9,277 matches
-
omenirea n-a ajuns la mari descoperiri până n-a dobândit conștiința morții. Omul adamic trăia într-un timp etern. Vârsta paradisiacă are corespondent în copilăria fiecărui ins uman - o etapă scurtă în care este cu adevărat fericit: zilele sunt nesfârșite, toate lucrurile par încremenite în lumină, părinții, frații și prietenii există lângă tine pentru totdeauna și nimic nu amenință cotidiana bucurie de a fi, pe care o trăiești fără să o numești! În fine, însuși faptul că-mi stimulează meditația
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
moment tot ce trăiește cuplul de personaje din paginile sale. La sfârșitul capitolului devine dintr-o dată melancolic, preocupat de felul cum se va sfârși această poveste de iubire pe care, mărturisește, îi place să o vadă derulându-se așa, la nesfârșit... Sincer să fiu, mi-ar părea rău și mie să se termine prea repede. Închid caietul ca să urmăresc un film la TV: Sfârșitul aventurii. Scenariul este după un roman de Graham Greene: The End of the Affair (1951). Voi rezuma
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
ci al copilului tău... Copilul care ai fost să se proiecteze în cel care va fi... Ce poate fi mai liniștitor pentru o viață de om? Și cum altfel să te poți elibera de egoismul masculin, de dorința «întârzierii la nesfârșit în bucuria simțuriloră (vorbele Teodorei), ca să regăsesc în tine «bărbatul superioră pe care mi l-am dorit?” În loc de răspuns, Domnul R. i-a sărutat fruntea și mâna. Sosise ora despărțirii. „Ne revedem vineri!” Da, Profesorul (latinistul!) avea să o revadă
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
certitudini fundamentale. Chiar dacă este urmată de dureri, neliniști, așteptări temătoare, emoții zilnice provocate de ființa fragilă ce palpită la sânul său, sub privirea sa... Ce altă minune există, după Creația divină, dacă nu această repetare „terestră”, a nașterii unui șir nesfârșit de „Adami” și „Eve”? Dincolo de patetismul evident, în cuvintele Teodorei se află, presupun, scriitorul P.H.L., rememorând ceea ce putea (sau trebuia!) să gândească la tinerețe, în fața accederii la noua „calitate socială”: aceea de tată. Deși, într-o asemenea situație, tatăl are
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
fie decît o mamă... Astăzi privește o poză de grup, în care Teodora „a ieșit” cu mîna stîngă în prim plan. O mînă frumoasă, cu degete lungi și fine. Domnul R. o admiră; o înscrie și pe ea în șirul nesfîrșit de mame, a căror iubire nesfîrșită asigură primenirea acestei lumi cu nenumărate cete de mici vietăți nevinovate, care îi pot reda puritatea pierdută. O lume prin care noi, părinții, trecem și ne petrecem... Însă fără a pieri cu totul, vorba
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
o poză de grup, în care Teodora „a ieșit” cu mîna stîngă în prim plan. O mînă frumoasă, cu degete lungi și fine. Domnul R. o admiră; o înscrie și pe ea în șirul nesfîrșit de mame, a căror iubire nesfîrșită asigură primenirea acestei lumi cu nenumărate cete de mici vietăți nevinovate, care îi pot reda puritatea pierdută. O lume prin care noi, părinții, trecem și ne petrecem... Însă fără a pieri cu totul, vorba poetului. (Incorigibil este dl. Profesor! Cam
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
intens, de a găsi un loc și acestei ființe aripate într-un univers „de uz personal”, plin de elemente dislocate: mâini, picioare, aripi, ochi, frunze, pietricele colorate, furnici etc., pe un pământ plin de umbre și ascunzători, sub un cer nesfârșit și aflat mereu prea departe. Fluturele și-a luat zborul iar Clara îl urmărește îndelung, parcă un pic necăjită, poate din cauza neputinței de a-l însoți în volutele lui aeriene. Domnul R. o privește zîmbind, așteptându-i întrebarea: „Fluturele de ce
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
nu-i așa mîncăcios, cum lăsase impresia la început, nu mușcă nici măcar dintr-un biscuit. Îi puse pe toți trei în buzunar și luă hîrlețul în mînă. Darul Ilincăi, mai bine zis gestul ei, îi dăduse puteri să rabde la nesfîrșit! Iată, așadar, că echipele au suferit modificări mari. Prima deci, era formată din Ilinca și Tomiță. A doua din... credeți că din Virgil și Bărzăunul? Ori din Virgil și Vlad? Nu! Nu, pentru că Virgil a declarat că vrea să lucreze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
