1,038 matches
-
norme situaționale, discursive, conversaționale) demonstrează și maniera în care interlocutorii își interpretează rolul în comunicare, pentru a-și arăta calitățile, ori pentru a-și descalifica adversarul. Limbajul și transpunerea sa în discurs sînt adesea considerate drept "patronul" tuturor practicilor semnificante. Semiologia a fost introdusă în domeniul imaginilor fixe (fotografii, afișe) sau animate (cinema, televiziune) spre a demonstra mecanismele și eficacitatea simbolică a acestora. Tehnologiile comunicării deschid, din această perspectivă, căi noi, mai ales prin intermediul videoculturii. Muzica, pictura, literatura și toate formele
Comunicarea politică by Jacques Gerstlé [Corola-publishinghouse/Science/924_a_2432]
-
ticul apare și se manifestă în situații de stres, insatisfacție afectivă, anxietate, culpabilitate, expectanțe exagerate ale părinților, prezența unor tulburări de limbaj etc. Perceperea și judecarea persoanei după prezența semnelor, ticurilor, simptomelor și stărilor corporale ne conduc spre o veritabilă semiologie imagologică a corpului cu multiple aspecte. Din păcate, anumite trăsături structurale ale corpului sunt interpretate ca semne sau ca stigmate în evaluarea unei persoane. Se pleacă uneori de la judecarea corpului în termeni de frumos sau urât, sănătos sau bolnav, bine
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
G. (1993): Context and Cognition. Ways of Learning and Knowing, London, Lawrence Erlbaum Associates Publishers Butler, C. (1984): Interpretation, Deconstruction, and Ideology: An Introduction to Some 311 Current Issues in Literary Theory, Oxford, Clarendon Press Carpov, M., (1978): Introducere la semiologia literaturii, București, Editura Univers Carpov, M., (1987): Captarea sensurilor; coordonate analitice, București, Editura Eminescu Carston, R., Powell, G., “Relevance Theory - New Directions and Developments”, www.phon.ucl.ac.uk-home-robyn Carston-Powell-PhilHandbook28July05%5B2%5D.pdf Carston, R., The Relationship between Generative Grammar
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
cărților medicale” în care semnează dr. Nicu Botezatu, dr. Calu Lucica și dr. Iorgu Gălățeanu recenzii despre „Îngrijirea vârstnicilor cu obs trucție urinară joasă” și „Hemoperfuzia”; „Fluorochinol onele”, „Studii, tehnici și metode de protetică dentară”, „Constipația c ronică”, „Curs de semiologie medicală, dr. Laura Ciobanu, șef lucrări U.M.F. „Gr. T. Popa” Iași, clinica a VI‐ a medicală, Spitalul clinic recuperare, medic primar interne și pneumologie , împreună cu dr. Lăcrămioara Cebotaru, medic rezident M.F. semnează „O posibilă cauză de urticare cronică „la orice
Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]
-
se racordeze cu „nivelul lumii personale” a pacientului, pentru că numai în acest fel poate fi obținut un rezultat bun. Potrivit lui K. Jaspers, eroarea fundamentală a psihiatriei clasice este de a încerca să explice stările sufletești numai cu instrumentele sistemelor de semiologie clinică (Frieddmann, 2000, p. 30-31). Foarte interesant este demersul de a defini normalitatea în spiritul fenomenologiei jaspersiene, de către R. Cambell: „Persoanele normale psihic sunt acele persoane care se află în armonie cu ele însele și cu mediul lor de viață
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
