KorAP: Find »[drukola/base=sfinx & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...38 39 40 ...48 >

1,177 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427

Întrebări, ce rost mai are să scriu? Deschizînd buzele pe obrazul Întors spre trecut, Ianus ar vorbi nu ca un zeu, ci ca un om. Ca Oedip. Am recunoaște În ceea ce spune Încăpățînarea cu care totul revine asupra memoriei și a sfinxului... (...Eu Însumi recunosc că trecutul nu-i, pentru zei, decît o vorbă. Ar fi putut să-l Înțeleagă uitîndu-se În asfințit cum se lungesc umbrele chiparoșilor pe iarbă. Dar de ce-ar face un lucru care li se potrivește numai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
cum se lungesc umbrele chiparoșilor pe iarbă. Dar de ce-ar face un lucru care li se potrivește numai oamenilor, iar pentru zei nu Înseamnă nimic? Pe deasupra, leii vor să șteargă amintirea faptului că un singur răspuns a putut ucide sfinxul trimis de Hera la Theba. Mai ales că nu s-au așteptat ca Oedip să creadă În acest cuvînt și să-l rostească. Pentru ei omul nu e decît o jucărie În mîna destinului. Și iată că a apărut deodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
ca Oedip să creadă În acest cuvînt și să-l rostească. Pentru ei omul nu e decît o jucărie În mîna destinului. Și iată că a apărut deodată un tînăr bine legat, sigur pe el, care s-a aplecat spre sfinx și a rostit cuvîntul ca și cum ar fi pronunțat numele stăpînului Olimpului. Zeii n-au uitat mîndria acelui drumeț. Și știu că memoria Îl ține drept și demn...) În acest timp, pe cealaltă față a lui Ianus flutură un surîs... Poate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
a rostit cuvîntul ca și cum ar fi pronunțat numele stăpînului Olimpului. Zeii n-au uitat mîndria acelui drumeț. Și știu că memoria Îl ține drept și demn...) În acest timp, pe cealaltă față a lui Ianus flutură un surîs... Poate că sfinxul n-a făcut decît să-l Împingă pe Oedip În destinul său... Și astfel Întrebările și tăcerea se amestecă amîndouă În nisipul pe care-l cern printre degete. Trebuie să aleg din nou și o parte din mine trebuie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
se aude glasul Speranței. Dar memoria Îi răspunde: Orfeu n-a dovedit că Euridice trebuie ștearsă din suflet, ci că el trebuia să creadă În ea. Obrazul dublu al lui Ianus e acum compus din capetele lipite ale celor doi sfincși. O față surîde iar pe cealaltă buzele freamătă gata să adreseze o nouă Întrebare. Cum spune Socrate că Zeul voind să Împace plăcerea și durerea, fiindcă n-a putut, s-a mulțumit să le lege strîns laolaltă capetele. Pygmalion Într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
Înfrunte timpul pentru ca gura statuii lui să vorbească. Pygmalion repetă astfel ceea ce știam de la Oedip. Dar În locul unui vagabond cu rănile deschise care strigă orgolios, sînt liber pentru că nu mi-e teamă să-mi aduc aminte ce i-am răspuns sfinxului, el așază În centrul universului o statuie care se Însuflețește, ale cărei buze palpitînd se pregătesc să guste fericirea trecătoare dar reală a lumii. SÎnt liber, ar putea să replice Pygmalion, pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
aici forma cea mai firească a artei. Nimic nu se poate compara cu el. Și nicăieri mai mult decît În glorificarea lui n-ar fi găsit grecii o mai limpede posibilitate de a-și satisface dragostea pentru coerență. Dacă lîngă sfinxul de la piramide am fost zei, iar lîngă sfinxul grec am redevenit oameni, lîngă tine, zeiță a iubirii și frumuseții, toate acestea nu se mai contrazic... ...O zeiță, tu nu-mi făgăduiești nici surîsul ca Apolo, nici Înțelepciunea ca Atena. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
nu se poate compara cu el. Și nicăieri mai mult decît În glorificarea lui n-ar fi găsit grecii o mai limpede posibilitate de a-și satisface dragostea pentru coerență. Dacă lîngă sfinxul de la piramide am fost zei, iar lîngă sfinxul grec am redevenit oameni, lîngă tine, zeiță a iubirii și frumuseții, toate acestea nu se mai contrazic... ...O zeiță, tu nu-mi făgăduiești nici surîsul ca Apolo, nici Înțelepciunea ca Atena. Dar ce altă Înțelepciune mi-aș putea dori În afară de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
ca acum că este și măsura iubirii. Aici, răspunsul lui Oedip nici nu mai trebuie formulat. Totul Îmi vorbește pe țărm despre el. Soarele, marea, dragostea care scaldă totul În lumina ei, Ulise care-mi vorbește mereu despre memorie și sfinxul care mă Învață numele fericirii. În centrul universului acum pășești tu, zeiță, nobilă și virginală, fluturîndu-ți părul În care apa mării nu s-a uscat Încă. Soarele Îmi dogorește trupul și ce rost are să dau nisipului alt Înțeles, cînd nicăieri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
iată drumul pe care trebuie să merg mai departe. Dar această bucurie mă scutește de alte justificări. În amiaza care curge pe mine ca rășina caldă Îmi aud numai bătăile inimii lîngă respirația mării. De ce mi-aș aminti de surîsul sfinxului cînd eu Însumi am Început să surîd, dar fără dispreț și fără indiferență? Să mă tem? Nu, aici Își flutură părul auriu o zeiță care n-are Îndoieli. Și care cunoaște libertatea ce ți-o dau lumina și apa. Lipit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
În ochii Afroditei din Cnid, convinsă că buzele ei freamătă În centrul lumii. Renașterea reabilita un ideal despre care știa că murise, care se dovedise vulnerabil, muritor, În timp ce sculptorii Afroditelor clasice credeau În nemurirea lui. Cine a Întîlnit printre ruine sfinxul grec nu va mai putea rosti numele adevărat al nici unui zeu. Venus pictată de Botticelli nu mai e aceeași care a ieșit fericită din valuri sub privirile uimite ale anticilor. Și poate e momentul să-i dam dreptate lui Bacon