tu de Gropniță, că doar nu ești picat în satul nostru dintr-o farfurie zburătoare. Toți vorbesc de ea. Dar ce-i aceea și unde se află? Păi... ce să fie? Dacă-i zice gropniță... e un fel de groapă nesfîrșită, săpată-n piatra muntelui și poți vîrî în ea șapte sate. Dar nimeni nu știe precis unde se află. Moș Vasile Iracle mi-a spus c-a fost o dată în ea, dar că nu s-ar mai duce a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
apoi la restul grupului, parcă treziți dintr-un vis urît. Atunci însă se produse ceva cu totul și cu totul neașteptat. Ca și cum cineva ar fi apăsat pe-un buton, în aceeași fracțiune de secundă din piepturile tuturor izbucni un hohot nesfîrșit de rîs, cu urcușuri și coborîșuri pe toate gamele posibile, cum nu se mai auzise de cînd lumea prin acele pustietăți. Pasăre fermecată e rîsul... și nimic nu poate da mai mult curaj, mai multă încredere, ca un hohot curat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
s-ar fi putut întîmpla cu adevărat așa cum povestise Bărzăunul, dar, fără să vrea, fiecare făcu o legătură între turcii care fuseseră transformați în vulturi și păsările acelea mari și negre ce se zăreau zburînd în jurul culmii. Totul părea o nesfîrșită poveste... chiar și prezența lor în acele locuri... Bărzăunul mai așteptă cîteva clipe, pentru a asculta părerea celorlalți despre cele povestite, dar, văzînd că nimeni nu se încumetă să vorbească, continuă tot el: Oricare ar fi adevărul adevărat, eu cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
deloc greu s-o dea la o parte, mai ales că mergea aproape singură, și să descopere în spatele ei un tunel cam de un stat de om, ce cobora în pantă ușoară, pe scări cioplite în stîncă, spre inima întunericului nesfîrșit. Cîteva clipe rămaseră cu toții mai încremeniți ca pietrele din jur, cu ochii deschiși mari spre acea poartă de taină care le făcea semne tot mai insistente către lumea miraculoasă a trecutului înmărmurit în veșnicia muntelui. Bărzăunul închise ochii, cuprins de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
el își pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume: Mi-e drag de mult acest colnic pustiu Și-acest frunziș ce din atâtea părți Ascunde ochiului adânca zare. M-așez aici și cu privirea țintă Eu îmi închipui nesfârșite spații Și supraomenești tăceri Și-o pace-atâta de profundă, Că inima aproape se-nspăimântă. Și-apoi când vântul freamătă prin ramuri Nemărginita liniște-o aseamăn Cu acest glas; și-mi amintesc vecia Și timpii duși și timpul cel de azi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pildă, în Peste vârfuri, O, mamă..., Trecut-au anii..... Bolnav in al meu suflet etc. unde are loc eliberarea în spațiile abisale ale interiorității noastre aflată ea însăși, prin esență, în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără oprire din cauza dramaticei irezolvabilității spirituale " Nențeles rămâne gândul/ Ce-și străbate cânturile,/ Zboară veșnic îngânându-l/ Valurile vânturile". Cititorul este intens antrenat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
orizont pentru a-i restrânge în jurul terestrului. O prezență măruntă, o priveliște familiară reduce dintr-odată vastele perspective. Poetul se simte în cer "acasă" ca "într-o odaie", "într-un bordei". Într-un "crâmpei" el vrea să încapă cerul și nesfârșitul. Într-unul din psalmi, desfășurarea spațiilor străbătute de "brâie de lumină" sfârșește printr-o "grădină prejmuită... în care paște un mânz". De pe Muntele Măslinilor, suit cu piscul "în tărie și azur" și aflat "în hotarul marilor mistere", poetul își îndreaptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în ființa mea. Toată primăvara priveliștilor și a râurilor suie ca o tămâie în inima mea, și suflul tuturor lucrurilor cântă în gândurile mele ca un flaut. Lauda naturii, atât de pasionat îndrăgită, capătă accente sublime: Tu ești felurită la nesfârșit în exuberanța universului, Doamnă cu multiple măreții ! Calea ta este semănată cu lumini, atingerea ta face să se nască flori, trena rochiei tale mătură un dans de stele și muzicile tale cu note felurite își află ecoul prin lumile fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al neliniștii existențiale aparține omului arhaic, aflat în raport nemijlocit cu marile dimensiuni al universului și cu marile întrebări. De aici, sublimitatea poeziei sale. Pentru omul civilizat, între el și gândirea sa metafizică se interpun multitudinea unor preocupări diversificate la nesfârșit, mai ales ale acumulării, ale consumului care obnubilează deschiderea spre problemele esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit à la Giordano Bruno", cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minții. