteietoare de-a lungul câmpurilor. Nici unul dintre ei nu poate respira. El se agață de o ultimă speranță. — Asta a fost. Chestia aia de pe șosea. A spus că a văzut o coloană albă... Îi cercetează chipul - știință dorindu-și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
per sonajelor teatrului nedeclarat scris ( doar văzut?) de poet, este un histrionism...melancolizat. Poză de tipul „și gem și rîd și plîng În hî, În ha!”. Actrițele nu-s machiate și azi, chiar sînul lor e mai lăsat! Baletistele albe lunecă, nu core grafiază . Dar or fi balerine adevărate? Iele? Himere? Greu de spus! În lipsa lui Hamlet (plecat În turneu), becul ago nizează :” Există? Nu există?”. Iară poetul trece piața tristă... Am participat, nu de mult, În sala Symposion a Universității
Jurnal teatral, 4 by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1599_a_2908]
-
dădea curs tentației până la capăt. Nu semănau până într-atât ca să bănuiești că ar fi gemeni. Ba trebuia să iei aminte foarte atent să-ți dai seama că sunt frați. Părul ei șaten, bătând spre roșu, se regăsea la Rafael, lunecând într-o nuanță nisipie. Aveau aceleași priviri adânci și duse, dar a lui era mai dilatată și mai risipită, ca și cum văzuse mai multe în același interval de timp, și aceeași paloare argiloasă, la Rafael de o asprime sporită, imprimată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
Ai fi zis c-a tras la jug, Mirelo, păi, copilul ăsta din ea o făcea să se simtă ca după o zi de roboteală de douășpe ore prin halele cantinei, cotropind-o de o epuizare euforică, de gânduri, și lunecând parcă într-un vis cu damfuri grele de ciorbe și tocănuri. Se smulse cu greu de pe scaun, iar după ce ieși din cofetărie, începu să grăbească tot mai mult pasul, până se pomeni alergând. Fugea pe trotuar printre oameni, ca și cum ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
nemurirea îți suflă-n nas, ispitindu-te cu brize prăfoase, damfuri dulcege de gunoaie, inundații de canalizări irupând prin asfaltul crăpat. Seara coboară cu roiuri de țânțari peste ghetourile de blocuri din plăci de beton coșcovit de igrasie. Umbra lui lunecă printre mașinile parcate bot în bot pe trotuare și printre mașinile hurducăind prin gropile cu apă puturoasă - Dacii concurând cu Mercedesuri fumurii și jeep-uri - sicriele de lux ale țigăniei săltând prin zarva de muzici încrucișate, revărsate din boxe agățate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
primesc niște bani? Doamna Petronela se uita la ea pe sub gene, cu ceafa lăsată pe spătarul fotoliului, expirând prelung fumul țigării. Își răscrăcărase picioarele strânse în pantalonii de piele. Era ca răstignită, prăbușită, iar surâsul ei cenușiu, înecat în fum, lunecase într-un rictus al ostenelii. Naivitatea Mirelei chiar o obosea. Mai curând ignoranță decât naivitate. Fetița asta e de o ignoranță crasă, incredibilă. Familia care va înfia copilul te va recompensa. Chiar n-ai știut? Nu pot să cred. — N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
că a înțeles bine. Acesta părea la fel de mișcat de veste, atât de mișcat încât dublase paza din proprie inițiativă. Vorbele înfundate, zgomotul armelor și pașii câtorva gărzi suplimentare se auzeau din anticameră. Frank, tot aplecat peste bibliotecă, se lăsă să lunece până la capăt. Raftul înalt și plin cu cărți se închise cu un clinchet. - Îți dai seama ce înseamnă asta? bâigui distrat, scărpinându-se la ceafă și pornind spre birou. Așa ceva ... așa ceva nu s-a mai pomenit. Dintr-o dată, în mintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
și naturalul, lipsa de ceremonie cu care mă împovăra cu obiectele ei erau dovezi scumpe că-mi face darul de a-și lua drepturi asupra mea. Cu un pas mai jos decât ea, o țineam strâns de braț să nu lunece cu tocurile ei înalte. Cu mâna cealaltă, cu o grijă atentă, își ținea rochia adunată în jurul picioarelor. Gestul ei feminin și brațul ei cald în mâna mea erau delaolaltă paradis și infern. Spinii ne zgâriau; îi prindeau și-i sfâșiau
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