discursul (contextul) alteralității” sau al „negativității ființei umane”. Simptomul depășește astfel cadrul criteriologic al delimitării medico-psihiatrice a bolii psihice, devenind prin înțelegerea conținutului său lărgit o veritabilă „semiotică epistemică” a nebuniei. Dar, din această perspectivă, „semiotica nebuniei” iese din cadrele „semiologiei clinico-psihiatrice” constituind, așa cum spuneam mai sus, contextul epistemologic al unei antropologii psihopatologice explicative care justifică statutul psihopatologiei ca domeniu de cunoaștere specific al anormalității psihice. 2. Domeniul psihopatologiei Istoricul și cadrul problemei Psihopatologia ca știință constituit recent în sfera disciplinelor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
se construiește „metalimbajul științific”. Prin aceasta, simptomul clinic este cel care „construiește” și atribuie semnificație „câmpului epistemic” al psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci” ale suferinței psihice din prezent, așa cum sunt ele observate de către medic sau psiholog la data întâlnirii cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci” ale suferinței psihice din prezent, așa cum sunt ele observate de către medic sau psiholog la data întâlnirii cu bolnavul psihic și examinarea acestuia (angoasă, halucinații, delir, depresie, idei sau tentative de suicid
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aspectelor intrinseci” al „suferinței” relatată de bolnav, din care medicul sau psihologul va desprinde „semnele” bolii. În al treilea rând este observată „imaginea bolnavului” (expresia feței, ținuta corporală etc.), care vor constitui un „registru semiotic” specific pentru delimitarea tulburărilor psihice. Semiologia diacroniei urmărește să pună în evidență experiențele anterioare ale bolnavului, mai exact, trecutul acestuia. Rezultă de aici faptul că în psihopatologie, „semnele clinice” sunt polisemice deși ariile lor semantice, așa cum s-a văzut mai sus, nu sunt disjuncte, iar înlănțuirea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
construiască o „monosemie” din care, în final, va rezulta diagnosticul clinic. Reducția polisemiei semnelor clinice reprezintă momentul final al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care le relatează, aducându-le din trecut în prezent, în contextul actual al coprezenței „bolnav/medic”. În această situație sarcina observatorului (medic/psiholog) este dublă în ceea ce privește ordonarea semiologiei întrucât este obligat să aibă în vedere următoarele: - analiza datelor relatate de bolnav; - analiza modului în care se face relatarea de către bolnav (atitudinea acestuia față de propria sa suferință). Semiotica diacronică este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
observatorului (medic/psiholog) este dublă în ceea ce privește ordonarea semiologiei întrucât este obligat să aibă în vedere următoarele: - analiza datelor relatate de bolnav; - analiza modului în care se face relatarea de către bolnav (atitudinea acestuia față de propria sa suferință). Semiotica diacronică este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că boala psihică are un caracter de procesualitate. Ea reconstituie „istoria bolii” iar prin aceasta ne dezvăluie dimensiunea ontologică a bolii psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că boala psihică are un caracter de procesualitate. Ea reconstituie „istoria bolii” iar prin aceasta ne dezvăluie dimensiunea ontologică a bolii psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are ca scop să reconstituie sau, mai exact, să construiască domeniul „cunoașterii clinice” sau „epistemologia psihopatologică”. Este absolut clar faptul că sfera „cunoașterii psihiatrice” își trage substanța din „semiologia clinică”. În sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazându-l pe J.
