10,542 matches
-
au avut loc de două ori la . În 1964 și în 1976, când orașul a înlocuit Denverul. Orașul își datorează numele unui pod păzit de pe Inn: acesta a rezultat din combinarea cuvintelor ""Inn"" și ""Brũcke"", adică „Podul Innului”. Innsbruck este pomenit ca așezare comercială ridicată în apropiere de "Mănăstirea Ordinului Premonstratens" din Wilten (o veche așezare romană cu numele de Veldidena, devenită în prezent suburbie a orașului) în documente datând încă din secolul al XII-lea. Prima atestare documentară datează de
Innsbruck () [Corola-website/Science/296789_a_298118]
-
Privind retrospectiv, toată această afacere pare să fi fost un atac politic la adresa familiei de Medici, Leonardo fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine este faptul că nici unul din contemporanii săi, și nici biograful său, Giorgio Vasari (1511-1574), nu pomenesc nimic despre așa-zisa sa homosexualitate. Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un eseu intitulat Leonardo da Vinci și memoria copilăriei (titlu original : Eine Kindheitserinnerung des Leonardo da Vinci, 1910), practic
Leonardo da Vinci () [Corola-website/Science/296783_a_298112]
-
pentru a strânge cât mai multe pietre strălucitore inutile, socotite prețioase. Caii, virtuoși și înțelepți, trăiesc într-o comună patriarhală. Legile lor nescrise se bazează pe recunoașterea drepturilor egale pentru toți, ei nu pot înțelege ce este minciuna. Swift se pomenește în fața unei contradicții de nerezolvat. Sistemul patriarhal ar fi ideal, dar în el oamenii au devenit "yahoo". De aici decurge pesimismul lui Swift, întunecata lui mizantropie. Extrem de semnificativ este finalul cărții. Gulliver se întoarce în Anglia, dar nimeni nu-i
Călătoriile lui Gulliver () [Corola-website/Science/301023_a_302352]
-
și mai departe de Galați. Astfel au început să se stabilească aici, in codrii din jur, hoții, aceștia organizându-se în cete, ce își avea locul de întâlnire la „Fântâna Hoților”, la nord de satul Strezeni. Locuitorii satului Strezeni îi pomenesc în povestirile lor sub numele de "haiduci".
Strezeni, Buzău () [Corola-website/Science/301045_a_302374]
-
din a doua jumătate a sec XVIII,mai mult de nevoie decât benevol,datorită legislației administrative austriece,privind înfințarea satelor grănicerești(sate adunate), în zona de graniță,câreia îi aparținea și Belobreșca. Ca așezare locuită,Belobreșca sub acest nume se pomenește în anul 1713. Este necesar să amintim că Pavel Binder care,în lucrarea sa intitulată"Lista localităților din Banat de la sfărșitul sec.XVIII-lea”,în ”Studii de istorie a Banatului”,va publica o conscripție a Marseiului din Bologna,în care
Belobreșca, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301070_a_302399]
-
din moment ce avem mărturii precum cetatea romană de lângă cimitirul catolic, (obiectiv arheologic necercetat încaă), o piatră cu inscripție romană aflată la "cetate" și predată la Muzeul de Istorie din Timișoara. Ca atestare documentară, potrivit istoriografiei maghiare, anul este 1484, atunci este pomenit ca proprietar al localității și ca trimis al lui Matei Corvin în zonă pe Lazarus de Bohowitz sau Lazăr de Bozovici. De la numele acestuia se pare că ar deriva și denumirea localității Bozovici. Bozoviciul devine un centru tot mai important
Bozovici, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301073_a_302402]
-
69%). Pentru 1,65% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. În “Istoria românilor bănățeni” de Gh. Popovici din 1904 se spune: „Romanii între anii 100-120 au construit fortul Margum pe locul unde astăzi este comuna Marga“. La 1470 se pomenește de un Iacob de Marga, comandant domn al fostei cetăți a Severinului. Unirea din 1700 a ajuns până la Marga care n-a primit-o, așa că Marga era și parohie de graniță confesională între ortodocși și greco-catolicii din parohia Băuțarul Inferior
Comuna Marga, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301088_a_302417]
-
Consider ca neverosimilă această versiune deoarece numele lui Iacob de Marga era înaintea acelui nobil maghiar. Verosimilă pare versiunea că Marga să vină de la cuvântul „margine”, deoarece poziția satului a fost la margine. Sau poate chiar de la acel fort ,Margum”, pomenit în anul 100-120 să-i vină numele de Marga. În trecut, din cauza popoarelor migratoare, Marga are așezată pe cursul pâraielor Nermeș, Mânzu, Mărguța, având ca centru ,Dealul Tocii”, de unde se bătea toaca pentru a aduna populația la ordine. Din cei
Comuna Marga, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301088_a_302417]
-
aduna populația la ordine. Din cei 1618 locuitori care formează 332 de familii, 42 sunt baptiști iar restul de 1576 sunt ortodocși. Biserica actuală este zidită în jurul anului 1730. Despre întemeierea acestei biserici nu avem date și nici tradiția nu pomenește despre existența unor ctitori individuali, fapt ce arată că lăcașul a fost zidit de întreaga obște. Biserica are următoarele dimensiuni: lungime de 22 m și lățime de 10 m. Este zidită în stil baroc, din piatră și este acoperită cu
