KorAP: Find »[drukola/base=iubită & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...390 391 392 ...458 >

11,439 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

extremele se atrag în mod irezistibil: Peste vârfuri trece lună,/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte 113. Iubita imaginară sau aievea este înșăși frumusețea declanșatoare a iubirii și totodată dătătoarea de moarte: De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?114 Nu există mirare pentru o astfel de atitudine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
să fi fost scumpi lui Eminescu, care, toată viața, s-a temut ca bătrânul să nu-i înstrăineze 134. De aici înainte, viața copilului s-a transformat, ca urmare a unei cotituri radicale; și-a depus carapacea introvertirii la picioarele iubitei, cu care va comunica deplin, deschizându-se necondiționat, având-o sfetnic de taină și parteneră a mărturisirilor lui celor mai intime, în toată nevinovăția și curățenia lor, dar mai ales părtașă uimitoarei stări aduse/induse de Eros. Sosise vremea ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Într-o groapă cu cenușă... de juca trandafirie/ Colibioara cea de trestii cu ușița-i rezimată,/ Împletită din răchită, cu curmei de tei legată 148. Descrieri detașate de sentiment, simple aduceri-aminte ale nevinovatelor jocuri. După ce va interveni marea despărțire de iubita care va muri în floarea tinereții, totul se va întoarce pe dos și se va petrece în alt ritm. La început a fost fulgerul iubirii care-i cutremură ființa lui copilărească și care-l face să încremenească la vederea îngerului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
albastru-mbrăcată,/ Părul cel blond (s.n.) împletit într-o coadă îi cade pe spate 149. Sunt primele semne esențiale pe care se va structura întreaga lirică eminesciană de mai târziu. Părul bălai și floarea albastră, care se pot confunda cu imaginea iubitei ideale sunt intuite de copilul poet încă de atunci. Izvorul lor a răsărit în mod natural, iar apele acestuia se vor răspândi în tot tărâmul creației eminesciene. Se sesizează, în Codru și salon, un lucru pe cât de simplu, pe atât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
încă de atunci. Izvorul lor a răsărit în mod natural, iar apele acestuia se vor răspândi în tot tărâmul creației eminesciene. Se sesizează, în Codru și salon, un lucru pe cât de simplu, pe atât de important: înainte de a-și întâlni iubita, poetul o visează (Visa copilul 150), iar presentimentul erotic descris de Heliade într-o poezie întreagă (Zburătorul), Eminescu îl concentrează într-un singur vers: Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar 151. Începând din acest moment, ritmurile se schimbă. Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
înainte, totul este o derulare lentă, care amintește de procedeul cinematografic al încetinirii. Brusc, copilul devine altfel implicat. Devine melancolic și meditativ; îi va dispărea acea naivitate eroică a băiatului pe câmpul imaginar de luptă din bătălia cu... broaștele. Deocamdată, iubita este prezentată firesc: Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă./ O ploaie de flori albe se scutură pe ea,/ Un flutur se înnalță, cu sete ea-l alungă,/ Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna 154. Dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
pământ, căci fără să vrea, și oricât și-ar impune, S-a aprins de-un foc mai mare/ Iară nu și-l potoli 171. În tot ce vede mai târziu, poetul nu poate să nu facă analogii cu (de-acum) iubita lui. De aceea, Unde vede vreodată/ Pom frumos și înflorit/ El la ea gândește-ndată/ Și la trupu-i potrivit// Când privea acea roșață/ Trandafirii ce o au/ I se pare că văpseala/ De pe buzele-i o iau.// De-auzia un stol

