1,315 matches
-
fi omogenizantă prin exaltarea potențializării. Majoritatea oamenilor, precizează Petru Ioan, invocând textele lupasciene, fug de libertatea psihică a contradicției. Asta duce, între altele, la un globalism care amenință să fie iarăși totalitar, deși se pretinde, surprinzător, o diversificare fără limite. Simulacrele se dovedesc a fi un fals coridor, care, de fapt, omogenizează: "trebuie să reintroducem conflictul zice profetic Lupașcu în contra tuturor experiențelor contemporane de asistență, de pace, de non-conflict și de egalitate între oameni, de non-contradicție, de acord, de partide politice
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este cerută de noul principiu al relativității. Nu mai există, astfel, riscul închiderii în ideologie (comunismul și nazismul, care reduceau lumea la materia macrofizică) sau al închiderii în concret (postmodernismul, care restrânge lumea la nivelul biologic de unde se nutrește filosofia simulacrelor). Iată de ce transdisciplinaritatea marchează un nou eon în istoria culturii și civilizației. Deschide, de aceea, și o nouă perspectivă asupra religiei, politicii, filosofiei, artei, educației și vieții sociale. Toate acestea sunt de deconstruit și de reconstruit, printr-o recuperare amplă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
plenitudinea e a vidului, iar golul al plinului, în sensul că pereții materiali ai ulciorului nu au consistență ontologică, ci doar vidul dinăuntru, non-material. Altfel zis, forma ulciorului nu e totuna cu materia lui. Redusă la aceasta, ea devine doar simulacru, căci este privată de vidul plin, de transparența care e a afectivului ce pune în tensiune dualitatea yin-yang: "cuplul Yin-Yang poate să funcționeze, și ființele să-și afle Armonia, numai datorită unui al treilea factor, și anume Vidului mediu", precizează
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și, deci, nici măcar nu se putea pune problema să fie tipărit; în "neomodernismul" anilor '60-'70 și în postmodernismul optzecist, el a dat impresia unui "întârziat" într-un "neoclasicism" aflat în contratimp cu modele. Iar după 1989 desincronizarea cu jocul simulacrelor, cu bășcălia și cu pornografia ghidușă a fost și mai izbitoare. Iar peste toate, într-o vreme când e de bon ton să împroști cu noroi pe Eminescu, C. D. Zeletin mărturisește că dintre toți poeții români se simte cel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Blaga, marele teoretician și reformator al metaforei (anticipator al metaforei vii a lui Paul Ricoeur) este prezent statornic în textele lui Victor Teleucă, obsedat de imaginea Marelui Anonim. De la Platon, concretul, știm, este o copie, adică în limbaj postmodernist un simulacru. De aici privirea artei ca joc de măști, în care postmodernii identifică funciarmente concretul, lumea. Fabricatorul postmodern a părăsit, practic, cunoașterea luciferică lucrând cu instrumentarul cunoașterii paradisiace, transformând-o într-un joc logic, deși pretinde altceva: "Jocul logic a desfigurat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și, evident, basarabeană, încât poetul s-a văzut eliberat de povara militantismului publicistic la care e condamnat scriitorul basarabean de azi. El pare a ne arăta calea cum se iese din drama sfâșierii prin ambiguitatea ontologică a dorului, evitând sterilitatea simulacrelor din jocul textualist al postmoderniștilor care dă iluzia că ne putem detașa de destinul național prin internaționalizare. Performanța artistică a lui Victor Teleucă se asociază de la bun început cu o atitudine intuitiv transdisciplinară, atuul conștientizat în fața confraților de condei: "Am
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
teză. Kundera pare să plece de la o "teză" postmodernistă, aceea a reinterpretării enigmaticei eterne reîntoarceri din centrul filosofiei lui Nietzsche. Am văzut cum de la Jacques Derrida la Gilles Deleuze, eterna reîntoarcere devine axă a canonului postmodernist, stând la baza teoriei simulacrelor. Kundera apreciază ideea lui Nietzsche ca pe un mit uluitor, menit să-i pună în încurcătură pe filosofi și să deconstruiască mitul modern al progresului, care implică o evoluție fie lineară, fie în spirală. Într-adevăr, așa s-a și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
