1,346 matches
-
tatăl să-l poată veghea în luptă, în timp ce Electra afirmă că părintele lor trebuie să „se trezească” la amintirea jignirilor și a umilințelor îndurate, pentru a face dreptate. Fantoma regelui nu va apărea, nu se va arăta niciodată. Dar ea sălășluiește în Oreste cel susținut de erinii, în Oreste justițiarul, devenit el însuși un ucigaș. Fără îndoială că am putea vorbi, în acest caz, despre o identificare a fiului cu fantoma răzbunătoare a tatălui. Oare nu-i roagă Oreste pe tatăl
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
puterile subpământene, după cum Persefona, prin masca lui Gorgo a cărei stăpână este, supraveghează ea însăși lumea Infernului, ținuturile lui Hades. Un adevărat sistem de relații poate fi, așadar, stabilit între Hades, Phersu, Perseu și Persefona. În Teogonia lui Hesiod, Gorgonele sălășluiesc, împreună cu monștrii, la marginea lumii, lângă tărâmul întunericului, în Grădina Hesperidelor. Simboluri ale monstruozității, ele viețuiesc departe și de oameni, și de zei. Perseu retează capul Meduzei și scapă de celelalte două Gorgone, dar capul acesta își păstrează intactă puterea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în Macbeth, vrăjitoarele se plasează oarecum între apariția efectivă a unui mort întors printre cei vii și viziunea interioară, halucinată, a asasinatelor, a fantomelor-fantasme lăuntrice, anunțătoare și purtătoare de moarte. În sufletul lui Macbeth, ca și în bezna nopții vrăjitoarelor, sălășluia de multă vreme crima; ea nu făcuse decât să înainteze tăcut, pas cu pas, ca o fantomă. Între cele două întâlniri ale lui Macbeth cu vrăjitoarele, nu există, într-adevăr, două fantome, în sensul unor năluciri, al unor închipuiri a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a jonglerului până la practica magică în stare să opereze metamorfoze și să mobilizeze forțe invizibile. Sugestia ar fi că nu există nici o barieră între diversele moduri de a atrage pe cineva într-o capcană. Confuzia identităților este efectul puterii ce sălășluiește în privirea celuilalt. În fața reproșurilor amare ale Adrianei, care îl ia drept Antipholus din Efes, Antipholus din Siracuza e cuprins de un soi de amețitoare îndoială în privința propriei persoane: nu mai e sigur dacă este el sau altul, nu-și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
teatral dimensiunea unui miracol mistic. Ibsen sau multiplele chipuri ale strigoilortc "Ibsen sau multiplele chipuri ale strigoilor" Străinul ca avatar al fantomei Și pentru dramaturgia ibseniană, imposibila izolare a unui spațiu uman, pândit fără încetare de primejdioase forțe exterioare ce sălășluiesc pe tărâmul unei alterități înfricoșătoare, constituie, la sfârșitul acestui al XIX-lea veac, unul dintre principalii pivoți. Intrusul, străinul nu este nici aici, cum nu era nici la Maeterlinck, o fantomă, în sensul unui mort care se întoarce printre cei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
însă par în același timp că se află la mii de leghe distanță: „Deși le vedem, unde sunt ele de fapt?”. Acest altundeva căruia îi aparțin nu este altceva decât tărâmul morții: „Deși sunt aici, deși sunt de față, unde sălășluiesc în realitate aceste figuri ale lui Giacometti, dacă nu în moarte? De unde evadează la fiecare chemare a privirilor noastre, ca să se apropie de noi”. Astfel, ca și actorul lui Kantor, statuile lui Giacometti sosesc din lumea morților; totodată însă, printr-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lumea oamenilor, dar nu planeta Pământ: nu riscăm să-i vedem apărând la colț de stradă sau în piața publică. Cosmogonia epicuriană presupune lumi infinite, cu variații calitative și cantitative ale materiei: între aceste lumi se află zeii. Materiali, ei sălășluiesc în interlumi, în punctele de joncțiune ale unor universuri învecinate; fără forme particulare, făcuți din atomi specifici, ei se bucură de pura plăcere de a exista și, adevărate entități plasate acolo spre aducere aminte, ne arată direcția în cazul în
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
mesalieni. Acuzația de mesalianism Își mai face apariția și după aceea, Însă doar ca formă goală de conținut 49. Doctrina mesalienilor nu este propriu-zis dualistă sau, În orice caz, nu mai mult decît este dualistă ortodoxia creștină. Răul, după ei, sălășluiește În oameni sub forma unui demon. Trei ani de rugăciune alungă demonul, aducînd Înapoi Sfîntul Duh. Acesta se instalează În om Într-un fel vizibil și tangibil, asemenea unui foc care Îl transformă Într-o ființă capabilă să citească În
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