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are ca scop să reconstituie sau, mai exact, să construiască domeniul „cunoașterii clinice” sau „epistemologia psihopatologică”. Este absolut clar faptul că sfera „cunoașterii psihiatrice” își trage substanța din „semiologia clinică”. În sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazându-l pe J. Locke, spune: Nihil in clinica, quod primus in semiotica non fuerit. Funcțiile discursului clinic și narativ Arătam mai sus că narațiunea clinică a bolnavului urmărește să „comunice” conținutul suferinței, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
axată pe „diagnostic”. În cadrul acestui proces, „bolnavul” și „boala” reprezintă concepte operaționale ale gândirii medicale. Diagnosticul, ca formă de gândire medicală, este un raționament de tip deductiv, care urmărește să dea o formă logică, coerentă, „suferinței bolnavului”, convertind datele de semiologie clinică (simptomele) în elemente din care se construiește „cunoașterea medicală”. Aceasta va avea, în final, o formulare diagnostică, reprezentând rezultatul unui demers epistemologic. Etapele gândirii medicale reprezintă un raționament care, pornind de la aspectele subiective relatate de bolnav, și datele de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
c) Specificitatea, în psihiatrie a „simptomului fără semn”, înțeles în sensul de „lucru lipsit de conținut, dar care există prin atribuirea unui comportament la care se face referință”. Se poate spune chiar, într-o anumită privință, că „psihiatria este o semiologie fără semne” (G. Lanteri-Laura); d) În psihiatria clinică, simptomul este mai fluctuant și mai schimbător, în comparație cu alte domenii ale clinicii medicale generale. Simptomul psihiatric, spre deosebire de simptomul somatic, nu face trimitere la „organ”, ca în medicina internă sau în chirurgie, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unic” sau „unitar” care să-i confere un statut nosologic, trebuie să parcurgă o serie de stadii clinice împărțite în două grupe: a) Tulburări primare, caracterizate prin dezordini afective (manie, melancolie sau tulburări schizo-afective). Tabloul clinic este dominat de o semiologie esențialmente afectivă cu evoluție clinică favorabilă. b) Tulburările secundare corespund dezordinilor de tip nuclear, endogen, de tip deficitar, așa cum sunt ele întâlnite în cursul evoluției clinice a schizofreniei. Aspectele mai sus menționate, susținute de numeroși autori (W. Janzarik, A. Tasosian
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
personalitatea până la nivelul structurii sale ca „ființă rațională”, sistemul valorilor sale logice, de cunoaștere și judecată, precum și adaptarea la mediul social al bolnavului (H. Ey). Termenul de demență denumește o constelație de manifestări psihopatologice cu o etiologie nespecifică și o semiologie clinică eterogenă. Demența este de la început caracterizată printr-o slăbire persistentă și progresivă a memoriei și cogniției în absența tulburărilor de conștiință, având ca rezultat limitarea posibilităților bolnavului de a-și îndeplini activitățile sale curente (H. Lauler și A. Kurz
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
proces deoarece nu este statică. Rețeaua de comunicare traseul canalelor de comunicare într-o unitate socială ce cuprinde diferite posturi de muncă. Rol modelul de comportare asociat unei poziții; el condensează cerințele grupului față de persoana care deține o anumită poziție. Semiologie disciplina sau domeniul de studiu care examinează semnele și înțelesurile lor. Semn o unitate singulară a comunicării care poartă un înțeles (ori înțelesuri) care sunt învățate prin educație și socializare. Cele mai multe exemple ale comunicării includ o curgere a semnelor prin
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1074_a_2582]
-
este reproductivă și sterilă. Din perspective cercetărilor fiziologice și neurofiziologice, inhibiția se deosebește de epuizare și de paralizia unei funcții vitale, semnificând un proces activ și cu durată limitată În timp. Acest concept va căpăta un rol din ce În ce mai important În semiologia psihiatrică contemporană, cu referire la inhibiția din psihoze și alte procese patologice, la inhibiția din stările depresive sau nevrotice, inclusive la inhibiția anxioasă. În contextual relației intrinseci anxietate - inhibiție se poate aprecia caracterul biunivoc al raportului dintre acestea: pe de
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Ileana Hâţu, Sorina Ropotă () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1475]
-
Febra este rară. Starea generală, inițial, este bună. Tabloul clinic se ameliorează în ortostatism și în partea a doua a zilei, prin descărcarea mai bună a sistemului cav superior prin venele colaterale către vena cavă inferioară. În ciuda „bogăției” și diversității semiologiei din SVCS, în practică, de obicei, nu se descoperă decât un tablou clinic frust și adesea atipic [25]. Se consideră că la un subiect dat „sărăcia” semnelor și simptomelor este regula, „bogăția” este excepția. TABLOUL PARACLINIC În anii ’70 ai
Tratat de chirurgie vol. IV. Chirurgie toracică. by TEODOR HORVAT, CEZAR MOTAŞ () [Corola-publishinghouse/Science/92113_a_92608]