grea povară a gândirii ființei (das schwerte Gewicht). Am spune că e grea ca lespedea de pe mormântul Mântuitorului, crucea de purtat a teologiei și a filosofiei. Aici se și produce despărțirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiția ca simulacru elimină greul ființei și se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. Kundera îl citește altfel pe Nietzsche decât filosofii diferenței. Lectura lui consonează, într-un anumit grad, cu aceea a romancierului român Nicolae Breban 416. Privitor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu aceea a romancierului român Nicolae Breban 416. Privitor la oameni, moartea le este salvarea, dar nu în sens creștin, ci exclusiv profan. Viețile noastre, care nu mai revin, "pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor"417. Această splendoare aparține simulacrelor, care ocultează identicul. De aici, abandonul sacrului de către omul concret, fericit, care este cel postmodern al divertismentului fără limite. Ceea ce ne duce la concluzia că ușurătatea e frumoasă, iar greutatea cumplită. De aceea, între contrariile ființei Parmenide a ales ușorul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a aderat deloc la ideea eternei reîntoarceri a lui Nietzsche, prefigurată, altminteri, de Goethe, ca și de Eminescu. În schimb, într-o lectură simplificatoare de sens opus a lui Nietzsche, eterna reîntoarcere va fi preluată de doctrinarii postmoderniști ai teoriei simulacrelor (Derrida, Vattimo, Deleuze). Ei au preluat în atare sens imaginea muzeului de măști al lui Nietzsche. Și am văzut cum apare totul răsturnat decât la Eminescu: alte piese, aceleași măști. Pentru a rezolva paradoxul diferenței ontologice, Eminescu a introdus ideea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întâlnit-o la Svetlana Paleologu-Matta în Jurnal hermeneutic (1997), carte dedicată, în mare parte, unui comparatism Eminescu-Nietzsche. Kundera transferă repetiția mută în coincidență, care e sporitoare de ființă în sensul lui Noica. Din această clipă el părăsește reducția postmodernistă în simulacre, adică în ceea ce postmodernii au numit parodia infinită a identicului până la limita dispariției lui totale, așa cum se-ntâmplă în filosofia lui Michel Foucault. Hazardul părăsește albia simulacrului-diferență și devine destin prin coincidență. Este ceea ce se-ntâmplă cu Tereza și Tomas
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate fi la fel de bine drept dictatura rațiunii asupra inimii. Acestea și sunt extremele. De aceea a insistat Eminescu atât de mult asupra echilibrării antitezelor, arta fiind, în concepția lui, "împăcarea" minții cu inima. Dacă kitsch-ul tradițional a dat naștere simulacrelor ideale, cel postmodernist a ajuns să se confunde cu dezacordul absolut cu ființa chiar în sensul unei "teologii a căcatului". De fapt, chiar și acolo unde "acordul cu ființa" pare absolut el este un bizar dezacord, de vreme ce în spatele oricărui kitsch
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
umană și devine non-kitsch de îndată ce este conștientizat. Într-adevăr, asta se-ntâmplă, prin excelență, cu lumea lui Caragiale. Fantoșele lui Caragiale ascund în spatele lor destinul, cu tot tragismul lui. Ușurătatea maschează greutatea, ca să revin la termenii lui Kundera. Dar în spatele simulacrelor postmoderniste se ascunde nimicul, adică moartea. Fantoșele lui Caragiale au o transparență enigmatică, cele ale postmoderniștilor sunt opace. Ele sunt, pur și simplu, simulacre. Simulacre de iubire sunt, firește, aventurile lui Tomas cu cele 200 de femei în care el
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
destinul, cu tot tragismul lui. Ușurătatea maschează greutatea, ca să revin la termenii lui Kundera. Dar în spatele simulacrelor postmoderniste se ascunde nimicul, adică moartea. Fantoșele lui Caragiale au o transparență enigmatică, cele ale postmoderniștilor sunt opace. Ele sunt, pur și simplu, simulacre. Simulacre de iubire sunt, firește, aventurile lui Tomas cu cele 200 de femei în care el se iluzionează a căuta diferența, negăsind, în definitiv, decât moartea. El însă va pune capăt "insuportabilei ușurătăți a ființei" acceptând propunerea Terezei de a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu tot tragismul lui. Ușurătatea maschează greutatea, ca să revin la termenii lui Kundera. Dar în spatele simulacrelor postmoderniste se ascunde nimicul, adică moartea. Fantoșele lui Caragiale au o transparență enigmatică, cele ale postmoderniștilor sunt opace. Ele sunt, pur și simplu, simulacre. Simulacre de iubire sunt, firește, aventurile lui Tomas cu cele 200 de femei în care el se iluzionează a căuta diferența, negăsind, în definitiv, decât moartea. El însă va pune capăt "insuportabilei ușurătăți a ființei" acceptând propunerea Terezei de a "fugi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
indiferent. Îi face morală de despărțire. / Baltă s-a închis că în urma unei fete porțile de mănăstire, / Gâlgâitul sinucisei a speriat - broaștele au încetat un moment. / Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist și fără talent”. Într-un simulacru de rimă și de cadența a versurilor - o sumă întreaga de libertăți asociative și dezarticulări sintactice. Într-o bună parte din aceste texte mocnește parcă ceva din rebeliunea dadaista, amenințând, deocamdată, prin gestul insolent: „Ne-om dezbrăca pe deal în
TZARA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290319_a_291648]
-
în principiul individualului. În acest caz, unicitatea pe care o presupune hotarul intră în opoziție cu serialitatea tiparului, ceva fiind în mai mare măsură tocmai pentru că a reușit să iasă din repetiție. Pe de altă parte, serialitatea tiparului funcționează ca simulacru al eternității și ne familiarizează cu ideea de constanță a ființei (G. Liiceanu, Despre limită) Ni s-a atras atenția, pe de o parte, că recuperarea ordinii etice e iluzorie sau prezumțioasă, și, pe de altă parte, că imediatețea eticului
