9,927 matches
-
în afară de masa moleculară, se numește haptenă. Exemple de haptene: penicilinele și foarte multe alte medicamente. Haptenele pot căpăta proprietăți antigenice atunci când se leagă de molecule mai mari, de cele mai multe ori proteine. Așa se întâmplă cu medicamentele, care deși au masă moleculară mică, pot da reacții alergice foarte intense, deoarece se leagă de proteinele plasmatice. ele exogene sunt antigene ce pătrund în organism din mediul extern, prin contact, inhalare, ingerare sau injectare. Prin endocitoză sau fagocitoză, aceste antigene sunt înglobate de celulele
Antigen () [Corola-website/Science/298382_a_299711]
-
se transforma în gaz, numită căldura latentă de vaporizare, astfel că pe perioada cât lichidul fierbe și se transformă treptat în gaz, căldura transferată acestuia nu se manifestă printr-o creștere a temperaturii, de unde și calificativul de "latent". La nivel molecular, punctul de fierbere corespunde situației în care moleculele de lichid au suficientă energie pentru a rupe forțelor intermoleculare de coeziune a lichidului. Căldura latentă de vaporizare reprezintă o măsură a mărimii acestor forțe. Punctul de fierbere al apei la presiunea
Punct de fierbere () [Corola-website/Science/297153_a_298482]
-
moleculei) a energiei termice în energie de rotație. Compușii diatomici gazoși formați din atomi mai grei nu au diferențe mari între nivelele energetice de rotație și nu prezintă același efect. Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate. În formă moleculară (H) este de aproximativ 14,4 ori mai ușor decât aerul. La presiune normală punctul său de topire este de 14,02 K, iar cel de fierbere este de 20,27 K. Punctul său triplu este la 13,81 K
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
este la 13,81 K, și 7,042 kPa, iar cel critic la 33,2 K și 1,29 MPa. Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l. Unele proprietăți termodinamice (legate de fenomenele de transport) sunt datorate masei moleculare mici și vitezei termice a unei molecule de 1770 m/s la 25. La temperatura camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai înaltă conductivitate termică și cea mai mare efuziune dintre toate gazele. O vâscozitate mai mică au
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
și HF. Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75% în masă și mai mult de 90% după numărul de atomi. Se găsește în cantități mari în compoziția stelelor și a planetelor gigantice gazoase. Norii moleculari de H sunt asociați cu formarea stelelor. Hidrogenul joacă un rol-cheie și în exploziile stelare datorate reacțiilor de fuziune nucleară dintre protoni. În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom și în stare de plasmă. Proprietățile acestora
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
Transformarea între orto și parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfășoară mai rapid la temperaturi mari, astfel H condensat rapid conține o cantitate mare de ortohidrogen care se convertește în parahidrogen foarte încet. Proporția de orto/para în hidrogenul molecular (H) condensat este un factor important în prepararea și stocarea hidrogenului lichid; conversia din orto în parahidrogen este un proces exoterm, prin care se degajă suficientă căldură pentru a evapora hidrogenul lichid, astfel pierzându-se materialului lichefiat. Catalizatorii utilizați la
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
hidrogenul lichid, astfel pierzându-se materialului lichefiat. Catalizatorii utilizați la această transformare, cum ar fi oxidul feric, carbonul activat, azbestul platinizat, compuși ai uraniului, metale rare, oxidul de crom, câțiva compuși ai nichelului, sunt utilizați în timpul răcirii hidrogenului. O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H este întâlnită în mediul interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către razele cosmice. De asemenea, a fost observată și în straturile superioare ale planetei Jupiter. Această moleculă este relativ stabilă în afara
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
ci doar în soluții sau în cristale ionice, datorită afinității foarte mari pentru electronii altor elemente. Uneori, termenul de „proton” este utilizat impropriu pentru a se referi la hidrogenul cu sarcină pozitivă sau cationul de hidrogen legat de alte specii moleculare. Pentru a se evita implicarea existența unică a „protonului solvatat” în soluții, se consideră că soluțiile apoase cu caracter acid conțin ionul hidroniu (HO). Totuși, unii cationi solvatați ai hidrogenului sunt mai degrabă organizați în molecule de tipul celei de
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
