1,812 matches
-
sau nu că l-am apărat cum nu se poate mai bine? Khaba consimți cu gravitate. — Cum nu se poate mai bine., încuviință el. — Ah! M-ai apărat. Eu... îți mulțumesc și, dacă îmi stă în putință... Ochii lui Balamber sclipiră de satisfacție. în sfârșit, îl adusese pe căposul ăsta țărănoi unde voia. Era momentul să pună degetul pe rană. - Bineînțeles! îi întoarse vorba. După care, întinzându-se de-a curmezișul mesei, adăugă: — Și o să ai și toate foloasele de aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
va fi ușor să-l convingă. în plus, chiar dacă Gundovek ar consimți, ce garanții ar avea Atila că o să-și țină cuvântul? Balamber se întinse din nou peste masă și îi prinse mâinile într-o strânsoare de fier. Ochii îi sclipiră. — Ai dreptate, dar pentru asta nimic nu e mai potrivit decât o frumoasă căsătorie, nu? — Atila vrea... — Nu! Ce-ți trece prin minte! Ura dintre Hiung-nu și burgunzi e prea adâncă, regele nostru nu se poate căsători cu o femeie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Și cum anume? — O să fii scutit pentru totdeauna de tribut. — Și... dacă zic nu? Balamber se întunecă. — Dacă zici nuuu?!? prelungi el, prefăcându-se indignat; își plesni tare coapsa cu palma și îi aruncă lui Khaba o privire în care sclipea un râs abia reținut. Dacă zici nu, poți să fii sigur că Utrigúr îți va tripla tributul și nu e sigur că o să se mulțumească doar cu atât: ți-ar putea trimite aici pe vreunul din oamenii lui să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Eu duc întotdeauna la bun sfârșit ceea ce încep. în momentul acela, războinicul ce rămăsese în luminiș coborî, la rândul lui, pe prundiș și se alătură conducătorului său. Nu sunt urme de cai pe drum, în spate. Un fulger de iritare sclipi în ochii lui Gualfard și imediat îl fixă pe Balamber. — Ăștia doi sunt ori foarte abili, ori foarte norocoși, spuse printre dinți. Din nou, hunul ridică din umeri. Arătând iarăși spre mâna bandajată, observă: — Nu-mi spune mie. Urmărirea asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în numele lui Magister militum și al lui Augustus însuși, care vor fi neîndoielnic îndurerați la aflarea acestei vești. Oricum - adăugă, coborând vocea - trebuie să știi că o împrejurare norocoasă mi-a dat posibilitatea să cunosc numele vinovatului. Ochii lui Gundovek sclipiră. Aruncă în jur o privire fugară, apoi, prefăcându-se că îl îmbrățișează, îl trase la sine și îi șopti în ureche: — Spune-mi, iute! La auzul numelui asasinului, se trase înapoi, negru la față, iar trăsăturile i se înăspriră. — Poți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Dar acum nu mai sunt aici. Au luat calea munților. Balamber zâmbi din nou; își explică acum de ce nimeni nu avusese curajul să vegheze la barieră! — Prin urmare, constată sarcastic, nu vă mai rămâne decât să cereți îndurare. Un fulger sclipi în ochii lui Canzianus, dar imediat el lăsă capul în jos, ca o vagă resemnare; când îl ridică din nou, privirea sa era dreaptă și fermă: — Da. Sunt aici pentru a te implora... De ce vrei să faci vărsare inutilă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în iarba de pe marginea cărării, cu senzația că se ciocnise de un zid de fier. înțelese pe dată ce erau acele străfulgerări argintii pe care le văzuse puțin mai înainte. O armură, desigur! La lumina palidă a lunii, plăcile metalice sclipeau acum deasupra ei. Scoase din nou un strigăt de groază: cum putuseră să ajungă deja în fața ei? Acum aveau să o ucidă, ca și pe Flavia. Nu! Pe ea, nu! Ea voia să trăiască, ei nu i se puteau întâmpla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Kay. Aș vrea să știu de ce faceți aceasta? Bătrânul ezită, apoi oftă. - Nu sunt pregătit să răspund la asta. Motivele unui act de trădare nu sună întotdeauna bine când sunt rostite în public. Ochii albaștri și duri ai lui Kay sclipiră. - Noi nu putem fi șocați, vă asigur. Nypers ridică din umeri. - Continuați cu întrebarea următoare, vă rog. - Nu răspundeți? - Ați primit răspunsul meu. Urmă o tăcere. Jefferson Dayles o văzu pe Kay încercând să-i prindă privirea. El ignoră încercarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
