995 matches
-
grabă suprimate. Începând din anul 1984, în locuința lui Gabriel Liiceanu din "Intrarea Lucaci", având un auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu și, începând din 1995, Horia-Roman Patapievici), ține o serie de prelegeri pe teme diverse: "O interpretare platoniciană la "O scrisoare pierdută"", "Întrebare și răspuns", "Modalități de autoînșelare", "Socrate - Înfruntarea filozofiei cu cetatea", " Despre lumea în care trăim". Auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conținutul acestor prelegeri s-a păstrat și a putut fi coroborat cu
Alexandru Dragomir () [Corola-website/Science/297895_a_299224]
-
subiectiv al cunoașterii, la care se ajunge prin critica unor pseudo-cunoașteri. Acestea din urmă, având un caracter de exemplu negativ, pot doar reflecta calea spre adevărata cunoaștere. Din această perspectivă, Theaitetos este „un dialog criticist cu care începe redimensionarea sistemului platonician, o «critică a rațiunii pure» a antichității grecești”. Fiind un dialog axat pe problema cunoașterii, ce alt personaj ar fi fost mai potrivit pentru a o lămuri, decât Socrate? Platon apelează din nou ca și în alte dialoguri la Socrate
Theaitetos (Platon) () [Corola-website/Science/303117_a_304446]
-
anume cea a științei. Prin modul în care Socrate conduce discuția și felul în care Theaitetos răspunde, dialogul demonstreză că nu este posibilă definirea științei prin prisma unei cunoașteri subiective. Pentru a putea înțelege acest dialog este necesară evidențierea gnosologiei platoniciene; ea este formată din: opinia (gr. doxa) - cunoașterea lumii sensibile și știința (gr. episteme) - cunoașterea lumii inteligibile. Se poate ajunge la cunoașterea adevărată prin trecerea de la doxa la episteme; acest lucru este subliniat încă din prima parte a dialogului Theatetos
Theaitetos (Platon) () [Corola-website/Science/303117_a_304446]
-
a căror problemă este dacă are dreptate Platon sau Aristotel; pentru el este esențial dacă are dreptate Abélard sau Guillelmus din Champeaux. Pentru a învinge, Abélard se folosește cu succes de Aristotel; faptul - însă - că nu se avântă în teme platoniciene (oricum prea puțin cunoscute la vremea lui) este mai degrabă o strategie de ocultare a surselor oponenților săi decât o desconsiderare directă a lui Platon . În Dialectica, Abélard numește șapte lucrări utilizate de latini în textele de logică: Isagoga lui
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
a numit comisar pentru dioceza civilă a Pontului, pentru a supraveghea implementarea decretelor de la Constantinopol. În mod evident, învățătura sa origenistă asupra apokatastasis-ului nu ridicase încă suspiciuni. Îndrăzneala sa speculativă și așa-zisa îndatorare a sa mai puternică față de tradiția platoniciană l-au transformat în subiectul fascinației multora. Îndatorarea sa formală indubitabilă, în Despre facerea omului și Despre suflet și înviere, față de Platon, cu ale sale Timaeus și Phaedo, și dependența sa formală față de Symposium al lui Platon, în a sa
CONCEPTUL DE EPECTAZĂ. INFLUENŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA ASUPRA GÂNDIRII TEOLOGICE A SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL by Liviu PETCU [Corola-other/Science/127_a_436]
-
creștin. Tema nu-i este străină lui Platon, el punând-o în evidență mai ales în Parmenide, Sofistul și Filebos. Aristotel e de părere că infinitul nu poate fi gândit în totalitatea sa; infinit = „în afara căruia există întotdeauna ceva”. Apeiron-ul platonician poate fi găsit și la Filon ori Plotin. Noțiunea de infinitate divină este decisivă în modurile de abordare și în termenul de uniune mistică. Înaintarea sufletului în dorința sa și cunoașterea divinului sunt nelimitate. Concentrându-și atenția în principal asupra
CONCEPTUL DE EPECTAZĂ. INFLUENŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA ASUPRA GÂNDIRII TEOLOGICE A SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL by Liviu PETCU [Corola-other/Science/127_a_436]
-
de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena. Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona se sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie
Antigona () [Corola-website/Science/303300_a_304629]
-
