5,641 matches
-
epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creștini, păresimi, iar cuvântul "biserică" (vezi mai sus) se dovedește mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene. O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creștini, diferiți de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) față de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
organizatorice superioare, el se reducea la elementele esențiale de credință și practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată și o jurisdicție bisericească. În Dacia post-romană (după 275), religia creștină a preluat de la păgânism un fond de credințe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creștinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire și organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dezvoltarea cultului, atașamentul față de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea asupra societății scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinței creștine nu a fost anihilat. 60 De pildă, terminologia latină esențială a creștinismului românesc s-a păstrat, zestrea creștinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericești, constituirea instanțelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulația liberă a oamenilor, a ideilor religioase și a materialelor creștine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în realitățile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credințe, superstiții, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile spirituale dintre romanici și slavi. De pildă, terminologia daimonologiei românești: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelnițe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripțor, zgripțuroaică, dar și latinul drac (draco) alături de care stau "cohorte" întregi de genii, îngeri, existențe divine suprasau sub-mundane de origine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nordul Dunării, la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, sub țarul Simeon (893-927), astfel, în această perioadă, biserica ortodoxă bulgară a exercitat o puternică influență asupra comunităților neoromanice (românești). Aceasta influență s-a reflectat în terminologia creștină românească, în organizarea și ierarhia bisericească, care sunt sud-slave (bulgare). În același timp, în secolele X-XII, Episcopia de Halici și Biserica ortodoxă rusă exercita o anumită autoritate asupra Moldovei, a ținutului est-carpatic și în Rusovlahia. În general, după secolul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bizantin nu a fost opțiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominației politice și bisericești a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creștinarea acestora din 864-865.68 Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creștini de origine latină au pătruns în primele secole ale creștinării (IV-VI), termenii bisericești slavi au intrat în limba noastră pe măsura
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la noțiunile fundamentale de credință, care sunt de origine latină. Deducem că românii erau creștinați cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor, iar creștinarea n-am primit-o de la ei, care erau păgâni în momentul venirii lor, secolele VI-VII, ci doar terminologia referitoare la organizarea bisericească și cult. Iar scrierea slavă în regiunile noastre este atestată documentar în secolul al X-lea (vezi mai sus). Astfel, la Bucov, lângă Ploiești, s-au descoperit fragmente dintr-o inscripție în limba slavă, datate de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
largă în obște-mierea și ceara de albine erau folosite în relațiile de schimb și la export, iar ceara era întrebuințată la opaițe pentru iluminatul locuințelor. Creșterea animalelor era a doua ramură agricolă importantă. Îndeletnicirile agricole (cultivarea pământului și creșterea animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
importantă. Îndeletnicirile agricole (cultivarea pământului și creșterea animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și a statorniciei neamului românesc. 5 O altă ocupație importantă era mineritul. Pe teritoriul românesc au fost valorificate resursele miniere-pământul era bogat în rezerve de minereuri metalice, saline ș.a. Au fost descoperite vestigii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sunt proprietăți ale familiilor respective, deoarece ele se trag la sorți în fiecare an (în Moldova, lotul se numește jrebie, de la jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a accentuat, iar pământurile arabile devin ereditare în aceeași familie, funcția social-politică e însușită de un singur om-de la sfatul (organism colectiv), în secolele VI-VII, funcția în obște se individualizează: jupani, cnezi, voievozi (duci), principi, reguli, primores, proceres, în terminologia documentelor latine și slave. În mod concret, locuințele din cadrul așezării de la Udești (jud. Suceava) și Budureasca (jud. Prahova) aparțin unor elemente înstărite din obște, conform dimensiunilor și inventarului descoperit. Ei sunt conducătorii acelor uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statale.21 Dezvoltarea social-economică amplă a întregii Europe, în jurul Anului 1000, a generat noi raporturi sociale și a dus la o nouă etapă a organizării politice. Acest proces este asemănător, ca formă și evoluție, în Europa estică, centrală și sud-estică, terminologia este comună pentru structurile social-politice. Etapa cuprinsă între secolul al VII-lea și al X-lea este începutul perioadei de mare însemnătate pentru comunitățile umane din teritoriile carpato-dunăreano-pontice, prin cristalizarea vechii civilizații românești, ajunsă la un mare grad de uniformitate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cancelaria domnească a statelor medievale românești. Astfel, liturghia, tradusă în limba slavă veche, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, de către apostolii Chiril și Metodiu, a fost adusă în Bulgaria, în timpul țarului Simeon. Atât liturghia cât și întreaga terminologie privind organizarea ritualului și a ierarhiei bisericești (utrenie, vecernie, molitvă, pristol, sfânt, troiță, stareț, vlădică) s-au răspândit în nordul Dunării, printre români, sub țarii Simeon și Petru, în prima jumătate a secolului al X-lea. Limba slavă veche a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și