98,632 matches
-
construcția de mașini; ea s-a extins ulterior la produsele chimice, textile, hârtie și bunuri de consum. Zone Întregi au fost afectate: Între 1973 și 1981, regiunea britanică West Midlands, raiul micilor firme de construcții și uzine de automobile, și-a pierdut un sfert din forța de muncă. Zona industrială Lorena, În nord-estul Franței, a pierdut 28% din slujbele din industrie. În Lüneburg (Germania de Vest), forța de muncă industrială a scăzut În acei ani cu 42%. Când uzina Fiat din Torino
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bunuri de consum. Zone Întregi au fost afectate: Între 1973 și 1981, regiunea britanică West Midlands, raiul micilor firme de construcții și uzine de automobile, și-a pierdut un sfert din forța de muncă. Zona industrială Lorena, În nord-estul Franței, a pierdut 28% din slujbele din industrie. În Lüneburg (Germania de Vest), forța de muncă industrială a scăzut În acei ani cu 42%. Când uzina Fiat din Torino a fost automatizată la sfârșitul anilor ’70, În numai trei ani au fost desființate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar n-au lipsit. În anii 1969-1975 au existat marșuri, greve, demonstrații și petiții furioase de-a lungul și de-a latul Occidentului industrial, din Spania (unde grevele industriale din 1973-1975 au cumulat 1,5 milioane de zile de lucru pierdute) până În Marea Britanie, unde două greve masive ale minerilor (În 1972 și 1974) au convins un guvern conservator timorat că ar fi mai Înțelept să amâne Închiderea minelor alți câțiva ani, chiar cu prețul unor subsidii puse pe spinarea populației. Minerii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statul asistențial modern prin impozite severe și endemice, era resimțit mai ales de cei de condiție medie. Tot clasele de mijloc au fost și cele mai tulburate de chestiunea „neguvernabilității”. Teama, amplu exprimată În anii ’70, că democrațiile europene au pierdut controlul propriului destin, izvora din surse multiple. În primul rând, exista o nervozitate acumulată sub impactul revoltelor iconoclaste din anii ’60: tot ceea ce păruse interesant și chiar palpitant În atmosfera optimistă de atunci părea acum să prevestească nesiguranță și anarhie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar palpitant În atmosfera optimistă de atunci părea acum să prevestească nesiguranță și anarhie. Exista apoi o anxietate mai concretă provocată de inflație și pierderea locurilor de muncă, În privința cărora guvernele păreau neputincioase. Faptul că liderii europeni păreau să fi pierdut controlul era În sine o sursă de angoasă publică - mai ales că politicienilor le convenea Într-un anumit sens, după cum am văzut, să-și exhibe neputința. Denis Healey, ministru de Finanțe În nefericitul guvern laburist de la jumătatea deceniului, deplora un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost desfășurate cu urmări crâncene În toată Europa de Est, În coloniile europene, de-a latul Asiei, Africii și Americii de Sud. În afară de Războiul Rece, deceniile postbelice au adus lupte aprinse și letale: din Coreea până În Congo, milioane de soldați și civili și-au pierdut viața. Chiar și În Statele Unite au avut loc trei asasinate politice și câteva revolte violente. Dar Europa de Vest fusese o insulă de liniște civilă. Când polițiștii europeni mai băteau sau Împușcau civili (rar), era vorba despre străini, adesea de culoare 7
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și suporterii ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În ultimul rând de faptul că i-ar putea pierde pe simpatizanții moderați, mulțumiți cu autoguvernarea și dreptul la exprimare lingvistică și culturală -, ETA și-a intensificat campania de asasinate și atacuri cu bombă. În perioada 1979-1980, organizația a revendicat moartea a 181 de oameni; În deceniul următor, numărul de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Simone de Beauvoir (și alte 342 de femei) (5 aprilie 1971) În cel mult o generație, partidele comuniste francez și italian fie vor rupe legăturile cu Moscova, fie se vor micșora până la irelevanță. Denis Healey (1957) Prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult. Cancelarul Willy Brandt (august 1970) Când două state vor să-și Îmbunătățească relațiile, ele recurg la cea mai mare platitudine comună. Timothy Garton Ash În anii ’70, peisajul politic al Europei Occidentale a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
totalitate, care nu s-au dezis niciodată cu adevărat de evenimentele din 1956 și cu atât mai puțin de cele din 1968. Inerent conservator, suspicios față de orice problemă sau persoană pe care nu o putea subordona și controla, partidul a pierdut cu fiecare nouă rundă de alegeri: de la apogeul postbelic de 28% În 1946 la 18,6% În 1977 și apoi, Într-o cădere vertiginoasă, la mai puțin de 10% la alegerile din anii ’80. Comuniștii italieni s-au descurcat mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