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
sîntem noi, În timp ce epoca pe nedrept numită „antichitate” este În realitate tinerețea lumii. Deschizînd pleoapele, zeița a căpătat ochi omenești care au văzut și alte lucruri, În afara mării. Renașterea sărbătorește din nou, ca și cultura greacă, biruința lui Oedip asupra sfinxului, dar ea știe sfîrșitul poveștii. Paris Lăudîndu-i frumusețea, legenda nu mai găsește altceva să-i acorde lui Paris. După zece ani, soția adulterină se Întoarce În brațele lui Menelau ca și cum nimic nu s-ar fi Întîmplat. Singura justificare a acestor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
fost aruncate În mare și nu mai există timp, nimeni nu știe cînd s-a născut, cînd au murit ceilalți, ce vîrstă are și cam cît mai are de trăit el Însuși. Nimeni n-are voie să-și pună Întrebări. Sfinxul e aici o perversiune interzisă! Din cînd În cînd se aud sunete de flaut apoi nimic nu mai tulbură florile de glicină spînzurate pe ziduri. Fericire? Nu e locul cel mai nimerit pentru a discuta despre fericire. Fericirea se bizuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
fapt, În spatele său se cască un abis și nimic altceva; are groaza neantului nu În fața pașilor săi, ci În urma sa; iar destinul său e să transforme Într-adevăr orice amintire Într-un abis În clipa cînd se Întoarce spre ea. Sfinxul merge pe urmele lui și Îi pune Întrebările În șoaptă dar nu se lasă văzut... Pe mormîntul Euridicei nu mai crește nimic decît revolta Împotriva acestui mormînt unde a coborît toată tinerețea lui Orfeu. Zeii au sădit În el un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
emoționează profund deși nu aparțin marii sculpturi grecești. O tristețe ciudată emană din ele, În ciuda eforturilor de a zîmbi ostentativ. E tocmai momentul În care Belerofon pătrunde În deșertul melancoliei sale, renegîndu-și aventurile. Inima lui a sfărîmat echilibrul rațional; răspunde sfinxului simțind; și amintindu-și. Belerofon a Îmbătrînit și are senzația că memoria acaparează totul În jurul lui. Deșertul prin care Înaintează el este timp. Istoria lumii și istoria lui. Sensibilitatea lui monstruoasă a făcut universul friabil. Iar În urma lui statuile Încep

