KorAP: Find »[drukola/base=iubită & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...391 392 393 ...458 >

11,439 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

mă durea mai mult296. Dacă e vorba, însă, de portretul iubitei de la Ipotești, el ocupă, în spațiul întreg al operei eminesciene, locul cel mai însemnat, între toate portretizările făcute de Eminescu. Referitor la aceasta am acoperit, la capitolul respectiv, imaginea iubitei ipoteștene (al cărei nume rămâne încă necunoscut), în trascrieri poetice memorabile cu predilecție în variante, din care se pot recunoaște trăsăturile definitorii ale acesteia. Încercăm acum o definire a acestei imagini în descrierile prozei eminesciene. Fiind vorba de imaginea/imaginile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
umeri se-ntinseră spre dânsul și el le inudă cu sărutări 297. Frumoasă întorsătură. Această călătorie a lor nu fusă decît o sărutare lungă. Nimic mai mult. O clipă prelungită în dimensiuni poetice. Se putea altfel ? Ajunsă pe tărâmul Lunii, iubita ni se arată în toată splendoarea transfigurării ei. Desprinsă de pe pământ, Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-și părul a cărui aur se strecură prin mânuțele-i de ceară. Prin hainele argintoase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
la Ipotești, căci despre acest spațiu este vorba, tinerii se comportau ca doi îndrăgostiți... lunatici: El își răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchii ei, iar pe unărul ei cânta o pasere măiastră 298. Ca și în poezie, descrierea iubitei ipoteștene este aievea: părul cel blond și împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc 299. Cât despre ochi, ei ating în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Câte-un amănunt plin de veridicitate se relevă din amintirea tinereții, însuflețindu-i chipul: Sânii îi crescuse într-atâta de bătăile inimei încât sărise un bumb de la pieptărașul cam îngust de catifea neagră 303... Întocmai ca o nimfă în mare, iubita tinereții poetului este surprinsă în mișcare, filmată parcă în ascuns de un cineast extrem de talentat, unul care știe bine să pună în cadru, transfocând și accentuând câte-un detaliu semnificativ sau luând gros-planuri pentru a o reda cât mai fidel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Părea un crin aruncat în ocean ... și numai din când în când se vedea apărând câte-o rotunzime albă a corpului ei ieșind pe suprafața apei albastre, un glob de omăt tradând un corp de alabastru 305. Ieșită din mare, iubita apare într-Un negligé ce părea o negură de argint care scălda în albeața sa fantastică și diafană figura ei naltă, mlădioasă, subțire ca o elfă de mare306. Revine des imaginea celor doi îndrăgostiți, împletiți ca lianele în sărutări, fie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ei aurit se amestecase cu părul cel negru și strălucit al capului meu, măcar că țineam acum ca în lanț cu brațele mele talia cea subțire și mlădioasă a corpului ei, măcar că picioarele mele se-mpletise cu picioruțele ei albe307. Portretul iubitei moarte este realizat și el cu aceiași măsură: Ochii cei mari închiși, fața trasă și slăbită, pleoapele-nvinețite peste ochii înfundați. Haina ei trecea din toate părțile peste merginile sicriului și ajungea la pământ ... Mânile reci, transparente de albe, cu degetele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
despre cele două realități se poate spune că trăiesc fervent și dihotomic, întocmai ca-n sugestia baudelaireană din Corespondențe. Depistate cu precădere în poezie, însemnele realității secunde (în sens barbian) sunt: locul și rolul creatorului, intensitatea și adâncimea gândirii, imaginea iubitei, erosul, motivul germinării universale, cerul înstelat și îngerii, sunetul cornului, al clopotului și al buciumului; luna, somnul, somnolența și visul, lumile siderale, muzica sferelor, zborul și plânsul, insula lui Euthanasius. Împărțirea în cele două categorii și aprofundarea lor în două

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
resorturile sale interioare. De aici, poate, atâtea întrebări: Ce e amorul? Ce este poezia? Ce e cugetarea sacră? Omu-i o lumină? Religia? ș.a.m.d. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?99 Cât privește imaginea iubitei, se poate spune că aceasta stă sub semnul predestinării: căci astfel a fost voința sorții/ Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții/ Și să-mi răsai din marea de suferinți, înnaltă,/ Ca marmura eternă ieșită de sub daltă 100

