KorAP: Find »[drukola/base=războinic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...38 39 40 ...148 >

3,699 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574

astfel încât vasalii mai vârtsnici, samuraii, agricultorii și orășenii păreau să fie însuflețiți și inspirați. Mikawa nu se putea compara cu Kai în materie de armament și resurse; ca îndârjire, însă, nu era cu nimic inferioară. Exista un motiv pentru care războinicii clanului Tokugawa îi dăduseră lui Shingen porecla „cel cu picioare lungi”. Această ironie făcuse parte dintr-o scrisoare a lui Nobunaga către Ieyasu și, când o citise, Ieyasu găsise de cuviință s-o relateze vasalilor săi. Era un apelativ isteț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
că nu se puteau baza decât pe propriile lor puteri. Dacă e de ales între distrugerea prin retragere și distrugerea prin înaintare, n-ar fi mai bine să lovim într-un efort pe principiul totul-sau-nimic, să ne consacrăm renumele de războinici și să pierim de-o moarte glorioasă? întrebă el calm. Deși cunoscuse mizeria și greutățile încă din tinerețe, omul acela se maturizase și nu făcea caz de fleacuri. Acum, ajunși în acea situație, Castelul Hamamatsu clocotea de furie ca un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
aș vrea să fie ucis, chiar dacă s-ar oferi cineva să-l otrăvească în clipa asta. Abilitatea lui Shingen de a comanda îi impresiona în aceeași măsură chiar și pe generalii inamici. Bătăliile erau arta lui. Vitejii săi generali și războinicii cutezători își decorau caii, armurile și stindardele pentru a obține o trecere mai glorioasă pe lumea cealaltă. Era aproape ca și cum zeci de mii de șoimi ar fi fost eliberați toți odată din pumnul lui Shingen. Dintr-o suflare, se repeziră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
cele două tabere începură să se vadă clar între ele, dar distanța care le despărțea încă mai era considerabilă. Nimeni nu făcea un pas în afara celor două linii îngemănate de lănci. Într-un asemenea moment, până și cei mai curajoși războinici tremurau de frică. S-ar fi putut spune că erau „speriați”, dar această stare era complet altfel decât teama obișnuită. Nu că le-ar fi ezitat voința, dat treceau de la viața cotidiană la viața de luptă. Procesul cerea doar câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
o linie de lănci pregătite să atace. Iar omului care avea destul curaj ca să iasă din acea linie înaintea tuturor celorlalți i se decerna titlul de Lance Dintâi. Cel ce devenea Lancea Dintâi câștiga gloria în fața zecilor de mii de războinici din ambele armate. Acel prim pas, însă, nu se făcea chiar atât de ușor. Apoi, un om păși înainte. — Kato Kuroji din clanul Tokugawa e Lancea Dintâi! strigă un samurai. Armura lui Kato era simplă, iar numele, necunoscut; cel mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
a Doua! Fratele mai mare fu înghițit de mulțimea inamicilor, dispărând în învălmășeală. — Sunt Lancea a Doua! Sunt fratele mai tânăr al lui Kato Kuroji! Uitați-vă bine, gângănii Takeda! își agită Genjiro lancea de patru-cinci ori spre masa de războinici. Un soldat din Kai, întorcându-se spre el, răcni o insultă și sări înainte să lovească. Genjiro căzu pe spate, dar apucă lancea care alunecase pe platoșa armurii și sări în picioare, cu o sudalmă. Între timp, camarazii săi începuseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
în sânul armatei din Kai. „Se pare că încearcă să ne provoace, trimițându-i pe Mizumata,” cugetă Tadatsugu. Înțelegea strategia inamicului, dar aripa stângă a trupelor clanului Tokugawa se angajase deja în luptă corp-la-corp, astfel că linia a doua a războinicilor Oda era singură. Mai mult, nu putea fi sigur cum vedea Ieyasu situația, din poziția sa centrală. — Atacați! răcni Tadatsugu, deschizând gura aproape atât de larg cât să-și rupă baretele căștii. Știa prea bine că intra în capcana inamicului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
de zăpadă al castelului, părând dezgustați de ei înșiși. Retragerea continuă de la asfințit până după miezul nopții. Cerul se înroșise, poate fiindcă la toate porțile castelului ardeau focuri. Dar culoarea roșie a zăpezii căzute provenea în mod clar de la sângele războinicilor care se întorceau. — Ce s-a întâmplat cu Domnia Sa? întrebau oamenii, în lacrimi. Se retrăseseră crezând că Ieyasu revenise la castel, iar acum aflau de la gărzi că seniorul încă nu se înapoiase. Oare era încă înconjurat de dușmani, sau fusese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