sa cu Mexicul și, în ultimă instanță, cu Jodorovski trece prin știința ritualurilor, prin antropologie. Exoticul, sălbaticul, negrul, ceremoniile ermetice, gesturile hieratice, tatuajul, idolii, reminiscențele din vechi jurnale de călătorii care, în locul fotografiilor de azi, aveau gravuri prezentând naiv pirogi lunecând pe sub liane, negri cu pene în nas și întîlnirea inevitabilă dintre Stanley și Livingstone - fără ele suprarealismul ar fi rămas într-o variantă bretoniană în care rouă cu cap de pisică s-ar fi legănat la nesfârșit. Gândirea suprarealistă este
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
acționeze Însă, odată cu scurgerea timpului activitatea distructivă dădea semne de oboseală și să diminueze forța de penetrație, bolnavul, prinzând curaj - coborând din pat - Încercând să activeze picioarele. Operație nu tocmai ușoară, deoarece, la cea mai mică neatenție unul din picioare luneca În gol, periclitând prăbușirea!! Însfârșit, făcând un extraordinar efort de voință, reuși să ajungă În a doua cameră unde de fapt era instalat telefonul. Treaba nu era deloc ușoară. Mâinile Încă mai tremurau, dinții În gură clănțăneau, iar cuvintele nu
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
să dai alarma...? În momentul când ne-am despărțit, se putea observa starea mea de instabilitate...?” „Mai Încape discuție...? Când ai coborât din mașină cu greu ai putut să-ți menții starea de echilibru pe verticală, uneori unul din picioare lunecând În gol...! Dar Însfârșit, după câteva mișcări periculoase mersul a revenit la normal iar noi ne-am continuat drumul presupunând imaginea unei iluzii optice. Am realizat adevărul a doua zi, datorită lipsei tale...!!” Simțindu-se oarecum mai bine, Tony Pavone
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
nu-mi dădea voie să dispar în somn. Un cap de viperă, luminos, cu colții curbi, căsca botul pe retinele mele. Un mort, cu pielea feței în putrefacție, îmi spunea încet numele. La geamul dormitorului câteva capete verzui de copii lunecau ca niște baloane, încercînd să pătrundă înăuntru. Voci poruncitoare îmi răsunau limpede în auz. Mă apăram strângând pleoapele și făcând gesturi de îndepărtare cu mâna, încercam să mă gândesc la altceva, dar obsesiile reveneau. Un gândac negru îmi pătrundea în
Travesti by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295574_a_296903]
-
le iubesc: Dăruiește, Doamne, pacea Israelului Celui care are optzeci de ani și nici un viitor pe pământ. Să smulg un sunet din trecutul vieții, Să fac, o suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! MIHAI EMINESCU MENDEBILUL Visez enorm, colorat în demență, am în vis senzații pe care nu le încerc niciodată
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
vă rog! Și, făcând în direcția mea gestul cu care, pe scenă, gazdele amabile își invită oaspeții la masă, Kleiman ne întoarse spatele, își descheie haina și o porni spre scara de marmură, cu mâinile în buzunare, legănându-se și lunecând de parcă se îndrepta spre o doamnă pe care vrea s-o invite la vals. Aplecat în față, începu să urce scara. În acest timp, părintele mă întoarse cu fața spre el și-și puse mâinile pe umerii mei. Păream uniți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
el cu hotărâre, prevenindu-mi refuzul, doar iei de la un rus, prostule, nu de la un european necunoscut. Apoi începu brusc să vorbească despre Kazan și despre tatăl său, pe care-l numea tătuțu’. Îl auzeam mai bine pentru că acum trăsura luneca lin pe asfalt. Eu, însă, nu mă simțeam în apele mele. Această bancnotă de o sută de ruble, care mă luase prin surprindere și de care mă bucuram atât, mă făcea dependent de Iag într-un mod umilitor. Ascultând, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
eu, amintindu-mi de noaptea care trecuse; dar, cu oricâtă sinceritate și insistență încercam să alătur acest cuvânt de sentimentele pe care le încercam, cu oricâtă căință mi-l aduceam în minte, acest cuvânt nu rezista, se dezlipea și cădea, luneca de pe mine. Dar, dacă nu-i trădare, atunci ce să fie? Dacă ceea ce am făcut nu este o trădare, atunci înseamnă că spiritul meu nu-i răspunzător pentru ce fac simțurile, că simțurile mele, oricât de impure, nu pot murdări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
și spinarea stând pe scaun, cu o carte de note ruptă așezată sub el; apoi se lăsă pe spate, și speteaza murdară a scaunului începu să trepideze. Violoncelistul își pleca fața cu sprâncenele ridicate își lipea urechea de degetul care luneca pe strune, în timp ce violonistul, stând cu picioarele depărtate, își agita torsul, plin de pasiune. Îmi era jenă de fața lui fericită care, cu atâta bucurie, te invita s-o privești; îmi era jenă că nimeni, absolut nimeni nu-i dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