consolida puterea locală distanțându-se de el. Gestul sovietic, corolar al politicii internaționale de destindere din acea perioadă, nu i-a ajutat foarte mult pe pretinșii reformiști comuniști. Deși furnizau În continuare ajutor În bani și produse, liderii sovietici Își pierduseră interesul pentru partidele comuniste occidentale, care aveau un impact politic limitat și șanse reduse de a ajunge la putere În viitorul apropiat. Social-democrații În schimb, mai ales cei aflați În poziții-cheie, erau cu totul altceva. Iar social-democrații din Germania (care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îmbunătățească relațiile, să alunge teama de revanșismul vest-german și, În general, să „normalizeze” relațiile Bonnului cu vecinii răsăriteni - acceptând, cum spunea Brandt la semnarea Tratatului de la Moscova prin care erau recunoscute frontierele postbelice ale Germaniei, că „prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult”. Pentru a-și realiza obiectivele, strategii Ostpolitik trebuiau să ia În calcul trei categorii de public. Occidentalii trebuiau asigurați că Germania nu trece În tabăra estică. Prima reacție a președintelui francez Georges Pompidou
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zile mai târziu, a oferit un martir stângii și mișcării pacifiste În formare din Grecia, În timp ce eșecul studiat al autorităților de a elucida circumstanțele asasinării lui Lambrakis a dat naștere unei suspiciuni generale 3. șase luni mai târziu, Karamanlis a pierdut alegerile; Uniunea de Centru a lui Ghiorghios Papandreu, partid de centru sprijinit de o clasă de mijloc urbană În plină expansiune, a obținut o victorie strânsă. Anul următor, Într-o nouă rundă de alegeri, partidul lui Papandreu și aliații săi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ciprioți printr-o declarație unilaterală a minorității cu pricina - stat recunoscut exclusiv de Turcia - și prin sporadice ciocniri diplomatice pe motive teritoriale În estul Mării Egee. Ciprul a devenit astfel un subiect de Îngrijorare internațională, iar diplomații și avocații ONU au pierdut decenii Întregi Încercând În zadar să rezolve disensiunile din insulă. Politicienii greci, scăpați de o grijă (deși jocul politic intern Îi obliga În continuare să-și manifeste interesul pentru soarta insulei), și-au Îndreptat privirea spre orizonturi mai senine. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cea mai săracă țară europeană, războaiele africane Înghițeau jumătate din bugetul anual al Apărării. Unul din patru bărbați portughezi era Încorporat pentru a lupta În Africa - iar după 1967, stagiul minim obligatoriu era de patru ani. Până În 1973 și-au pierdut viața 11.000 de soldați: o rată a mortalității net superioară, ca procent din populația națională, celei Înregistrate de armata americană la apogeul războiului din Vietnam. Protejarea posesiunilor coloniale portugheze era costisitoare, sângeroasă și din ce În ce mai disperată - forțele armate o știau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai regiunilor dezavantajate au manipulat prompt fondurile europene pentru a-și consolida propria popularitate locală - făcând astfel presiuni asupra autorităților de la Dublin sau Londra pentru a Încuraja și chiar suplimenta generozitatea Bruxelles-ului. Aceste aranjamente le conveneau tuturor: vistieria europeană pierdea milioane de dolari pentru a subvenționa turismul În vestul depopulat al Irlandei sau acordând scutiri de impozite pentru a atrage investitori În zonele cu șomaj cronic precum Lorena sau Glasgow, dar (fie și numai pentru că era În interesul lor) beneficiarii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a iniția conflicte de muncă (lucru propus, apoi abandonat de Partidul Laburist cu câțiva ani Înainte), țara a fost paralizată de un val de greve. La alegerile pe care le-a organizat pentru a decide „cine conduce țara”, Heath a pierdut la limită În fața lui Harold Wilson, care a declinat prudent postul-cheie. Abia sub guvernul laburist condus de succesorul lui Wilson, James Callaghan, Între 1976 și 1979, a Început să se contureze o nouă politică. Mânați de disperare și de condițiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a pretins până la sfârșit că susține valorile fundamentale și apără instituțiile statului asistențial, În vreme ce inaugura În practică o ruptură atent calculată, Încercând să Înfăptuiască pe furiș ceea ce predecesorii nu putuseră legifera În mod deschis. Strategia nu a funcționat: laburiștii au pierdut din susținători, fără a putea să-și revendice realizările. În august 1977, din cauza bugetului redus drastic de guvernul laburist, numărul șomerilor din Marea Britanie depășise 1,6 milioane și creștea În continuare. Anul următor, În „iarna vrajbei” din 1978-1979, marile sindicate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