bun9. Dumnezeul cel bun este incognoscibil și naturaliter ignotus, necunoscut În chip firesc 10. Dumnezeul biblic nu este de fapt rău. Însă creația lui, lumea de aici și oamenii sînt răi din pricina calității proaste a Materiei și din pricina Vrăjmașului care sălășluiește În ea. De fapt, afirmă Tertulian, Marcion nu predică existența a două principii, cum s-ar putea crede, ci a nu mai puțin de nouă. Unul este Dumnezeul cel bun, care stă În al treilea cer. Însă pentru a sta
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
ele, două sisteme: lumea superioară a Dumnezeului bun și lumea de jos a Demiurgului. În termeni spațiali, există o opoziție radicală Între Dumnezeul de sus, care domnește la Înălțimea celui de al treilea cer, și Materia care, laolaltă cu Diavolul, sălășluiește În zona cea mai de jos a Demiurgului, dedesubtul primului dintre ceruri. Răul apare Într-o formulă „atenuată” (este un Înger al Demiurgului), Însă Își află locul În interiorul Materiei. În ciuda opoziției Între Dumnezeul superior și cuplul Materie-Diavol, tensiunea dintre cele
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
nu le poate niciodată clinti sau răsturna. Învecinîndu-se cu o parte sau cu o latură a acestui pămînt sfînt și luminos, se afla un pămînt al Întunericului, adînc și de o mare Întindere (tenebrarum terra profunda et immensa magnitudine), unde sălășluiau trupuri de foc, adică tot felul de ființe primejdioase. Acolo se Întindeau Întunecimile nesfîrșite, răsărite din aceeași natură, cu nenumăratele lor vlăstare, iar dincolo de ele Apele nămoloase și pline de mînie, cu locuitorii lor, zbuciumate de vînturi cumplit de furioase
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
un Înger bun al Domnului. Lucifer a păcătuit În timpul cît s-a aflat În cer, Însă catharii vorbesc despre un Spirit Rău, cu patru fețe, care amintește, la prima vedere, de simbolurile evangheliștilor (om, pasăre, pește și fiară). Acest spirit sălășluiește chiar În străfundurile universului. El a fost cel care 1-a sedus pe Satan cînd acest intendent 1-a vizitat (după Interrogatio, Satan a făcut Într-adevăr o vizită În Iad), iar Lucifer i-a sedus, la rîndul său, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Iov și Ezdra. Dumnezeu este autorul unei Împărății incoruptibile, cu ceruri proprii, cu Soarele, Luna, stelele și cele patru elemente ale ei. Ființele umane cerești - ale acestei Împărății - au, ca și noi, trup, suflet și spirit, Însă spiritul lor nu sălășluiește În interiorul trupului. Satan, „iconomul cel nedrept”, a urcat la cer, i-a sedus pe Îngeri, a fost Înfrînt de arhanghelul Mihail, a fost alungat și s-a reîntors În Împărăția sa, luînd cu sine a treia parte din Îngerii Domnului
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
multe tradiții, oasele fac obiectul unui cult, pentru că sunt considerate «partea eternăă a trupului. Într-adevăr, dintre toate elementele corporale, ele sunt cel mai puțin perisabile și reprezintă, în plan material, ceea ce rămâne după moarte. Sunt deci cumva locul unde sălășluiește sufletul sau, cel puțin, echivalentul lui simbolic. În plus, oasele constituie scheletul și structura. Astfel, în vis, oasele pun în discuție bazele situației ori perenitatea acesteia. Ele oferă un caracter de profunzime mizelor actuale. Piele Instituind frontiera dintre înăuntru și
[Corola-publishinghouse/Science/2329_a_3654]
-
trebuie să se oprească; altminteri mă ucide” (II, 63). La un moment dat, bolnav de gripă, scuturat de friguri, Cioran își spune: „N-am fost nicicând așa de aproape de a mă sinucide de groaza propriilor mele beteșuguri. De-aș putea sălășlui în alt trup!” (I, 199). Cum să sălășluiască în alt trup din moment ce, cum vom vedea, Cioran e convins că este chiar acest trup și nimic altceva? Oricum, sinuciderea rămâne o soluție tocmai pentru salvarea de beteșuguri. Că alege legumele în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
63). La un moment dat, bolnav de gripă, scuturat de friguri, Cioran își spune: „N-am fost nicicând așa de aproape de a mă sinucide de groaza propriilor mele beteșuguri. De-aș putea sălășlui în alt trup!” (I, 199). Cum să sălășluiască în alt trup din moment ce, cum vom vedea, Cioran e convins că este chiar acest trup și nimic altceva? Oricum, sinuciderea rămâne o soluție tocmai pentru salvarea de beteșuguri. Că alege legumele în apă e altceva. Își spune: „Dar într-o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). Nu ne întrebăm aici cât de iluzorii sunt faptele pe care se întemeiază o astfel de convingere. Cert este că, dincolo de urmele de nostalgie, Cioran își abjură trecutul în care nu el sălășluiește, ci un altul. În fine, dacă Cioran pare să se fi vindecat de nostalgia energetismului, el nu s-a vindecat și de boala propriei țări. Neputința de a se rupe de trecut și de propria țară se întemeiază pe o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de bloc, același joc de planuri, cu acea glisare a firescului în absurd care e una din iscusințele de tehnică dramatică ale lui Constantin Popa. În cotloanele diurnului pîndesc, beckettian (filiație la care autorul ține), umbre amenințătoare, sub anodinul părelnic sălășluiește neobișnuitul, realul filtrîndu-se în alegoric. Strategi aparte pe care dramaturgul o aplică este aceea că întîmplările, mărunte dar cu tîlc, ce se petrec nu dau în vileag chiar de la început, de la primele replici, distorsiunea universului palpabil. Se alunecă în fantasmagoric