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]
-
nostru intim-străin, cu multele feluri în care s-a decis pentru noi fără să fi fost întrebați. Libertatea gravitațională presupune acceptarea condiției de a construi pe un teren străin. Destinul este proiectul liber realizat pe un proiect (sau pe un simulacru de proiect) străin, cu mijloacele și în condițiile pe care nu noi le am ales. Viața fiecăruia este rezultatul acestei conlucrări: colaborăm cu altcineva sau nimeni la realizarea vieții noastre. Această colaborare este tulburată în clipa în care încercăm să
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în principiul individualului. În acest caz, unicitatea pe care o presupune hotarul intră în opoziție cu serialitatea tiparului, ceva fiind în mai mare măsură tocmai pentru că a reușit să iasă din repetiție. Pe de altă parte, serialitatea tiparului funcționează ca simulacru al eternității și ne familiarizează cu ideea de constanță a ființei. Dar deosebirea dintre tipar și hotar este în primă instanță lipsită de însemnătate pentru ceea ce urmărim aici; ea introduce doar problema unei extensii temporale, fără să modifice faptul că
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
astfel, fără ca, omenește, să începem să fim. Primul pas pe care îl face copilul, în măsura în care reprezintă prima înfrângere a fricii și prima ieșire din hotarul primit al imobilității sale, este prima zvâcnire a libertății, primul hotar propus și atins, primul simulacru de proiect și de preluare de sine în proiect. Acest „eu“ gol, care premerge oricărui proiect și care se refuză oricărei preluări în proiect, îl descopăr apoi în lene. Acest „eu“ gol, care apare la capătul oricărei neizbutite preluări în
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Sinuciderea nu este în acest caz decât suprimarea neconcordanței între neființa mea autentică (prin dispariția celuilalt, în care eu eram, eu nu mai sunt) și neautenticitatea ființei mele actuale (singur, eu nu sunt cu adevărat; deci rămânând singur, sunt un simulacru de ființă). Sinuciderea denunță astfel falsa pretenție de ființă a eului izolat: din moment ce „eu sunt doi“, eu singur sunt o minciună ontologică. Adevărul acestei morți este confirmat prin faptul că iubita reiterează experiența inconsistenței lui „a fi“ ca „a fi
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ea limita este benefică, trebuie celebrată, nu contestată. Putem spune că sculptura este bucuria finitului. Și ea este până într-atât, încât anulează simțul văzului. Privirea e dispersivă și, dintre toate simțurile, ea este cea mai aptă să obțină un simulacru al infinitului, al infinitului ca indefinit, tocmai pentru că în sine ea nu conține un principiu al limitației. Limita privirii este întotdeauna exterioară privirii, e pusă din afară, și dacă această stavilă nu există, văzul se unește în mod spontan cu
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
nivelul conștiinței a unui lucru, în momentul "apariției" sale), imaginea a suferit mai multe atacuri cu privire la fragilitatea sa conceptuală. Într-o mare măsură, acest aspect este rezultatul unei etimologii complicate și al unui bogat (și nesistematizat) complex semantic, învecinat cu simulacrul (opus lucrului real). Pentru studiul imaginarului, dincolo de funcțiile sale, din ansamblul noțional al imaginii sunt utile alte câteva lucruri, și anume asocierea cu forma (pe care o regăsim în relația sa cu schemele de reprezentare și de imaginare), dar și
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
cu siguranță dincolo de ei? Tronul nu mai e acum decât locul care amintește de puterea Voievodului și, în același timp, de pierderea ei. În centrul acestei lumi, s-a instalat deja Singurătatea, marele Neutru al firii și (auto-)negarea Marelui Simulacru al puterii. Looking for the King. Despre o metodă de istorie literară în medievistica românească 29 Focus Timp de câțiva ani buni, în universitate și în presa românească de specialitate, problema canonului a (con)centrat o mare parte a dezbaterilor
Imaginarul medieval: forme și teorii by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
diferența dintre adevărat și fals, dintre real și imaginar"4. Reprezentarea este corespondentul semnului în realitate pe valențe utopice, simularea neagă valoarea semnului. Prin urmare, reprezentarea nu are un echivalent în realitate, deoarece îi lipsește substanța, transformându-se astfel în simulacru. După Baudrillard, avem două forme de disimulare a semnelor: una care disimulează ceva și trimite la o teologie a adevărurilor și una care disimulează că nu mai există nimic, inaugurând era simulacrelor și a simulărilor. Întrebarea care survine acum este
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]