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
aceasta stă sub semnul predestinării: căci astfel a fost voința sorții/ Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții/ Și să-mi răsai din marea de suferinți, înnaltă,/ Ca marmura eternă ieșită de sub daltă 100. Într-o imagine pandant, iubita își caută ursitul reluând motive din literatura populară: Ca să iasă chipu-n față,/ Trandafiri aruncă tineri,/ Căci vrăjiți sunt trandafirii/ De-un cuvânt al sfintei Vineri 101. Ființa ei este mai întotdeauna poleită de lumina lunii, dând astfel tonul unei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mai întotdeauna poleită de lumina lunii, dând astfel tonul unei subtile magii. Mai mult decât atât, în ochii ei albaștri/ Toate basmele s-adună102. La Eminescu, folclorul se recompune, căpătând valențe noi. Această asimilare creatoare a folclorului individualizează dragostea-vis și dragostea-presimțire. Iubita, a tinereții icoană fericită 103, doarme mângâiată de lumina lunii și, așa cum apare nu numai în Luceafărul 104, cât mai ales în Călin 105, ea se relevă ca un portret ideal: Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc,/ Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri;/ Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri 106. Revin aceleași imagini ale iubitei, fie înconjurată de trandafiri roșii, fie aruncând ea însăși în apă petalele simbolicei flori pentru a-și vedea ursitul; în subsidiar, însă, trandafirul simbolizează nașterea sentimentului iubirii abia-nțelease, dar care, încet-încet, îi cotropește sinea. Când zburătorul apare, el nu este

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
percepe. Visul este împlinirea gândirii vii, iar plânsul dobândește dimensiuni neasemuite: Trecerea de la repaos la febră și de la febră la repaos este o solemnă mișcare de pendul, în umbra căreia, ca un strigăt între țărmuri, răsună plânsul universal 109. Imaginea iubitei este serafică și iluzorie, ca o himeră; e reflectată doar în substanța imaginativă a poetului. În acest fel, ea apare structurată ca un amalgam de realitate topită în vis, dar și invers, ca un vis pătrunzând cu insistență în crudul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
venind  ca-n vis, așa vii!110 E aproape de necrezut cum acest mare poet nu a fost comparat în mod esențial cu Don Quijote, alergând obsesiv după himera vieții lui. Să fie oare altceva poetul, cavaler rătăcitor, cu mintea pierdută după iubita moartă în tinerețe, dar devenită prezență subiacentă în conștiința sa poetică? Iubita are valențele îngerului, iar imaginea ei este una dătătoare de lumină, înviorătoare ca atmosfera dimprejuru-i, făcându-l pe creator să-și uite melancolia: Este Ea. Deșarta casă/ Dintr-odată-mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mare poet nu a fost comparat în mod esențial cu Don Quijote, alergând obsesiv după himera vieții lui. Să fie oare altceva poetul, cavaler rătăcitor, cu mintea pierdută după iubita moartă în tinerețe, dar devenită prezență subiacentă în conștiința sa poetică? Iubita are valențele îngerului, iar imaginea ei este una dătătoare de lumină, înviorătoare ca atmosfera dimprejuru-i, făcându-l pe creator să-și uite melancolia: Este Ea. Deșarta casă/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieți-mi/ E-o icoană de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Să mai treacă se îndură,/ Când eu stau șoptind cu draga/ Mână-n mână, gură-n gură111. Strofa are o lumină aparte; sărutarea nu este decât pură amintire, neavând obișnuitele trăsături ce țin de plumbul gravitațional al cuplului pământean. Imaginea iubitei nu este prea departe de cea a icoanei Maicii Domnului din colțul unei încăperi a casei ipoteștene. Poetul are aproape aceeași devoțiune pentru amândouă. Și de ce le-ar separa, când atitudinea copilului din el nu comportă nici un fel de vinovăție

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
sau plângătoare, notele exclud prin înseși varietatea lor orice bănuială a clișeului literar. Lira și harpa nu rămân simboluri abstracte. Abstractă e muzica născută din ele, în sensul purității ei absolute, de patos limpede și înalt.130 Cântecul este ca iubita; o singură condiție îi este necesară pentru a ființa: Trăiește-mi dar c-adânc în piept te port!131 Harfa lui, care din pietre durerile le chiamă, nu este altceva decât Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis132