3. Prim-ministrul James Callaghan părea cu capul În nori: la Întrebarea unui jurnalist despre nemulțumirea crescândă din industrie, el a răspuns senin că nu există motive de Îngrijorare - de unde faimosul titlu de ziar („Criză? Care criză?”) cu care a pierdut alegerile generale pe care a fost nevoit să le organizeze În primăvara următoare. Ironia sorții, laburiștii au fost constrânși să combată În alegerile istorice din 1979 cu argumentul că nu creaseră o criză socială prin abandonul abrupt al convențiilor economice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
intelighenția progresistă care domina anterior scena publică. Dar thatcherismul Însemna Înainte de toate „pumnul În masă” al unui guvern ferm. La sfârșitul anilor ’70 se discuta mult și aprins despre așa-zisa „neguvernabilitate” a Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul nu numai ca factori de decizie, ci și ca patronat sau forțe de ordine. Partidul Laburist, vulnerabil de obicei la acuzația că nu putea dirija economia, după „iarna vrajbei” a fost acuzat că nu putea să conducă nici măcar statul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
subvențiile pentru industria cărbunelui. Minerii au fost prost organizați, cauza lor era fără speranță, iar greva s-a prelungit mai mult din disperare decât din calcul. Dar faptul că Margaret Thatcher a câștigat o bătălie pe care Edward Heath o pierduse (iar liderii laburiști următori o evitaseră) i-a consolidat enorm autoritatea - ca și tentativa nereușită a IRA Provizorie de a o asasina În mijlocul grevei. Thatcher, ca toți marii revoluționari, avea noroc la dușmani. Aceștia i-au permis să se erijeze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1,6 milioane de șomeri care afectase atât de tare guvernul lui Callaghan În 1977 ajunsese În 1985 la 3,25 milioane și a rămas printre cele mai ridicate din Europa până la sfârșitul mandatului doamnei Thatcher. Mulți dintre cei care pierduseră slujbe În industrii neperformante (și până atunci subvenționate de stat) ca oțelul, cărbunele, textilele și construcția de vapoare nu și-au mai găsit niciodată de lucru și au rămas, practic, pentru tot restul vieții dependenți de stat. Dacă foștii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Îndatoriri. Cum totul, de la regia de transport la regia de electricitate, se afla În mâinile companiilor private concurente, spațiul public a devenit o piață publică. Dacă - așa cum pretindea doamna Thatcher - „societatea nu există”, atunci, cu timpul, oamenii Își vor pierde respectul pentru bunurile definite social. Ceea ce s-a și Întâmplat: Marea Britanie a dobândit treptat câteva dintre trăsăturile cele mai respingătoare ale modelului american atât de admirat de Doamna de Fier. Serviciile rămase În sectorul public erau lipsite de fonduri, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recenta victorie În războiul pentru insulele Falkland, prin care stabilise monopolul partidului asupra sentimentelor patriotice și Își dovedise Încă o dată gustul pentru confruntare 7, Margaret Thatcher a câștigat alegerile din iunie 1983 la o diferență aproape record. Partidul Laburist a pierdut aproape trei milioane de simpatizanți și 160 de locuri În parlament. Scorul său a coborât la 27,6%, cea mai slabă performanță a partidului de la primul război mondial. Nu era limpede dacă britanicii se dădeau În vânt după doamna Thatcher
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui de Gaulle, care murise În 1970, iar măsura fundamentală a conservatorismului politic În Franța - cei care votau cu dreapta erau frecvent catolici practicanți - a fost afectată de declinul manifestărilor religioase În public, pe măsură ce bisericile din satele și orășelele franceze pierdeau din enoriași, și mai ales din copiii enoriașilor, plecați În centrele metropolitane. Dar se petrecea și o transformare mai profundă. În cursul anilor ’70, societatea tradițională franceză și vechiul stil de viață - evocate afectuos, după caz, drept la France profonde
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
slabi. Invazia sovietică a Afganistanului din 1979 era extrem de jenantă; la fel și propriul procent În sondaje, aflat În cădere liberă. În decursul anilor ’70, Partidul Comunist a Încetat să mai fie o stea fixă pe firmamentul ideologic: și-a pierdut simultan prestigiul și numărul de voturi, chiar și În „centura roșie” a Parisului pe care o domina de la mijlocul anilor ’20. Cu toate acestea, Marchais era hotărât să candideze la următoarele alegeri prezidențiale: În parte din reflex, În parte din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]