cationi solvatați ai hidrogenului sunt mai degrabă organizați în molecule de tipul celei de HO. Alți ioni oxoniu se formează când apa formează soluții cu alți solvenți. Deși nu se întâlnește pe Pământ, ionul H (cunoscut sub numele de hidrogen molecular protonat sau cationul triatomic de hidrogen) este una dintre cele mai răspândite specii chimice în restul universului. H este produs în laboratoarele de chimie și cele de biologie, fiind adesea un produs secundar al unei reacții; în industrie pentru hidrogenarea
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
lichefiat. El a trimis pe 22 decembrie 1877 o telegramă către Academia Franceză de Științe din Paris, anunțând descoperirea oxigenului lichid. Doar două zile mai târziu, fizicianul francez Louis Paul Cailletet a anunțat propria sa metodă de a lichefia oxigenul molecular. Doar câteva picături au fost produse în ambele cazuri, așadar nu au putut fi derulate analize semnificative. Oxigenul a fost lichefiat în formă stabilă, pentru prima dată, pe 29 martie 1883, de către savații polonezi de la Universitatea Jagiellonă, Zygmunt Wróblewski și
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
1926, Goddard a reușit cu succes să facă o mică rachetă să zboare 56 m cu 97 km/h, în Auburn, Massachusetts, SUA. În condiții normale de temperatură și presiune, oxigenul este un gaz incolor, inodor și insipid cu formula moleculară , în cadrul căreia doi atomi de oxigen sunt legați chimic unul de altul printr-o configurație electronică cu triplet de spini. Această legătură este de ordinul doi, și este adesea simplificată în descriere ca o legătură dublă sau ca o combinație
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
o combinație dintre o legătură a doi electroni și două legături a trei electroni. Oxigenul triplet (a nu fi confundat cu ozonul, ) este starea fundamentală a moleculei de . Configurația electronică a moleculei are doi electroni nepereche care ocupă doi orbitali moleculari degenerați. Acești orbitali sunt clasificați ca orbitali de antilegătură (micșorând ordinul de legătură de la trei la doi), astfel că legătura oxigenului diatomic este mai slabă decât legătura tripă a azotului diatomic, în care toți orbitalii de legătură moleculară sunt sunt
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
doi orbitali moleculari degenerați. Acești orbitali sunt clasificați ca orbitali de antilegătură (micșorând ordinul de legătură de la trei la doi), astfel că legătura oxigenului diatomic este mai slabă decât legătura tripă a azotului diatomic, în care toți orbitalii de legătură moleculară sunt sunt complet ocupați, însă unii orbitali de antilegătură nu sunt. În forma sa normală de triplet, , moleculele sunt paramagnetice. Mai pe larg, ei formează un magnet în prezența unui câmp magnetic, din cauza momentului magnetic al spinului electronilor nepereche din
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
oxigen lichid poate rezista împotriva propriei greutăți între polii unui magnet puternic. Oxigen singlet este numele dat unor specii variate de de energie majoră, în cadrul cărora toți spinii electronici sunt pereche. Este mult mai reactiv față de moleculele organice decât oxigenul molecular în sine. În natură, oxigenul singlet se formează de obicei din apă în timpul fotosintezei, utilizându-se energia solară. De asemenea, este produs și în troposferă prin fotoliza ozonului realizată de lumină de lungimi de undă scurte, și de către sistemul imunitar
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
este distilarea fracțională a aerului lichefiat în componenții săi variați, cu distilându-se în vapori, iar rămânând lichid. Cealaltă metodă principală de producere a -ului constă în trecerea unui curent de aer curat și uscat printr-un pat de site moleculare zeolitice perechi, identice, care absorb azotul și dau drumul unui curent de gaz care e între 90 și 93% . Simultan, azotul e eliberat din celălalt pat cu zeoliți saturați în azot, prin reducerea presiunii din cameră și direcționând o parte
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
pompat printr-o conductă. Acest proces e cunoscut sub numele de adsorbție la presiune variabilă. Oxigenul, într-o cantitate din ce în ce mai mare, este obținut de aceste tehnologii non-criogenice. Oxigenul poate fi, de asemenea, produs prin electroliza apei în oxigen și hidrogen molecular. Curentul continuu trebuie folosit: dacă curentul alternativ e pus în practică, gazele în fiecare parte constau în hidrogen și oxigen, în explozivul raport de 2:1. Contrar credinței populare, raportul de 2:1 observat în electroliza apei acidificate folosind curentul
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
constau în hidrogen și oxigen, în explozivul raport de 2:1. Contrar credinței populare, raportul de 2:1 observat în electroliza apei acidificate folosind curentul continuu nu verifică că formula empirică a apei e HO, dacă anumite presupuneri despre formulele moleculare ale hidrogenului și oxigenului nu sunt făcute. O metodă similară este evoluția electrocatalitică a -ului din oxizi și oxoacizi. Catalizatori chimici pot fi, de asemena, folosiți, cum ar fi în generatorii chimici de oxigen sau în lumânările cu oxigen, care