chibriturile și aprinde o lumânare în sfeșnicul înalt. Mă uit cu drag cum acoperă cu palma lui protectoare luminarea și cum lumina luminării îi cade pe față. Mi-e din ce în ce mai bine și mă simt din ce în ce mai fericit. Simt cum bucuria își lunecă capul gingaș în gâtul meu, gâdilindu-mă. Mi-e rău de atâta bucurie (mă sufoc puțin), aș vrea să mă depărtez măcar puțin de ea ca să le pot povesti ceva acestor bieți omuleți. N-are importanță că toți țistuiesc, că dau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
mișcările sunt mai libere, mai ușor de executat. Nu mai încerc iritarea aceea surdă, ci un nou acces de bucurie. Mik mă ia de mână; mă ridic și încep să merg. La început e cam greu. Mă tem să nu lunec și să nu cad ca un om foarte slăbit care calcă pe gheață. Pe coridor, m-au apucat niște frisoane puternice. Pe coridorul care duce la toaletă e un miros puternic de varză și de alte mâncăruri. Gândindu-mă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
timp și a putea cuprinde multitudinea de probleme ce le aveam de rezolvat. Era noapte târziu când toți ai casei s-au liniștit, fiecare prin colțul lui. Nevastă-mea dormea și eu nu puteam închide ochii. Am reluat ziarul ce lunecase pe covor și am încercat să citesc câteva rânduri. Privirea mi-a fost atrasă de o fotografie. Da, ăsta era omul meu! Securistul meu! Aproape am sărit din pat, trezind-o și pe nevastă-mea. Ce-i, ce s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
scânduri de diferite mărimi, frumos rânduite și un bărbat, care lucra cu două ajutoare, la fațetat niște materiale. Stătu la gard ceva timp, privind munca lor, până fu observat de "meșter". Bună ziua. Bună ziua. Spor la treabă. Mulțumesc dumitale. Văd că lunecă bine sculele pe lemn în mâinile matale. Păi cum altfel, am școală și am lucrat mulți ani la Văleni. La Văleni? Da, la Văleni, la fabrica de mobilă. Și ce făceai acolo? De toate. Dar după revoluție m-am gândit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
Holban nota, în Testament literar, că unul din imperativele romanului „static” ar fi de a nu da niciodată toate explicațiile, ci de a sugera numai. El insista asupra necesității de a lăsa deschisă narațiunea, problematizând viziunea eroului. Acel „Poate a lunecat” din finalul romanului O moarte care nu dovedește nimic relativizează versiunea sinuciderii Irinei și împinge pe cititor spre o continuare personală a cărții. Elucidarea unei situații epice i se pare romancierului o lezare a principiului veridicității. Din punctul de vedere
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
rezonanțe profunde. Beethoven, freamătul și cataclismele. Mozart, apa liniștită, care joacă ușurel, glumeț, și în același timp melancolic la scânteile soarelui. Wagner , vijelie. Chopin, plescăitul lopeții la razele de lună. Iar Debussy, valurile subțiri și capricioase, uneori roze, alteori argintate, lunecând pe maluri și în care își înmoaie nimfele degetele de cafea. Iar patefonul cu diafragma lui - capul cu gâtul lung - ar palpita, lebădă pe apele legănate.” „Mișcându-se în largul său în universul creat de imaginație sau în acela al
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
ca niște stridii. Nasul degerat îi era plin de pete albe și vișinii. Părea în pericol de-a scăpa vaza, de-a se pierde atât de adânc în propria-i ființă, încât s-o lase pur și simplu să-i lunece din mâini. Socrul meu observă că vaza era cât pe ce să cadă și se dezlănțui ca un sistem de alarmă. Începu să strige la Dumnezeu implorându-l să-i fie măcar o dată milă de el, măcar o dată să aibă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
energică și inteligentă. A smuls vaza din mâinile femeii uluite. Fără nici o rușine, aproape cu lacrimi în ochi, ne-a rugat pe toți să admirăm vaza albastră, pe care lenea și prostia fuseseră cât pe ce s-o lase să lunece pentru totdeauna din lumea asta. Ponositul olandez, un șef de paie, s-a dus imediat la femeie și i-a repetat, cuvânt cu cuvânt și țipăt cu țipăt, ce spusese socrul meu. L-a însoțit și bătrânul soldat împovărat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]