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al "intelectului eroic" în căutarea unei onto-axiologii supreme care nu pot fi atinse niciodată. De aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aurite, după ce amintește viziunea lui Pitagora, conform căruia, în ciuda geometrismului riguros universal, "totul este simțire" încheie cu versul "Sub scoarța unei pietre se-nvoaltă-un spirit pur." Aceasta este menirea supremă a poeziei: să-l smulgă pe om din cercul multiplicat la nesfârșit al finitudinilor, al determinărilor și să-l elibereze fulgerător. Dar pentru asta, cere Eminescu, trebuie să fii înaripat: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi, inimi cu arìpe. Ah! lăsați ca să vă ducă Pe-altă lume-n două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
condamnarea și căderea brutală a poetului, de la marele răsfățat al saloanelor, la omul în lanțuri, carte care începe cu următorul gând: "Suferința este o clipă foarte lungă... pentru noi există numai un anotimp, anotimpul durerii" aforism care cheamă la meditare nesfârșită în fața suferinței morale. * Cele trei creații majore ale liricii noastre sunt prin excelență meditații asupra suferinței în trei registre: în balada păstorului moldovan, răul inerent omului este contracarat prin transformarea morții într-o feerică nuntă cu natura. În balada Meșterul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
unirii dintre lumea Cătălinilor și sfera hyperionică, în Luceafărul, pentru a culmina cu spaima de a exista din Bolnav în al meu suflet: imposibilitatea de a ieși din ciclicitatea existențială, odată ce ai avut neșansa de a te naște, revenind la nesfârșit în aceeași formulă fatidică viață-suferință-moarte, pe întreaga derulare a timpilor. Astfel, imposibilul formulei ontologice a omului atinge absurdul. Un absurd tragic. Acesta este adevăratul teatru al absurdului, nu absurdul artificial, hilar, până la jalnic și repulsiv, inventat de cavalerii-tristei-figuri ai modernismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și se avântă în iureșul înălțării magnetizată de chemarea acelui Dincolo care se depărtează neîncetat. Întreg universul este transmutat într-o nemărginită ființă înaripată, al cărei zbor este impulsionat de cântecul lebedelor, metaforă a morții întru renaștere, ciclu repetat la nesfârșit, nicăieri oprire, mereu altundeva: ...Dintr-odată la această oră și în cerul serii Pe vastul abis, izbucnirea, fulgerul sunetului Care lunecă aerian de la un capăt la altul: O, nour de Lebede ! Aripile voastre îmbătate de duhul furtunii Supuneau cerul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prinți și actori de cinema, toate vor fi pierdute în proiectul absurd al restau rantului plutitor la care Ivan visează de câteva ierni. Un restaurant care să plutească spre Norvegia și Islanda, cu punți peste punți peste punți și bucătării nesfârșite, albe, mereu albe, în care miroase întotdeauna a ocean și niciodată a uscat. Un restaurant cu un meniu scandalos, alcătuit de Ivan însuși, căpitan și bucătar-șef, patron și degustător de stridii, mare maestru al unei improvizate crescătorii de creveți
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
morman de oase ascuțite, frânte, care împung din toate părțile un cort cocârjat de piele violacee. Isabel. Prima oară când o aude vorbind. O voce mirată, ca de copil răgușit. Musa îi duce mâna la buze, dar ea repetă la nesfârșit numele ei vechi, cucerire a noului ei rang de muribundă care nu mai are de ce să se teamă de el. De ce îi este, oare, atât de prețioasă? Medici de toate felurile, creștini, arabi, evrei se perindă în iatacul ei. Toți
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
râuri râuri de lacrimi. Nu înțelege. — Când ați luat vaporul, prima oară, amândoi, unde mergeați? La Sevilla. La Sevilla mergeau. 20. aici Orașul lui Heracle. O fortăreață a plăcerii, un vis frumos și citric. Avea ziduri albe, în capul meu, nesfârșit de albe, ca paginile goale. Iatac al creștinătății. Nestemată omeiadă. Nu e oraș pe lumea asta din care să intri mai ușor în poveste, să te pierzi, unduios, în caligrafia arabă. La Sevilla e întotdeauna cald. O căldură stranie. Învăluitoare
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]