KorAP: Find »[drukola/base=intim & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...390 391 392 ...427 >

10,667 matches

Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218

care se va sustrage realității și regulii instituite de către aceasta. Deși evidența aserțiunii lui Stone pare a se impune de la sine, la o a doua privire nuanțările devin nu doar necesare, ci și obligatorii. Și asta nu doar pentru că jurnalul intim (ca subspecie a autobiograficului) rezumă o viață, ci pentru că este un caz particular al acesteia. E un fel de a spune, pentru că viața devine, aici, un termen metonimic: fragmente din ceea ce autorul numește viață, viață proprie. Indeterminat la un capăt

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
un rol prea mare prin comparație cu cel al gândirii. Distanța astfel creată instituie o nouă identitate, o tensiune de pe urma căreia profită orice discurs biografic. Sumă nu numai a unor situări În real, În social, ci și În timp, jurnalul intim conține, În filigran, Întreaga istorie a inițierii În moarte a scriitorului. Însă așa cum există o insignifianță a jurnalului intim, există și o lipsă de importanță, o imponderabilitate ontologică a morții: pe cât de importantă, capitală chiar, ca act biologico-fiziologic, pe atât

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
de pe urma căreia profită orice discurs biografic. Sumă nu numai a unor situări În real, În social, ci și În timp, jurnalul intim conține, În filigran, Întreaga istorie a inițierii În moarte a scriitorului. Însă așa cum există o insignifianță a jurnalului intim, există și o lipsă de importanță, o imponderabilitate ontologică a morții: pe cât de importantă, capitală chiar, ca act biologico-fiziologic, pe atât de ambiguă ca subiect al meditației. Ceea ce filozofii numesc moarte este, de fapt, aproximarea ieșirii din scena minții. Totul

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
al meditației. Ceea ce filozofii numesc moarte este, de fapt, aproximarea ieșirii din scena minții. Totul e relevant, În regimul confesivului, ca și În regimul vieții, atâta timp cât se desfășoară În zona vizibilă, aproximabilă prin simțuri. Inventarul morții De ce relația dintre jurnalul intim și moarte este, totuși, atât de importantă? În primul rând, pentru că moartea e parte a acestuia, un main ingredient, o componentă de bază, dacă nu chiar punctul de fugă, ținta involuntară spre care se Îndreaptă. Când Jean Rousset avansa ipoteza

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
de importantă? În primul rând, pentru că moartea e parte a acestuia, un main ingredient, o componentă de bază, dacă nu chiar punctul de fugă, ținta involuntară spre care se Îndreaptă. Când Jean Rousset avansa ipoteza absenței destinatarului În cazul jurnalului intim 6, el viza, desigur, pactul secretului care, mai ales În secolul al XIX-lea, intra În regula jocului. Chiar În cazul jurnalelor intime necunoscute, păstrate de către autorii lor Într-o taină nesfârșită, ele participă la un enigmatic inventar al morții

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
fugă, ținta involuntară spre care se Îndreaptă. Când Jean Rousset avansa ipoteza absenței destinatarului În cazul jurnalului intim 6, el viza, desigur, pactul secretului care, mai ales În secolul al XIX-lea, intra În regula jocului. Chiar În cazul jurnalelor intime necunoscute, păstrate de către autorii lor Într-o taină nesfârșită, ele participă la un enigmatic inventar al morții. Pomenind de insignifianță ca factor comun al jurnalului intim și al morții, aveam În vedere o anumită disperare, comună amândurora. Când, În 1905

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
ales În secolul al XIX-lea, intra În regula jocului. Chiar În cazul jurnalelor intime necunoscute, păstrate de către autorii lor Într-o taină nesfârșită, ele participă la un enigmatic inventar al morții. Pomenind de insignifianță ca factor comun al jurnalului intim și al morții, aveam În vedere o anumită disperare, comună amândurora. Când, În 1905, Gide scrie: „Je m’impose d’y écrire n’importe quoi, mais régulièrement chaque jour”, el dezvăluie nu un secret al creatorului, ci o taină a

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
vedere o anumită disperare, comună amândurora. Când, În 1905, Gide scrie: „Je m’impose d’y écrire n’importe quoi, mais régulièrement chaque jour”, el dezvăluie nu un secret al creatorului, ci o taină a jurnalului 7. Așadar, În jurnalul intim, mai importantă decât conținutul e frecvența: scrierea jurnalieră trebuie să respecte cu sfințenie regulile duelului cu clipa și, indirect, cu moartea. În măsura În care aceasta din urmă e lipsită de semnificație, opera diaristului este, la rându-i, privată de luxul sensurilor pline