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
grecești. Primul care i-a anunțat amurgul a fost el, Belerofon. Pasul său ezitant se aude În aceste statui care-i evocă drumul. TÎnăr, a combătut și a exterminat un monstru teribil. Himera; un monstru de rasă divină, rudă cu sfinxul, cu cap de leu, trup de capră și coada de șarpe, a cărui gură voma flăcări. Apoi zeii l-au părăsit și chiar l-au urmărit cu ură. Belerofon a vrut să se ridice cu calul său Înaripat și să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
același lucru cu o emoție mereu nouă, iată Începutul unei Înțelepciuni anevoioase căreia aș vrea să-i epuizez toate resursele. Proteu mi se pare un zeu trist. Fiecare formă nouă a sa se sustrage unei Întrebări, e o fugă din fața sfinxului. Abia trăiește un timp liniștit și simte din nou răsuflarea sfinxului pe urmele sale. Trebuie să fugă. E osîndit să rămînă un vagabond. Oricare dintre cei veniți să-l caute În insula unde dormea Într-o grotă, putea să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
anevoioase căreia aș vrea să-i epuizez toate resursele. Proteu mi se pare un zeu trist. Fiecare formă nouă a sa se sustrage unei Întrebări, e o fugă din fața sfinxului. Abia trăiește un timp liniștit și simte din nou răsuflarea sfinxului pe urmele sale. Trebuie să fugă. E osîndit să rămînă un vagabond. Oricare dintre cei veniți să-l caute În insula unde dormea Într-o grotă, putea să-i vorbească astfel... (...PÎnă și marea are o limită, un loc unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
În care inima oamenilor bate altfel decît a voastră, a zeilor, iubind cu atît mai mult viața cu cît totul vorbește despre gloria ei trecătoare. Dar tu n-ai nevoie de piramidă. Tu fugi. Trăiești ca o fiară urmărită de sfinx, nu ca un zeu. Un zeu s-ar opri și ar zîmbi. Dar tu fugi din fața sfinxului. Mă uit la tine cum arzi de nerăbdare să te smulgi din brațele mele cum Încerc să te Întreb ceva. Te voi strînge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
cu cît totul vorbește despre gloria ei trecătoare. Dar tu n-ai nevoie de piramidă. Tu fugi. Trăiești ca o fiară urmărită de sfinx, nu ca un zeu. Un zeu s-ar opri și ar zîmbi. Dar tu fugi din fața sfinxului. Mă uit la tine cum arzi de nerăbdare să te smulgi din brațele mele cum Încerc să te Întreb ceva. Te voi strînge Însă pînă Îmi vei răspunde. Nu e firesc să se Întîmple astfel lucrurile Între un muritor și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
s-a născut din trădare. Fuga nu este stînca sa, ci prețul plătit pentru că nu crede În nimic. Fugarul se odihnește puțin În pielea sa nouă și apoi constată că trebuie s-o părăsească și pe aceasta. Se aud pașii sfinxului. Și e din ce În ce mai evident că, spre deosebire de Sisif care-și rămîne credincios, Proteu va rătăci continuu În această trădare de sine. Locuința lui va fi tot timpul provizorie pentru a putea fugi fără păreri de rău. Iar fiecare plecare e o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
Apolo. Il Gigante, cum numesc florentinii statuia, ar putea satisface cele mai Înalte orgolii ale artei grecești, În timp ce În Pietà Palestrina sau În Pietà Rondanini dispar proporțiile clasice iar pașii dibuitori de pe soclu pătrund În ținuturi necunoscute ale artei unde sfinxul se aude Întrebînd din nou. În ce ma privește, prefer aceste Pietî unde barocul se dezice de Renaștere. Și mi se pare ciudată această preferință numai dacă mă gîndesc că, mai mult decît ruine, grecii ne-au lăsat o mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
fascinația prea asiduă a necunoscutului. Prin epigonos ei Înțelegeau descendent, fără ca noțiunea să implice o ironie. Mai mult, epigonii au reușit ceea ce nu reușiseră Înaintașii lor, să Învingă Theba. Exploratorul e un Oedip Însetat de mister, care nu acceptă sinuciderea sfinxului ca victorie; el refuză să se oprească la Theba chiar dacă i se oferă tronul. În schimb, Sisif devine după prima rostogolire a stîncii propriul său epigon. Exploratorii sînt pionieri ca și cuceritorii. Dar cei ce populează aceste teritorii și le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
o pornire nimicitoare, de a se distruge pe sine și luciditatea care i-a descoperit adevărul. De aici nebunia de a distruge cuvintele cu care și-a aflat moartea. De aici deznădejdea cu care Își acuza rațiunea. De aici surîsul sfincșilor ce stau incoruptibili pe nisip. Și tot de aici pornirea de a mutila zîmbetul acesta inaccesibil. De aici zeii și de aici Faust și contractul său cu Mefisto. De aici emoția care ne-ar putea lămuri de ce generație după generație

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
ucis-o, dar poezia se Încăpățînează s-o Împingă În toate deșerturile. Orgoliul unui Nietzsche care, ros de boli necruțătoare, declara: „ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic”, nu e mai prejos de orgoliul și de frica faraonilor. Iar sfinxul Indiferenței, Înainte de a fi paznicul piramidelor, este el Însuși o piramidă ca semnificație. Surîsul său metafizic s-a născut din disperare nu din dispreț. Alt animal n-ar fi rezistat culcat pe nisipuri... Acești ochi pustii privesc moartea ironic numai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]