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
că tinerețea s-a dus și nu se va mai întoarce vreodată: Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?167 Amarul maturității îl sugrumă, îl resimte ca pe-o povară, din care nici iubita (nu iubirea!) nu-l mai poate scoate: "Mâni vom fi cum vei pretinde,/ Dar cum sunt mă lasă azi."// Astfel lupt cu-a ta mustrare/ Ceasuri, zile, săptămâni,/ Și mereu a mea-ndreptare/ O amân de azi pe mâni168. Conștient

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
luci în veci/ Aprins de zeul Amor/ Și ale sale raze reci/ Pe frunte lumina-m-or.// Căci stăpânește tot ce-a fost/ Și tot ce o să vie/ Și câte nu avură rost/ Și nu au fost să fie170. Imaginea iubitei căreia pe față-i plâng gândiri 171 este dovada vie a ceea ce poate sesiza omul. Poetul, în ciuda a toate, are o picătură numai din toate câte sunt; Umane, vor pieri și ele toate./ [...] Căci eternu-i numai moartea, ce-i viață

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
un cântec te duce/ Cu brațele albe pe piept puse cruce,/ Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/ Argint e pe apă și aur în aer176. În tinerețea ipoteșteană înclinația poetului spre o imaginară criptă, după moartea prematură a iubitei, este grăitoare: Alege-ți o cruce, alege-un mormânt/ Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;// Și cântă la capu-i și cântă mereu;/ Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!177 La maturitatea artistică, Eminescu așază sentimentul [...] morții sub

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
de vis/ Ce-nundă fața-i veche cu-n dureros surâs/ Și inima-i bătrână din nou o mai inspiră/ De cugetă lumi nouă cum cugetă o liră/ Dulci melodii și doruri...179 Cerul și îngerul păzitor al poetului, reprezentat de iubita moartă prematur, sunt legate indisolubil în mai toate imaginile poemelor sale: Prin mii de stele ce lucesc/ De vei privi într-una/ În sânu-adâncului ceresc/ Descoperi încă una180. În armoniile create de Eminescu, buciumul și cornul dețin un loc aparte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
decât ne apar în logica comună, ele își au sursa în modul particular în care s-a desfășurat copilăria poetului. Cerul este o prezență poetică simbolică, o cupolă protectoare de la care pornesc toate înspre pământ, iar îngerii sunt asimilați cu iubita, căreia, după moartea prematură, îi cresc aripi și se preface-n înger. Substanța cerului este descrisă indirect, prin intermediul stelelor, dar și a prezenței imaginare a unui Dumnezeu atotputernic: în ceruri(le) de stele în care s-aprind candelabre 203 domnește

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
singurătăți, nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul,212 ci se întoarce în locul lui menit din cer213 pentru a-și revărsa lumina binefăcătoare. În unirea celor două entități complementare apar câteodată imagini de o transfigurare apocaliptică: iubita tinereții, moartă, este o dulce întrupare de-omăt214, care se-nalță în slăvile cerului, dar care nu-i încă înger. De aceea, poate, imaginile pregnante ale dezastrului: Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă/ Și apele cu spaimă fug în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
se-nvăluie gândirea,/ Pân' ce visele-i gigantici se uscau în nălucire 244; sau, ca imagine aparent domestică, în fața focului, pe-o sofă roșă, [...] somnu-i cald, molatic, lin245. În atmosfera aceasta de dulce blândețe a somniei, Eminescu o poate invoca pe iubită în voie; și-o imaginează venind, iar visul devine aproape realitate: Și apoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte 246. Din copilăria ipoteșteană provin și ecourile mărturisirii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac, căci tot ce a fost cu o clipă mai înainte realitate, În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,/ Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline 250. Simbiotic, imaginea iubitei are aceleași atribute: sub genele-i închise, ea are o lume de visuri, [...] Ea doarme astfel trează 251. În lumea somnului, totul pare a fi o nouă realitate: În vis mă arde soare și cerul e văpae,/ Pe lac barca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
gândești la viața toată, atunci când n-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată; Să stai visând la foc, de somn să picuri și să visezi la basmul vechi al zânei Dochii 253. Atunci, În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri254. Iubita este motivul principal al visării: Răsai din umbra vremilor încoace,/ Ca să te văd venind ca-n vis, așa vii!255 Atunci când poetul se imaginează într-o atmosferă bucolică împreună cu iubita, fericirea-vis se derulează într-un cadru natural izolat: Vom visa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]