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
să răsplătești/ Lungi durerile-mi lumești,/ Cu zâmbirea-ți înțeleaptă/ Și cu ochii tăi cerești 184. La vremea când copilul Mihai abia aștepta întâlnirea cu fata dragă (Ah! În curând pasul spre tine grăbește 185), într-o viziune mai târzie, iubita va lua un vag contur de Crist feminin, apărându-i cu părul neîmpletit și prins într-o cunună de spini. Aceasta se strecoară, aidoma zânelor, Printre stâncele de cremeni,/ Lângă lacul de smarald,/ Ca să-și scalde sânii gemeni/ Unde zânele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
totul fantomatice, cețoase, lunare și, desigur, numai în deplină singurătate: El din trestii o privește,/ Nici se mișcă,... -ncremenește/ L-arătarea ei cea crudă./ Și când lacul părăsește/ Pe-al ei corp ea tot nu-i udă187. Poetul îi povestea iubitei câte-n lună și-n stele, însă basmele pe care i le-nșiruia erau adânc tâlcuite, așa încât copilul cel șiret cu ochii îi spunea cum a umblat feciorul de crai nouă ani după copila pe care-o iubea ca s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
de frică!91 La antipod, sufletul ca o biserică ruinată: [...] Bisericuța sântă/ În care nu preoții ci vânt și cobe cântă/ E sufletu-mi92. Este un punct nodal al vârstei poetico-reflexive care declanșează o multitudine de stări simultane: amintirea mamei, a iubitei moarte, scufundarea ireversibilă în propriul suflet chinuit, senzația adâncă a risipirilor iremediabile. Lângă cimitir, deasupra criptei negre a sfântului mormânt 93, salcâmii își scutură floarea, timpul trece implacabil cu aceleași legănări. Este atâta disperare omenească, dar și atâta jale poetică

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
chinuit, senzația adâncă a risipirilor iremediabile. Lângă cimitir, deasupra criptei negre a sfântului mormânt 93, salcâmii își scutură floarea, timpul trece implacabil cu aceleași legănări. Este atâta disperare omenească, dar și atâta jale poetică într-o asociere spontană cu moartea iubitei, încât, la imaginara moarte în doi, poetul și-ar dori să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim 94. Țintirimul poetului este cerul. Elemente cum sunt crucea, buha sau candela apar asociate în cele mai neașteptate roluri: Sub candelă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
tânjește: Șuieram l-a ei chemare/ Ș-am ieșit în câmp râzând 135. Comuniunea cu natura-codru este cu totul specială în opera lui Eminescu și se reflectă în imagini de o gingășie rar întâlnită. În Freamăt de codru − spre exemplu iubita va avea parte de tot atâta alint din partea pădurii ca din partea propriului ei iubit: Teiul vechi un ram întins-a,/ Ea să poată să-l îndoaie,/ Ramul tânăr vânt să-și deie/ Și din brațe-n sus s-o iee

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
adâncu-i se pătrunde 140. Codrul-viață este parte din sufletul poetului. Numai gândul că S-a desprimăvărat pădurea,/ E-o nouă vieață-n orice svon141 îl face să-i tresalte inima de bucurii ascunse, poate numai de el știute. Pentru el și iubita lui, troienirea este supremul poetism, frumusețea și gingășia întroienirii cu petale de flori este de neegalat: Ne-om trezi vro dat din basmul/ Ce ne-a ține-ncremeniți/ Unu-n brațele altuia/ Și în flori întroieniți ?142 Nu aceeași este

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
propriu-zis se spune doar că este albastru, că îl încarcă nuferi galbeni și că el cutremură o barcă; tot ce se-ntâmplă esențial (din punct de vedere poetic) se întâmplă pe margini: poetul trece de-alung de maluri, așteptând ca iubita din trestii să răsară, să plutească împreună în barcă, uitați de lume sub misterele bolții înstelate: Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune. Numai că, stricto sensu, toate acestea inclusiv sonoritățile specifice locului (unduioasa apă sune) se petrec