-l privea nu cu suspiciune, ci cu atenție. De trei ori zvârli cristalul la câțiva metri în sus. Și apoi, ca și cum ar fi obosit brusc de acest joc, îl aruncă pe jos, la distanță de un braț. Cristalul rămase acolo, sclipind în soare, cel mai strălucitor obiect din jurul lui. Se gândise mult la acest cristal. Era evident că nici una dintre gardiene nu putea să mențină o supraveghere concentrată asupra prizonierului. Din cele șapte, trebuia să presupună că, în orice clipă, cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
soldați în călduri, negustori cu amantele lor pe care din vreme în vreme le mai schimbau între ei, doamne ofilite care mimau fericirea pe sub umbreluțe de soare la brațul ofițerilor în uniforme de paradă, cu toate tinichelele lor de decorații, sclipind pe piept, călcând ritmic în sunetele festive ale fanfarei conduse de un capel maestru cu favoriți abundenți și care parcă nu mai murea niciodată... mi s-a îmbrehăit de acest vodevil! O adevărată grădină zoologică, în care Leo, jivina mea
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
nesperata alianță cu suflul Bătrânului. Contemplarea de pe înălțimi îi dădea sentimentul suveranității, al unei stăpâniri depline a universului pe care îl putea cuprinde cu privirea. Bătrânul era timorat. Avea el dreptul la o astfel de forță și clarviziune demiurgică? Satul sclipea acum în soare și oamenii își ridicau sticlele ochilor și dinții rânjiți spre el. Dar nu bucuria, ci mânia era cea care le anima ridurile fețelor. Urlete și grohăituri sălbatice se ridicau până la Bătrân din satele din vale. Sătenii agitau
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
viață nomadă, arătând a om care nu va sfârși în patul lui, pentru simplul motiv că nu-l are. Printre dinții putrezi și înnegriți de tabac, incisivul avea încrustat un mic diamant, care-ți fura pentru o clipă privirea când sclipea în soare. Printr-o pâlnie de tablă, cât îl țineau bojocii, împroșca sătenii cu vorbe meșteșugite: În premieră absolută! Faraonoaica cu coadă de pește, care cu amabilitate vorbește, vă înveselește și cu apă vă stropește ! Poate s-o pipăie cine
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
o ferească de ceasul rău și de ispitele diavolului. Mesteacănul continua Însă să foșnească dincolo de geam. Coroana sa pletoasă se unduia Încolo și Încoace, plecându-se până la pământ și ridicându-se apoi În aer. Poleite cu o lumină aurie, frunzele sclipeau orbitor În lumina lunii. Satul părea adormit. Nicăieri nu se auzea nici un zgomot. Câinii Încremeniseră ca niște sfincși, cu urechile ciulite și ochii ațintiți În zare, cocoșii Își Învârtoșară crestele și, plecându-și capul pe o aripă, stăteau și ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Deodată, toaca bisericii Începu să bată, chemând lumea la slujbă. Prin colbul siniliu al uliței, Mașa văzu câteva umbre care se Îndreptau spre sfântul lăcaș și se Întrebă de ce bate toaca la o vreme atât de nepotrivită. Cupolele bisericii Preobrajenie sclipeau În lumina lunii. Toaca tăcu și Începură să bată și clopotele. Pe drum, bătrânele Își făcură cruce, aplecându-și mânecile lungi ale hainelor cernite până la pământ. În mâinile lor, mătăniile părea niște cădelnițe aprinse. Brusc, mesteacănul de lângă fereastra ei se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
norii semănau adesea și ei cu niște zdrențe ce se legănau ușor În bătaia vântului sau cu o balie plină de clăbuci, sub care se ascundeau dealuri, munți, câmpii și o mulțime de sate și orașe. Iazurile și acoperișurile caselor sclipeau ca niște oglinjoare În mâinile unor copii ce se bucurau de soare, numai marea, ca și zborul, părea să nu aibă nici Început și nici sfârșit. Timpul se scurgea cu o Încetineală uluitoare. Minutele și secundele erau parcă făcute din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
și mâinile, iar buzele se albiseră de spaimă. Curiozitatea totuși o Îndemna să-și țină mereu ochii larg deschiși și să privească prin hublou. Ajunse În Țara Sfântă pe Înserate, contemplând din zbor o mulțime de minarete și cupole ce sclipeau În aerul roșiatic, ca niște sfeșnice poleite cu aur și argint. Coborând din avion, Mașa Își făcu din nou În gând semnul crucii, rostind Tatăl nostru și rugându-se de Dumnezeu să n-o uite printre străini. De cum puse piciorul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