de expresii memorabile ale autorilor antici și ale părinților bisericii. Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 - 959), împărat bizantin, a scris "Despre Administratia Imperiului" și "Despre ceremonialul curții bizantin"e. Mihail Psellos (1018-1096), unul din cei mai mari gânditori bizantini, platonician, a scris "Chronografia" (de la domnia lui Vasile al II-lea la Mihail al VII-lea). Ana Comnena (1083 - 1153) a fost o prințesă bizantină, fiică a împăratului Alexios I Comnen; a scris "Alexiada"(despre domnia tatălui ei), afirmând că cruciadele
Istoriografie () [Corola-website/Science/299380_a_300709]
-
(Greacă: Πλωτίνος, n. cca. 205 - d. 270) a fost filosof grec, considerat părintele curentului filosofic cunoscut drept neoplatonism. Născut în Egipt, la Lykopolis, studiază filosofia la Alexandria, avându-l drept maestru pe Ammonios Saccas, un filosof platonician care nu a scris nimic, întocmai ca și Socrate. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: "pe acest om l-am căutat!". Plotin a rămas în preajma
Plotin () [Corola-website/Science/298974_a_300303]
-
a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie și geometrie, motiv pentru care, simțind că mântuirea este înaintea acestora și nu condiționată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârșit pe potriva căutărilor sale: încuviințarea că există lucrurile incorporale, aspirația spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înțelepciune și să aștepte viziunea lui Dumnezeu, însuși țelul
Iustin Martirul și Filozoful () [Corola-website/Science/303842_a_305171]
-
spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primește nemurirea conform voinței lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinței lui Dumnezeu. Astfel se vădește și bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” și, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeți și pentru prietenii lui Hristos. Întrebat de unde își trage înțelepciunea, bătrânul a răspuns că de la
Iustin Martirul și Filozoful () [Corola-website/Science/303842_a_305171]
-
de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena. Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona de sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie
Antigona (Sofocle) () [Corola-website/Science/311344_a_312673]
-
creștinismuluiîmpotriva exceselor iudaice, și deci, de a proteja mesianismul. Apologeți ca Iustin Martirul și Tertulian au apărat superioritatea morală a creștinilor. Origene în sec. II d.Cr. a subliniat puterea supranaturală a Duhului Sfânt în a-i apăra pe creștini. Teologul platonician Augustin, în sec. IV d.Cr. a prezentat creștinismul ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la decăderea Imperiului Roman. În sec. XIII d.Cr. Toma de Aquino apără credința în Dumnezeu, arătând că Dumnezeu este prima cauză a întregului Univers. În protestantism apologeți
Apologie () [Corola-website/Science/312965_a_314294]
-
p. 358). În schimb, Eugen Simion îi atribuie poetului paternitatea acestui ținut, atunci când afirmă că în a opta elegie, „una dintre cele mai frumoase, (Nichita) creează o țară nouă, Hiperboreea, locuită de ideile pure și uriașe, un fel de peșteră platoniciană, unde sunt primiți și poeții” ( Scriitori români de azi, I, 1978, p.181). Despre „o nouă naștere a făpturii” a vorbit și Ion Pop, în monografia din 1980, apelul fiind rostit de Ea - „prezență anonimă, poate emblemă a maternității”. Altfel
Elegia a opta, hiporboreeana () [Corola-website/Science/309932_a_311261]
-
Creatorului rămâne incognoscibilă. Ca și neoplatonicii, Palamas susține că realitatea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu creatura, fiind una, simplă, infinită și de neînțeles. Neavând aceeași natură cu creaturile, nu poate fi înțeleasă rațional. Dumnezeu este contopire, obscuritate, mister. Metafora platoniciană a luminii este răsturnată aici; pe linie platonică, Dumnezeu era lumină, deci iluminare, adică extaz intelectual. Pentru Palamas, El este obscuritate, ascundere, incompatibil cu puterile noastre de înțelegere. Omul nu este coesențial dumnezeirii, prin urmare unirea cu Dumnezeu nu are
Grigore Palamas () [Corola-website/Science/305551_a_306880]
-
optimismul său raționalist" a pledat ca nimeni altul pentru întronarea privilegiului regesc al spiritului, al inteligenței”. O problemă de o deosebită acuitate și amplitudine a fost cea a interpretării caracterizării xenofontice a lui Socrate în comparație cu datele prețioase oferite de dialogurile platoniciene. Au fost voci care au mers atât de departe încât au negat că Xenofon l-ar fi cu-noscut pe Socrate și au susțnut, implicit, că toate relatările lui nu ar fi decît fie născociri, fie i-ar fi fals atribuite
Xenofon () [Corola-website/Science/305757_a_307086]
-
este denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian. Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenție a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
este denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian. Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenție a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existența unei
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
a desemna, în consecință, acel segment al tradiției „platonice” care s-a dezvoltat în cultura păgână a Greciei elenistice în primele secole după Hristos, o tradiție spirituală esențialmente mistică dar distinctă de creștinism. Reprezentanții acestei tradiții se considerau ei înșiși platonicieni, asumându-și însă o învățătură diferită de ceea ce înțelegem azi prin „platonism” și, mai ales, dezvoltând nucleul filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate. Multe dintre textele pe care le utilizau, de altfel, crezându-le platoniciene, erau de
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
în primele secole după Hristos, o tradiție spirituală esențialmente mistică dar distinctă de creștinism. Reprezentanții acestei tradiții se considerau ei înșiși platonicieni, asumându-și însă o învățătură diferită de ceea ce înțelegem azi prin „platonism” și, mai ales, dezvoltând nucleul filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate. Multe dintre textele pe care le utilizau, de altfel, crezându-le platoniciene, erau de fapt inautentice. Ei nici nu se fereau, în fapt, să apeleze chiar și la texte epicureice sau aristotelice. Punctul
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
de creștini, pentru a-și putea menține un statut demn. După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., conducerea Academiei a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip (407-339), apoi, din 339, de către Xenocrates. Aceștia au fost, într-un anumit sens, primii platonicieni. Ceea ce au făcut însă, în numele platonismului, într-un efort de sistematizare, poate sta sub acoperirea unui program mai puțin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii, Unul și Diada. Xenocrates (396-314 î
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
evreu Filon din Alexandria (20 î.Hr. - 45 d.Hr.) propune, la rândul lui, ideea conform căreia platonismul și stoicismul reprezintă cheia înțelegerii Vechiului Testament. Tot din Alexandria provine și Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propune și împărțirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi). Asistăm apoi la reînființarea Academiei în Atena, de către un anume Ammonius, după anul 50 d.Hr., unde se instruiește Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Hr.) propune, la rândul lui, ideea conform căreia platonismul și stoicismul reprezintă cheia înțelegerii Vechiului Testament. Tot din Alexandria provine și Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propune și împărțirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi). Asistăm apoi la reînființarea Academiei în Atena, de către un anume Ammonius, după anul 50 d.Hr., unde se instruiește Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr.), o figură respectată de către platonicienii secolelor următoare care
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
împărțirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi). Asistăm apoi la reînființarea Academiei în Atena, de către un anume Ammonius, după anul 50 d.Hr., unde se instruiește Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr.), o figură respectată de către platonicienii secolelor următoare care se vor raporta la el într-un mod paradigmatic . Secolul al doilea după Hristos cunoaște trei tendințe majore ale tradiției platoniciene: Școala ateniană (reprezentanți: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Școala lui Gaius (Gaius, inițiatorul
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
50 d.Hr., unde se instruiește Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr.), o figură respectată de către platonicienii secolelor următoare care se vor raporta la el într-un mod paradigmatic . Secolul al doilea după Hristos cunoaște trei tendințe majore ale tradiției platoniciene: Școala ateniană (reprezentanți: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Școala lui Gaius (Gaius, inițiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) și Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apameia, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]