mâncare. Când fu adusă masa, Ieyasu luă imediat bețișoarele dar, în loc de a mânca, spuse: — Deschide toate ușile spre verandă. Chiar și cu flăcările lămpilor pâlpâind, camera fu mai luminoasă cu ușile larg deschise, din cauza zăpezii de-afară. Grupuri întunecate de războinici se odihneau pe verandă. Imediat ce-și termină cina, Ieyasu părăsi fortul și porni să verifice apărarea castelului. Le ordonă lui Amano Yasukage și Uemura Masakatsu să stea de pază împotriva unui atac și-i postă pe ceilalți comandanți pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
guvernare națională fără țintă, administrată de niște conducători numai cu numele. Samuraii domneau în totde provinciile, apărându-și privilegiile; clerul acumula bogății și-și întărea autoritatea. Nobilii erau preschimbați în șoareci la Curtea Imperială, într-o zi bazându-se pe războinici, în următoarea implorând clerul, iar apoi abuzând de guvernare pentru propria lor protecție. Aastfel, Imperiul se împărțise în patru națiuni - națiunea preoților, națiunea samurailor, națiunea curtenilor și națiunea shogunatului - fiecare purtându-și războaiele sale private. Populația urmărea cu ochi atenți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
clanul Asai. Asaltă Kinomoto, într-o ofensivă prin surprindere împotriva armatei din Echizen. Clanul Oda luă peste opt sute de capete. Forțară înaintarea asupra inamicilor, care fugeau acum din Yanagase, urmărindu-i și înnegrind cu sânge frunzele uscate de la începutul toamnei. Războinicii din Echizen se lamentau cu slăbiciunea propriei lor armate. Dar aprigii generali și luptătorii curajoși care se întorceau să lupte erau doborâți în bătălie. De ce erau atât de slabi? Și de ce nu puteau lovi clanul Oda? Pentru căderea oricui, contribuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
privind. Chiar atunci, în bătălie avu loc o pauză, deși continuau să se audă împușcături. Fata cea mai mare, Chacha, avea deja șapte ani și înțelegea întrucâtva împrejurările dificile în care se afla tatăl ei, suferința mamei și chiar sentimentele războinicilor din castel. Spuse, precoce: — Manju! Nu spune lucruri care o supără pe Mama! Nu crezi că e groaznic pentru ea? Tata e afară, luptându-se cu inamicul. Nu-i așa, Mamă? Întărâtat, Manju își privi sora și sări la ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Îți mulțumesc pentru că mi-ai adus o veste atât de bună. Acum du-te și te odihnește. — Vă mulțumesc, stăpâne, dar bătălia încă nu s-a sfârșit. Și, cu aceste cuvinte, Mosuke plecă grăbit, repezindu-se spre zarva îndepărtată a războinicilor. — Ajutorul divin, murmură cineva de pe margini, cu un oftat. Era Katsuie. Ceilalți generali îl felicitau și ei pe Nobunaga. — Este o binecunvântare neprevăzută. Pesemne că sunteți foarte fericit. Printre ei își croia drum un fior de emoție, fără cuvinte. Oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
noastră din ultima vreme nu ne permite luxul unor mișcări de trupe fără rost. Yamagata continuă: — Regretatul dumneavoastră tată, Seniorul Shingen, a gustat din cupa amară a înfrângerii de prea multe ori, când a ataca apusul. Mikawa e mică, dar războinicii ei sunt oameni cu inimi dârze, iar clanul Oda a avut timp ca până acum să ia un număr de contramăsuri. Dacă e vorba să intrăm prea adânc, s-ar putea să nu ne mai putem retrage. Vorbind pe rând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
planul. Azi în zori, am depus un jurământ pe Mihata Tatenashi. Când auziră numele sacre, cei doi generali se prosternară, articulând o rugăciune tăcută. Mihata Tatenashi erau sfintele relicve venerate de generații întregi de către clanul Takeda. Mihata era stindardul zeului războinic Hachiman, iar Tatenashi era armura întemeietorului clanului. O regulă de neîncălcat a clanului Takeda dicta că, odată ce se depunea un jurământ pe aceste relicve, nu mai putea fi încălcat. Declarația lui Katsuyori în sensul că acționa sub acel sacru jurământ

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
număra mai puțn de opt mii de oameni. Iar acesta era grosul oștirii. Singurul lucru de care nu duceau lipsă era curajul. Pentru Oda, acela era un teritoriu străin - o regiune în care veneau ca trupe de ajutorare. Dar, pentru războinicii din clanul Tokugawa, era țara strămoșilor lor. Era un ținut în care inamicul nu putea face nici un pas și de unde nu aveau absolut nici un loc de retragere. Până și infanteriștii erau pătrunși de spiritul acestei convingeri, din momentul când porniseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
luptă, conform căruia fiecare samurai își striga propriul nume, declarând că era fiul lui cutare-și-cutare, că stăpânul lui era seniorul cutărei provincii, dispărea cu repeziciune. Astfel, imediat ce izbucniră încăierările corp-la-corp - lamă dezgolită lovind lamă dezgolită, războinic încleștându-se cu alt războinic - se dezlănțui o oroare de nedescris în cuvinte. Cele mai bune arme erau mai întâi pușca, apoi lancea. Lancea nu se folosea pentru a împunge, ci mai degrabă la agitat, cosit și lovit, iar acestea erau metodele învățate pentru câmpul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