fel de săpun preferi?“. Iar Ippolit spuse, făcând pe măscăriciul: „Ce-ar fi ca În loc de săpun să folosești cenușă?!“ Iar atunci nevastă-sa se duse În cămară, de unde reveni cu o urnă pe jumătate plină cu un praf alb ce sclipea În bătaia lunii. Subotin era conștient că Întinsese prea mult coarda, dar ca să-i șocheze pe tovarășii săi de beție, Își Întrebă consoarta: „Ai putea să-mi spui, drăguță (Ippolit accentuă cuvântul «drăguță», care sună destul de fals În gura lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Dinăuntrul grajdului răzbăteau behăiturile Evlampiei, urmate de lovituri de copite În podea. Găinile cârâiră, ascunzându-se printre mărăcini, iar rațele și gâștele stăteau cu gâturile Întinse În așteptare, sâsâind și măcăind ușor. Berzele Își mișcau În tăcere ciocurile roșii ce sclipeau În Întuneric ca niște cărbuni aprinși. O liniște nefirească se lăsase odată cu crepusculul peste Brodina și-mprejurimi. În casa Mașei se-ntunecă de-a binelea. - Ce lună-ngrozitoare, exclamă deodată gazda. - A sosit timpul, spuse oaspetele, dând să se ridice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Își lăsă scaunul pe spate la umbră. Ceea ce la soare fusese o masă compactă de pini se lămuri acum În ace și copaci separați. Apoi, Rolls-ul argintiu dădu colțul, răsărind de după tufișurile Înalte ale gardului viu. Radiatorul geometric, distins, monogramat sclipea printre gratii. Emil coborî, uitându-se În sus. Un avion galben zbură pe deasupra casei. — Ăsta sigur este Wallace. A spus că o să zboare cu un Cessna. — Bănuiesc că este Wallace. — Voia să verifice echipamentul Într-un loc pe care Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
râu în ziua aceea n-a mai fost nici bărbat, dar nici pește nu era. Lângă coaste i-au apărut branhii, inima lui caldă a început să pompeze un sânge nefiresc de rece, iar vârfurile degetelor au prins să-i sclipească din cauza solzilor argintii. Omul-pește a început să bântuie malurile râului, icnind în căutarea apei și ajungând să cunoască mai bine somonii decât oamenii. Când, în sfârșit, soția s-a întors la el, trupul femeii n-a mai izbutit să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
ar fi durut sufletul că-l părăseau. Mary le-a mângâiat pielea lucioasă și și-a închipuit argintul viu scurgându-i-se printre degete. Cu grijă, a pus ființele alea mici înapoi, în râu, acolo unde au prins să-i sclipească în jurul gleznelor. La început, Mary a crezut că silueta din mijlocul râului era un roi de pești, abia apoi i-a văzut degetele de la picioare ridicate pe direcția curentului, un braț musculos adus din spate pentru echilibru și un bust
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
fată, ci un băiat. Și nu putea să aibă mai mult de opt ani. Cumva, Danny a știut imediat cum îl chema. Andy, a spus el. Băiețelul s-a întors. Ochii i s-au lărgit o clipă, apoi i-au sclipit în semn de bun venit. Iar pe buze i-a înflorit un zâmbet larg. Tu ajuți, a spus el. La tata place zmeura. Totul era un vis. Danny era acasă, în camera lui, și visa așa cum visase și căbănuța curată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
putea să devină unul. Genul de personaje despre care scrisese: caractere curajoase, caractere care luptau pentru cineva sau pentru altceva. Eroii de care fusese mândră. Alice a desfăcut fermoarul cortului. Afară nu era nimeni; focul se stinsese. Doar jăratecul mai sclipea în vatră, deși aerul era plin de fum. Vântul își schimbase direcția. Atmosfera era animată de insectele panicate și de fulgii de cenușă. Singura lumină venea din cortul lui Irene. Naji dormea cu fratele lui. Alice a traversat tabăra cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
o deranja pe femeie. Ci faptul că omul din fața ei mirosea nu numai a fum, ci și a lichid de aprindere. Iar obrajii îi erau mânjiți cu funingine. Fumul s-a întețit ? l-a întrebat ea. Dinții lui Ahmad au sclipit în beznă. E incendiul de la Waugh Ridge. Noaptea, vântul își schimbă direcția și-aduce fumul în văi. Dar s-ar putea să plouă. Ar prinde bine. Ahmad își ascunsese mâinile în buzunare. Alice a mai aruncat o privire spre locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
moarte, căci e prea ocupată să depene amintiri cu fantomele. Jina își amintea acum totul - cum Zach mirosise a râu, cum se aplecase peste trupul ei ca s-o protejeze de valurile cele mai biciuitoare, felul în care ochii îi sclipiseră atunci când curentul se întețise. Ce ușoară îi păruse dragostea la vârsta aia. Fusese ca și când iubirea o umpluse cu aer, nu cu substanță, ca și când ar fi putut să zboare. De ce nu voia omul să trăiască ? a întrebat Alice. Trădarea ei încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]