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
stupi de albine pe insula din mijlocul lacului, geografia imaginarului este radical alta: ea vizează ideea de Centru, de aici, concentricitatea: Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine 180. Orice urmă a realului iubita veni lângă lac și văzu cărarea de prund pe sub apă181 se sublimează în dense efluvii olfactive: Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor; iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea lanțuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
dura o cărare de văpaie pe valuri. Era vară, o noapte de vară îmbătătoare, și-n mijlocul apei adormii în luntre 185. Sau: Când ne așezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu așezasem capul meu în poalele ei și visam ceea ce aveam 186. Să visezi ceea ce ai iată un mod cu totul particular al gândirii și imaginației lui Eminescu; visul se dovedește spațiul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
e-o-ntrebare pusă din nou universului, un loc aparte în textul eminescian, cu predilecție în cel al prozei, îl deține chipul părinților, al fraților și surorilor, al unor rude și cunoștințe mai apropiate (unele greu de identificat astăzi), al iubitei de la Ipotești, dar și al poetului însuși. Nefiind vorba de un jurnal, ci de proză literară, evident că autorul ca și în cazurile topoilor esențiali le-a dat valoare general valabilă, ferindu-se și într-un caz și în celălalt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine-visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în ceri254. Iată reacția poetului la moartea iubitei, descrisă veridic în varianta la Moartea Cezarei: Deodată ochii lui se oțărâră ... Dinții începură a-i clănțăni ca de friguri ... el se temea se temea de el însuși de păreți, își întinse mâna spre cadavru ... părea c-aude vuiet de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cu spaimă părul i se sburli în cap și nările i se îmflase tablouri de foc îi ardea mintea, vedea fulgere parcă tot creierul îi era ars el începu să râdă cu hohot și căzu la pămînt 255. De moartea iubitei poetul nu se poate desprinde nicicând. Iată ce i se întâmplă lui Dionis când, în fața casei, iubita acestuia cânta acompaniindu-se de notele dulci ale unui clavir: I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ardea mintea, vedea fulgere parcă tot creierul îi era ars el începu să râdă cu hohot și căzu la pămînt 255. De moartea iubitei poetul nu se poate desprinde nicicând. Iată ce i se întâmplă lui Dionis când, în fața casei, iubita acestuia cânta acompaniindu-se de notele dulci ale unui clavir: I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde 256. Crezul geniului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
declarațiile de dragoste ale acestuia, atunci când apar, sunt una cu fibra și cu sufletul pământeanului. Numai că într-un mod întreit, întrucât nici în acest context el nu-și poate părăsi structura predestinată. O declarație de dragoste, ca aceea făcută iubitei Poesis din Geniu pustiu, pune întotdeauna în balanță ceea ce are esențialmente structura sa dumnezeiască, în contrapondere cu iubirea. El este în stare să lase totul, întocmai ca Hyperion, pentru iubirea care-i arde ființa. Eram zdrobit de fericirea mea260spune vocea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Când însă poetul face o călătorie în lună, de-a lungul unei sărutări numai, așadar când iubește cu adevărat, Sărutarea l-a umplut de geniu și de putere creatoare 272. Concentrarea de sine și reacțiile vii ale copilului în fața morții iubitei sunt obiecte de studiu freudian: Deodată ochii lui se oțărâră... Dinții începură a-i clănțăni ca de friguri... el se temea se temea de el însuși de păreți, își întinse mâna spre cadavru... părea c-aude vuiet de glasuri multe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
într-un alter ego, acesta devenise tăcut și respingător... neâncrezător către orice. Își râdea de cer și de Dumnezeu; desprețuia oamenii, încât ți s-ar fi părut că sub zdrențele lui râde un rege sceptic și crud ca Satana 279. Iubita îl caracterizează și ea, portretizând în tușe concentrate: Părul tău pare a fi de eben și ochii tăi diamanți negri!280 Ca o presimțire a firii, Eminescu-omul are, în momentele sale mai deosebite, stări halucinatorii, prevestiri ale bolii de mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Doi ochi mari căprii se uitau cu timida și rușinoasa lor blândețe la el și gâtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-și ascunde fața plină de amor. El surâse fără voie la această reamintire.284 Singură moartea iubitei de la Ipotești îi întunecă acest portret pentru tot restul vieții: Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâdeau un surâs al morții le-a închis, sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, avizitat pământul și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cumplit, nemaisințit. Mai aveam ceva pe pământ ? El îmi mai rămăsese, și el se duse asemenea. De-aș fi avut frate și de mi-ar fi murit, cine știe de mă durea mai mult296. Dacă e vorba, însă, de portretul iubitei de la Ipotești, el ocupă, în spațiul întreg al operei eminesciene, locul cel mai însemnat, între toate portretizările făcute de Eminescu. Referitor la aceasta am acoperit, la capitolul respectiv, imaginea iubitei ipoteștene (al cărei nume rămâne încă necunoscut), în trascrieri poetice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]