a modului de viață roman. În sate (vici), o pondere în cadrul romanizării au avut-o așa-numitele villae-proprietăți funciare (ferme) aparținând unor cetățeni romani, pe pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberți, dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau terminologia agricolă romană. Romanizarea Daciei propriu-zise nu a fost uniformă: ea s-a dovedit mai intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau orașele importante, în Banatul răsăritean și Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt și "limes transalutanus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rurală s-a organizatt ca o obște sătească, condusă de un jude (judex) și de un sfat alcătuit din "oameni buni și bătrâni", care vegheau la interesele comunității ce practica o economie agro-pastorală. Așezările și locuințele, ocupațiile (îndeletnicirile) tradiționale au terminologie latină. În ceea ce privește continuitatea, rolul principal l-a avut Transilvania, o adevărată cetate, oarecum inaccesibilă călăreților nomazi, dar aceasta poate fi urmărită și în Banat și Oltenia, ca și în regiunile extra-carpatice, Muntenia și Moldova. Populația daco-romană a continuat să viețuiască
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
drag, dârz, strașnic, sfânt, vrednic, zdravăn, dar și cârn, gângav, gârbov, lacom, nătâng, năuc, netrebnic, prost, tâmp, știrb, vinovat, apoi obraz, gât, gârb, cârcă, crac, gleznă, trup, nevastă, mașteră (mamă vitregă), ca ocupații, grădinar, precupeț, vraci, zidar, zlătar. În agricultură, terminologia esențială este latină, dar avem (întâlnim) și cuvinte slave: ovăz, lobodă, țelină, hamei, hrean, mac, rapița, sfecla, pelinul, troscotul, rogozul, măslinele. Unelte agricole: coasă, cosor, coșniță, greblă, lopată, plugul (aratru) este latin, dar părțile sale componente sunt slave: grindeiul, cobila
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
apoi, gropi-depozite de cereale, pietre de râșniță, tăvi de lut pentru uscarea grâului, cuptoare de pâine. De pildă, groapa-depozit de la Epureni (jud. Vaslui), care putea înmagazina 1500 kg și gropi-hambar la Bârdad. Dintre cereale se cultivau grâu, secară, orz, ovăz terminologia agrară era, bineînțeles, latină.6 Creșterea animalelor era a doua ocupație fundamentală a economiei românești medievale. Există o interdependență între cele două ocupații-agricultura (cultura pământului) și creșterea animalelor, ocupație larg răspândită la români (cf. Miorița). Creșterea animalelor presupunea păstoritul sedentar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bălți și iazuri, pentru pește, și vânătoarea, pentru vânat (carnea și blănurile). S-au aflat în așezări și unelte de grădină: săpăligi, rame de hârleț, cosoare, undițe, harpoane. Ocupațiile menționate atestă caracterul stabil, sedentar, al gospodătriei țărănești, economia agrară variată. Terminologia legată de creșterea animalelor este tot latină.7 Mineritul-exploatarea bogățiilor subsolului, a minereurilor-a constituit o importantă ocupație în perioada aceasta. Valorificarea resurselor minerale, mai ales a metalelor de bază, fierul și arama, ca și a sării, necesară pentru hrana
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ca la Ghelari, Târgșor, Șirna, Dulceanca, Fedești. S-au descoperit vestigii ale extracției și reducerii minereurilor în numeroase localități: cuptoare de redus s-au aflat în așezările Hlincea-Iași, Bârlad, Fedești, Străulești-București, Zimnicea, Șirna-Prahova, Ghelari-Hunedoara, Vladimirescu-Arad, Telița. Ca și economia agrară, terminologia minieră reflectă vechile tradiții daco-romane anterioare ale mineritului, fiind de origine latină: faur-faber, fier-feriam ș.a. Concluzia este aceea că valorificarea metalelor la sfârșitul mileniului I aparținea populației autohtone românești, în cadrul obștilor sătești agricole. Pe lângă fier, se mai extrăgea arama, cositor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
posedăm documente scrise în română anterioare acestei date.12 Pe de altă parte, există dovezi hotărâtoare despre alcătuirea clasei stăpânilor feudali mai ales din autohtoni, adică prin diferențierea internă a obștilor românești. Este profund grăitor, în acest sens, faptul dublei terminologii în limba românească privitoare la relațiile sociale medievale. Dacă, într-adevăr, o parte din terminologie este de origine slavă, în schimb, aproape fiecare din termenii aceștia slavi este dublat, în vechea limbă românească, de termenii respectivi romanici (românești), care derivă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
hotărâtoare despre alcătuirea clasei stăpânilor feudali mai ales din autohtoni, adică prin diferențierea internă a obștilor românești. Este profund grăitor, în acest sens, faptul dublei terminologii în limba românească privitoare la relațiile sociale medievale. Dacă, într-adevăr, o parte din terminologie este de origine slavă, în schimb, aproape fiecare din termenii aceștia slavi este dublat, în vechea limbă românească, de termenii respectivi romanici (românești), care derivă din latina populară și din cea medievală. Astfel, cea mai veche denumire a membrilor clasei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
termen slav), dar el este dublat de termenul latin jude sau judec. Pentru a desemna un om liber, documentele medievale folosesc atât termenul jude cât și pe cel de cneaz, ambii termeni desemnând oamenii liberi și stăpânii de pământ. Străvechea terminologie a lumii feudale de origine romanică se oglindește și în terminologia feudală românească. Aceasta este anterioară celei slave, după cum reiese din cuprinderea geografică mai întinsă pe pământ românesc. În acest context s-a impus și denumirea dată de români țăranilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
judec. Pentru a desemna un om liber, documentele medievale folosesc atât termenul jude cât și pe cel de cneaz, ambii termeni desemnând oamenii liberi și stăpânii de pământ. Străvechea terminologie a lumii feudale de origine romanică se oglindește și în terminologia feudală românească. Aceasta este anterioară celei slave, după cum reiese din cuprinderea geografică mai întinsă pe pământ românesc. În acest context s-a impus și denumirea dată de români țăranilor aserviți, rumâni, care se folosea numai în Țara Românească și anume
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]