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
lui Dumnezeu: (apropiindu-se de masa Dosar nr.) E bine că plîngi... plîngi... lacrima ne limpezește privirea... ne curăță de neguri... de negurile sufletului... (deschizînd Biblia) Uite ce spune Învățătorul lumii... (citește din Biblie) "Fericiți cei cu inima în care sălășluiește bucuria și înveselirea... și lacrima ce ne însoțește păcatul..." E bine că-ți plîngi rătăcirea... toți sîntem niște rătăciți; căința și speranța ne arată drumul cel drept... drumul către Domnul... adică... drumul către noi înșine... (închide Biblia și se retrage
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
casă) cuiva", "a ține casă cu cineva", "a strica casa cuiva", "a face (a duce) casă bună cu cineva". 50 1. Imaginea arhetipală Prima formă umană de domesticire a universului este casa 51. Construită după chipul și asemănarea omului, casa sălășluiește în universal ca ființă. Liantul cognoscibil dintre ființa cosmică și ființa umană devine el însuși ființare prin rit. Diversitatea termenilor specifici casei din Bucovina-temelie, stâlp, schelet, cunună, capriori, coamă, ursoaică 52 creează un complex semantic universal care dă naștere, la
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și pentru întârzierea venirii frigului, dar și ca să se încălzească morții deoarece, de Sfântul Dumitru se ținea și o sărbătoare a Moșilor când se făcea pomană de sufletul morților.440 O dată cu venirea iernii, focul este venerat ca ființă mitologică care sălășluiește în vatra casei și care povestește sau mijlocește norocul pentru anul care va veni. Astfel, în ajunul Crăciunului, femeile pun o piatră în cuptor pe care o iau abia în noaptea de Bobotează, zicând: "Cum dorm toți oamenii și nimeni
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Lacrimile". Dezolarea este generată de potopul de lacrimi ce cuprinde universul; și plânsul este orb, de rouă, de flacără, este râu: "Se-ntunecă doar cine nu a plâns, n-a râs cu-adevărat". Nostalgiile îl poartă spre ținuturi-limită în care sălășluiesc tatăl Dumnezeu și Dumnezeu mama, liniștea și tăcerea. Poetul construiește metafore urzite din interferări de regnuri de abstract și concret, construind o lume în care să se refugieze: pământul este un muget de semințe, vara răsuflă ca un taur în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este metaforă, lăsându-ne pe noi să-i dezvăluim sensul sau să-i dăm sens, pentru că poezia urca treptele albe de piatră, urcă în locurile inimii spre poarta întunericului. Întâlnim în poezia lui pe "Marele orb" care guvernează lumea, ce sălășluiește într-un univers pustiu; fragmente de real și imaginar sunt surprinse în stare de imponderabilitate. Cosmios, măsurătorul timpului, este invocat ca sentiment al morții potențat de teribila așteptare: "Vedem doar gurile lor strâmbându-se rar/ Cu buzele tremurând, desfășurându-se
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fântâni cu ploi de curcubeie". Se întoarce la tradiție, la obiceiuri și ceremoniale vechi, la folclor: "Întoarce-te la casa geamului deschis" ("Poezie"). În poemul "Cât infern" pune problema "cuvintelor". Fiecare cuvânt este semnul unei părți din civilizație; În cuvânt sălășluiesc infernul, mirajul și cenușa; cuvintele ard, sunt stele mișcătoare, de aceea căutarea cuvintelor, întruchiparea lor îi dau sfâșieri și trăiri de calvar. Ioan Alexandru cântă raiul "începutului", și anii trec fără să i se dezvăluie lucrul în sine. "Legat de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
grâu să-și coacă/ Cerul laolaltă/ Nu-i rostul tău/ De-a separa și prețui/ Din câte stau pe zare/ Același ou divin nuntește/ și ochiul vulturesc" ("Imn sacru"). Poetul descoperă elemente purtătoare de poezie, nu pentru că în ele ar sălășlui Dumnezeu, ci pentru întrevăzuta, potențiala nuntire a acestora cu spiritul. De aceea " instrumentul de slăvire" nu-i doar graiul omenesc, ci, "și murmurul Creatorului". Ne amintim că un alt poet, Ilarie Voronca, închinase imnuri celor mai umile produse ale naturii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]