de toate lungimile, între patru și șase metri. Soldații se rând erau lipsiți atât de antrenament, cât și de curajul pe care-l cerea situația, nefiind capabili decât să dea lovituri cu lăncile. Astfel, existau multe ocazii când câte un războinic dibaci se repezea în mijlocul lor cu o spadă scurtă, izbea în toate direcțiile și, aproape fără greutate, cucerea faima acordată unui luptător singur care doborâse zeci de oameni. Atacate de roiuri-roiuri ale acestor oameni, forțele clanurilor Tokugawa și Oda erau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
Dar, de îndată ce văzuseră în fața lor chipurile soldaților din Kai, nu mai putuseră împiedica anii de animozități să li se aprindă în suflete. Haideți, puneți-vă cu noi! strigară ei. Și nici nu aveau de gând să ierte batjocurile și insultele războinicilor din Kai. Inevitabil, oamenii clanului Oda își lepădară prudența în mijlocul întregii vărsări de sânge, gândindu-se numai la provincia și la reputația lor. În timp ce se întâmplau aceste lucruri, Katsuyori și generalii săi crezură, pesemne, că era momentul potrivit, căci batalioanele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
și loveau scurt ambele aripi ale armatei din Kai. Obstrucționați de palisada protectoare și de împușcături, soldații din Kai nu reușeau să avanseze. Când încercau să se retragă, erau hărțuiți de urmăritorii inamici și atacurilor lor în clește. Iar vitejii războinici ai provinciei Kai, care se mândreau atât de mult cu disciplina și instrucția lor, nu aveau nici măcar un moment ca să-și arate curajul. Coprul lui Yamagata se retrăsese complet, lăsând în urmă un număr de oameni care-și sacrificaseră viețile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
aliat al clanului Mori. Takenaka Hanbei și Kuroda Kanbei erau nedezlipiți de lângă el. Tabăra principală fu mutată la Himeji. În acel timp, Ukita Naoie cerea încontinuu întăriri de la clanul Mori. Totodată, Naoie îi dădu lui Makabe Harutsugu, cel mai viteaz războinic din Bizen, o forță de opt sute de oameni, cu care acesta reuși să captureze înapoi Castelul Kozuki. — De fapt, nici nu-i mare lucru de capul acestui Hideyoshi, se lăudă Makabe. Magaziile de alimente și pulbere ale Castelului Kozuki fură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
sale viitoare. Ce câine infam! Individul ăsta nu se cade să se asocieze cu samuraii! Curând, numele lui Yamanaka Shikanosuke ajunse să nu mai valoreze decât dispreț. Timp de douăzeci de ani fusese considerat - de inamici și aliați deoportivă - un războinic de un devotament și o loialitate nemuritoare, care înfruntase neînduplecat numeroase dificultăți. Acum, însă, oamenilor le era rușine că se lăsaseră amăgiți atât de amarnic. Ura lor era direct proporțională cu faima anterioară a lui Shikanosuke. În partea cea mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
lor murise, începură să se lupte din răsputeri, până îl urmară pe Shikanosuke spre lumea cealaltă. Trupul unui om nu poate trăi la nesfârșit. Dar o loialitate și un simț al datoriei neabătute pot supraviețui mult timp în analele războiului. Războinicii de mai târziu aveau să spună că, de fiecare dată când ridicau privirea și vedeau luna nouă pe cerul albastru-indigo al serii, se gândeau la caracterul neînduplecat al lui Yamanaka Shikanosuke și îi cuprindeau sentimente de venerație. În inimile lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
apusene. Hideyoshi fusese atât de îngrijorat, încât îi ordinase să consulte un medic, la Kyoto. Hanbei, însă, se întorsese repede. Sunt bolnăvicios din naștere, așa că m-am obișnuit cu infirmitățile. În cazul meu, tratamentele medicale ar fi zadarnice. Viața unui războinic e pe câmpul de luptă. Și, cu aceste cuvinte, începu să lucreze la cartierul general de stat major, la fel de sârguincios ca înainte, fără a da nici cel mai mic semn de oboseală. Totuși, constituția lui slabă era o tristă realitate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
sa, crizantema albă din vaza de bambus devenea tot mai albă și mai înmiresmată, pe măsură ce absorbea apa. Hanbei se învinuia în tăcere pentru lacrimile lui Hideyoshi. Era o neloialitate de neiertat din partea vasalului și o lipsă de hotărâre dintr-a războinicului, să-și descumpănească stăpânul când avea responsabilități ostășești atât de împovărătoare. — M-am gândit că această lungă campanie v-a obosit, așa că am cules crizantema asta din grădină, spuse Hanbei. Hideyoshi tăcu, dar ochii i se îndreptară spre floare. Părea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]