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
putut, n-a știut sau n-a vrut să scrie În segmentul de ficțiune al creației, În aceeași măsură există și-o luptă nemărturisită cu moartea. Orice autor scrie cu gândul că rândurile sale vor Înfrunta timpul. La fel, jurnalul intim e o Încercare reînnoită de a transmite posterității mai mult decât scrisul său: propria viață. Istoria vieții, care, la Katherine Mansfield, vrea să fie una „a fiecărei zile”, În Pseudo-jurnalul lui Anton Holban nu aspiră decât la expresivitatea fragmentului, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
nu e decât un conglomerat arbitrar de note zilnice. În fiecare din aceste cazuri - și În multe altele - inventarierea mersului șerpuit al zilelor devine, inevitabil, și o istorie a morții. Tensiuni, traume, obsesii Cât din certitudinea morții pătrunde În jurnalul intim? Încercare disperată de a Înfrunta eternitatea, jurnalul face, de fapt, un joc pervers. El mizează mereu pe speranța că va Înșela moartea. Moartea care, ca Întotdeauna, este o valoare abstractă și colectivă, nu o formă a sancțiunii resimțită individual - chiar dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
la membrul colectivităților evoluate. Nu e greu să descoperim, prin urmare, o dimensiune culturală a morții. Întreaga cultură ar putea fi, Într-un anumit sens, Încercarea omului de a conștientiza și de a se sustrage morții. Pentru autorul de jurnale intime, caracterul secret al scrierii anihilează o parte din presiunea colectivității. Tensiunile, traumele, obsesiile tribului implantează În individ teama de moarte. Abstragerea, izolarea, Într-un cuvânt, recluziunea asigurată de secret anulează ceva din forța inhibitorie a pulsiunilor tribale. Pentru anumite spirite

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
ca În orice chestiune legată de aspectele normative, prescriptive, ale textului literar, nu e simplu. În plus, el riscă să devină irelevant prin analogie: obsesia morții poate conferi literaritate jurnalului În măsura În care literatura admite, ca un caz particular al ei, jurnalul intim! Cu adevărat relevantă e o altă ipostază: jurnalul e un gen care, În mod programatic, se opune morții. Cu alte cuvinte, acceptarea ipotezei că el apare nu pentru a dubla celelalte genuri confesive (autobiografia, corespondența, biografia, carnetele), ci pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
puternică decât experiența culturală și mai puternică decât instinctul de conservare Îi Împinge la gestul fatal? Spațiul ispitei suicidare Prea puțini dintre scriitorii autori de jurnale sunt și teoreticieni ai sinuciderii. Chiar dacă moartea ocupă un loc important În dezbaterile lor intime, aceasta e percepută drept un fapt metafizic. Nimic concret, nimic legat de imanentul vieții de fiecare zi. Oroarea de sinucidere a fost statuată de către primii filozofi europeni, În special de Platon și descendenții săi. Mai mult: Există și câteva categorii

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
a sticluței cu cianură, la aceea hard a spânzurării, a Împușcării, defenestrării - ca să nu menționăm formele extreme asiatice (harakiri, sepuku etc.) -, sinuciderea conotează animus-ul, principiul masculin, activ și, În cele din urmă, forța. Oricâte nuanțări am aduce acestui fapt, jurnalul intim rămâne, totuși, o terapeutică - cel puțin În măsura În care, obligând la autoanaliză și introspecție, ar trebui să Îndepărteze de act, și nu să-l amplifice. Din acest punct de vedere, jurnalele sinucigașilor au ceva pe cât de inautentic, pe atât de Înfricoșător. Ele

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
de voința de a trece la act. Ajunși În acest punct, problema sinuciderii devine o problemă a libertății și a multiplelor definiții care pot fi date acesteia. Or, chestiunea sinuciderii se complică tocmai pe traseul dintre gândire și act. Jurnalul intim poate fi o escală, mai lungă sau mai scurtă, Însă nicidecum motivul inițial al sinuciderii. Nimeni nu se sinucide doar pentru că ține un jurnal intim, ci scrie ca și cum ar călători cu un vehicul al disperării. Jurnalul modulează, nuanțează, explică și

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
date acesteia. Or, chestiunea sinuciderii se complică tocmai pe traseul dintre gândire și act. Jurnalul intim poate fi o escală, mai lungă sau mai scurtă, Însă nicidecum motivul inițial al sinuciderii. Nimeni nu se sinucide doar pentru că ține un jurnal intim, ci scrie ca și cum ar călători cu un vehicul al disperării. Jurnalul modulează, nuanțează, explică și - În cel mai bun caz - sancționează o decizie anterioară (sau exterioară) existenței sale intrinseci. Din punct de vedere al practicii sinuciderii, jurnalul intim e, În

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
un jurnal intim, ci scrie ca și cum ar călători cu un vehicul al disperării. Jurnalul modulează, nuanțează, explică și - În cel mai bun caz - sancționează o decizie anterioară (sau exterioară) existenței sale intrinseci. Din punct de vedere al practicii sinuciderii, jurnalul intim e, În exclusivitate, un formular pregătitor, fără legătură directă cu gestul funest În sine. Dar, ca experiență mentală, el este Însăși substanța dorinței de a dispărea. Lăsând În loc urma de cerneală, scriitorul sinucigaș devine un simplu schelet acoperit cu semne