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
4 fotoni. Mulți pași sunt necesari, dar rezultatul este formarea unui gradient de protoni de-a lungul membranei tilacoide, care e folosit la sintetizarea ATP-ului prin fotofosforilație. -ul rămas după oxidarea moleculei de apă este eliberat în atmosferă. Dioxigenul molecular, , e esențial pentru respirația celulară în toate organismele aerobe. Oxigenul e folosit în mitocondrii pentru a facilita generarea de adenozintrifosfat (ATP) în timpul fosforilației oxidative. Reacția respirației aerobe este inversa fotosintezei și este simplificată astfel: În vertebrate, se propagă prin membrane
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
unii de alții și provocând reacții termonucleare. În Soare, hidrogenul intră în fuziune pentru a forma heliu în lanț proton-proton: rezultă mai departe: "Nașterea" unei stele are loc în decursul milioanelor de ani, pe parcursul mai multor etape: în interiorul unui nor molecular se formează "globule", care cu timpul se transformă în protostele și apoi în stele. În spațiu există imenși nori de gaze și pulbere: nebuloasele. Într-unii din ei materia este mai densă și mai concentrată: ea formează nori moleculari. Aceștia
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
nor molecular se formează "globule", care cu timpul se transformă în protostele și apoi în stele. În spațiu există imenși nori de gaze și pulbere: nebuloasele. Într-unii din ei materia este mai densă și mai concentrată: ea formează nori moleculari. Aceștia sunt atât de mari, încât durează zeci de ani ca lumina să-i traverseze. Masa totală a unei nebuloase poate fi de câteva sute de ori mai mare decât cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece. Se numesc
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
sunt atât de mari, încât durează zeci de ani ca lumina să-i traverseze. Masa totală a unei nebuloase poate fi de câteva sute de ori mai mare decât cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece. Se numesc nori moleculari pentru că gazul pe care îl conțin este prezent peste tot sub formă de molecule, (adică grupări de atomi). Fiecare nor molecular se află într-un echilibru fragil. Sub efectul unei perturbații exterioare acest echilibru se poate rupe. În acest caz
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
de câteva sute de ori mai mare decât cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece. Se numesc nori moleculari pentru că gazul pe care îl conțin este prezent peste tot sub formă de molecule, (adică grupări de atomi). Fiecare nor molecular se află într-un echilibru fragil. Sub efectul unei perturbații exterioare acest echilibru se poate rupe. În acest caz o parte din nor se prăbușește în sine sub propria sa greutate, iar materia sa începe să se contracte. Apoi norul
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
echilibru se poate rupe. În acest caz o parte din nor se prăbușește în sine sub propria sa greutate, iar materia sa începe să se contracte. Apoi norul se fragmentează în mici roiuri de materie. Părțile rezultate din fragmentarea norului molecular se transformă treptat în globuri mai mari, întunecate, numite globule. O globulă tipică este de mărimea sistemului solar și are o masă de cel puțin 200 de ori mai mare decât cea a Soarelui. Aceasta este încă un obiect foarte
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
moleculele sunt atrase înspre interior de alte molecule aflate în adâncimea lichidului și mai puțin de moleculele din mediul învecinat (fie el vid, aer sau un alt lichid). Astfel, toate moleculele de la suprafață sunt supuse unei forțe rezultante de atracție moleculară îndreptate spre interior, echilibrată în celălalt sens doar de rezistența la compresie a lichidului, ceea ce înseamnă o forță rezultantă nulă. Există, însă, o forță ce determină diminuarea suprafeței libere a lichidului, și în acest sens, suprafața unui lichid se aseamănă
Tensiune superficială () [Corola-website/Science/317039_a_318368]
-
rezistența la compresie a lichidului, ceea ce înseamnă o forță rezultantă nulă. Există, însă, o forță ce determină diminuarea suprafeței libere a lichidului, și în acest sens, suprafața unui lichid se aseamănă cu o membrană elastică. Din cauza aceasta, sub acțiunea forțelor moleculare din partea masei de lichid, suprafața liberă a lichidului tinde să ia forma ce corespunde celei mai mici suprafețe locale. Din alt punct de vedere, se constată că o moleculă în contact cu o altă moleculă vecină este într-o stare
Tensiune superficială () [Corola-website/Science/317039_a_318368]