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
funest În sine. Dar, ca experiență mentală, el este Însăși substanța dorinței de a dispărea. Lăsând În loc urma de cerneală, scriitorul sinucigaș devine un simplu schelet acoperit cu semne. Nevroze, violențe Surprinzător e că majoritatea pasajelor despre sinucidere din jurnalele intime nu accentuează latura depresivă a actului În sine, ci aspectul salvator; pentru cel care scrie, sinuciderea e Întotdeauna o salvare. În consecință, scrierea jurnalului pare doar o Întâmplătoare piedică, menită să Întârzie mult dorita salvare prin dispariție. Jurnalele intime ale

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
jurnalele intime nu accentuează latura depresivă a actului În sine, ci aspectul salvator; pentru cel care scrie, sinuciderea e Întotdeauna o salvare. În consecință, scrierea jurnalului pare doar o Întâmplătoare piedică, menită să Întârzie mult dorita salvare prin dispariție. Jurnalele intime ale sinucigașilor sunt guvernate de o iminență a morții și, pe măsură ce zilele trec, amânarea se transformă Într-o nevroză a așteptării. Acutele sunt notele firești ale confesiunii - nu atât ca formă a disperării, cât un semnal că ancestrala frică de

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
formă a disperării, cât un semnal că ancestrala frică de moarte a omului poate să ia o Înfățișare paradoxală. Străvechile cuvinte ale lui Epicur („Adeseori, ceea ce-i Împinge pe oameni spre moarte e teama de moarte”) Își găsesc În jurnalele intime ale sinucigașilor o confirmare deplină. În frica de moarte se află, desigur, atât conștiința, cât și prefigurarea acesteia. Grăbirea, accelerarea mecanică, forțarea dispariției fizice - chiar În forma paradoxală a invocării ei În scris - trădează o irezistibilă chemare a ceea ce personalitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
metode gingașe! (Antologică rămâne tentativa poetului care a Încercat să se sinucidă umplându-și dormitorul cu flori de crin!) Sancțiunea finală a unui proces pe care nici nu l-a declanșat și pe care nici nu-l poate controla, jurnalul intim al sinucigașului e mai puțin un document al dispariției - așa cum jurnalul scrierii unei cărți e un „document al creației” -, cât o dâră, o urmă, o aură a mecanicității actului suicidar În sine. Repetitiv și halucinatoriu, jurnalul sinucigașilor e Însă arareori

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
dispariției tocmai prin paradoxul creării unei armături de cuvinte ce alcătuiesc mărturisirea cotidiană. Abia desenul din covor și lectura direcțională atestă prezența obsesiei suicidare, răspândită, de regulă, În doze suportabile În materia nimicurilor semnificative care alcătuiesc substanța obișnuită a jurnalului intim. Exacerbarea acestei teme ori centrarea exclusivistă, isteroidă, asupra ei ar transforma jurnalul intim Într-o simplă fișă de observație clinică. Să mori, să dormi Testul clinic nu poate fi, totuși, evitat când analizăm sinuciderea. Ea se leagă, de regulă, de

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
Abia desenul din covor și lectura direcțională atestă prezența obsesiei suicidare, răspândită, de regulă, În doze suportabile În materia nimicurilor semnificative care alcătuiesc substanța obișnuită a jurnalului intim. Exacerbarea acestei teme ori centrarea exclusivistă, isteroidă, asupra ei ar transforma jurnalul intim Într-o simplă fișă de observație clinică. Să mori, să dormi Testul clinic nu poate fi, totuși, evitat când analizăm sinuciderea. Ea se leagă, de regulă, de procesele melancolice 22 și de ceea ce psihanaliza numește patologia doliului. Obsesia morții subzistă

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
În moarte o izbăvire, punctul final al unei suite de Încercări insuportabile. Moartea ca relaxare existențială, neființa ca stare ideală a materiei, triumful calculului obscur asupra unei luminozități doar aparent benefice ordonează cele două tendințe, simultane și contrarii, ale jurnalului intim: autodezvăluirea și auto-camuflarea23. Nimeni și nimic exterior nu-l Împinge pe scriitor să-și dezvăluie intențiile sinucigașe. După cum nici o forță nu poate reprima Înfricoșătoarele mecanisme ale mărturisirii. Scriitorul sinucigaș suferă Întotdeauna de sindromul Dostoievski și de fatalitatea mărturisirii, de o

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
admițând perfecta bună-credință a scriitorului se poate Întreprinde o analiză, dacă nu relevantă pentru adâncimile psihismului creatorului, atunci cel puțin față de obiectivitatea rece, cuantificabilă a textului scris. Autorul poate să-și cultive În voie bovarismele - pentru că, teoretic, Într-un jurnal intim se poate truca absolut totul. Autorul poate să-și dea frâu liber fanteziilor paranoice. Poate să rescrie realitatea urmând niște impulsuri obscure, alterând sensurile evenimentelor. Poate să-și prezinte eșecurile drept mari triumfuri și neputințele drept superbe probe ale izbânzii

[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]