Comuna Marga, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301088_a_302417]
-
urmă Valea- Rea deoarece pe timpuri era socotit cel mai rău sat așezat, format din gospodăriile clăcașilor alungați de pe moșia lui Gheorghe Grigore Cantacuzino dincolo de apă Valea Rea. Este adevărat că traiul lor a fost foarte greu. Numele satului este pomenit și în documentele voievodului Simion Movila. Numele actual al satului s-a atribuit datorită numărului mare de merișori sălbatici ce se găsesc în pădurea din apropiere. Satul ocupă partea de sud- est a comunei. Are o suprafață de 3,50
Merișoru, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301179_a_302508]
-
nord-est a comunei. Satul are o suprafață de 2 km². Satul Merișoru este format din gospodăriile clăcașilor alungați de pe moșia lui Gheorghe Grigore Cantacuzino dincolo de apa Valea Rea. Este adevărat că traiul lor a fost foarte greu. Numele satului este pomenit și în documentele voievodului Simion Movilă. Numele actual al satului s-a atribuit datorită numărului mare de merișori sălbatici ce se găsesc în pădurea din apropiere. Satul ocupă partea de sud-est a comunei. Are o suprafată de 3,5 km²
Comuna Vârfuri, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301196_a_302525]
-
șuvița de apă ce-l străbate. Acest sat este acum reședința administrativ-teritorială. Are o suprafață de 2,5 km². Satul Stătești se găsește cuprins între satele Cârlănești, Șuvița și Ulmetul. Satul are o suprafață de 3 km². Satul Ulmetu este pomenit și în documentul de pe timpul lui Simion Movilă. Nu se cunoaște originea numelui. Înainte de împărțirea administrativ-teritorială a țării din 1968, satul se numea Strîmbu, după numele apei ce străbate acest sat, care pe vremuri se numea Strîmba, din cauza coturilor multe
Comuna Vârfuri, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301196_a_302525]
-
unele dintre ele, chiar dinaintea mijlocului secolului al XIX-lea, respectiv de la anii 1836 și 1840. În cimitirul nou al așezării, aflat în partea de nord-vest a satului, un monument al eroilor nu mai păstrează vreo inscripție comemorativă și nu pomenește vreun nume de erou, deși fii ai comunității au căzut în cele două războaie mondiale. Monumentele familiei proprietarului Niță Gr. Orzea (1851-1917), realizate din marmură în urmă cu un secol, se află și ele acolo.
Bucu, Ialomița () [Corola-website/Science/301233_a_302562]
-
1448 reprezentând un uric dat de domnul Moldovei fraților Cernat și Steful Ploscaru. Ulterior apar documente despre satele Bucești 1548 și Diecheni 1658. Apar multe documente date de domni ai Moldovei cum ar fi Moise, Grigore Ghica. Pe la 1608 este pomenit logofătul Ivașcu. Primele hărți în care apare Iveștiul sunt din anii 1770, 1811, 1813, 1833, 1835, 1863. În secolul XVIII că târg sub numele de “Târgul Biserică Florii”. Din 13 octombrie 1856 la cererea postelnicului Panaite Balș, Caimania Moldovei avizează
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
militară. Înaintașii s-au dovedit buni patrioți. Din rândul Iveștenilor s-au ridicat atât militari de rand cât și subofițeri, maiștri militari generali sau comandanți de armată. Dintre hatmanii Moldovei, 3 sunt legași de Ivești. Hatmanul Nicolae Racoviță care este pomenit într-un act de la 1668, hatmanul Bogdan Lupu care a fost în 5 rânduri comandantul armatei Moldovei sub domnitorii Constantin, Antioh, Dimitrie Ecantemir. Funcția să a fost către sfârșitul secolului XVII, el era ginerele domnitorului Cantemir. Același Lupu a avut
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
Pelinu (fost Eliza-Stoenești). Întemeiat, potrivit tradiției, pe la anul 1780, de către refugiați ardeleni și târlași, satul Stoenesti sau Pisica apare menționat pe hărțile Munteniei și ale județului Ialomița, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Harta rusă de la anul 1835 pomenea satul Pisica (Stoinesti), iar Harta Țării Românești a lui Szatmary localiza la anul 1864 satul Stroienesci (Pissica). La jumătatea acelui secol purta numele de Eliza-Stoienești, primul fiindu-i dat după cel al fiicei proprietarului de atunci al moșiei Stoenești, Meltiade
Condeești, Ialomița () [Corola-website/Science/301236_a_302565]
-
o serie de familii răzășești înrudite, dintre care neamul lui Bejan și Cazacul se trag probabil din nepoții cu același nume al lui Luca Direptate, deci au devenit patronime. Prima atestare scrisă a Handrestilor e din 1624. În 1635 e pomenit Ionasco de Handresti; în 1665 - Gligorie din Handresti; in 1707 - fiul acestuia, Chiriac Handrescu, iar în 1734, Pintilei Handrescu, fiul lui Chiriac. Fosta moșie răzășască Hândrești se mărginea la est cu Cristești, la nord cu Gănești, la sud-vest cu Daiceni
Hândrești, Iași () [Corola-website/Science/301282_a_302611]
-
Iași, Moldova, România. Se află pe malul stâng al râului Moldova. Așezată în lunca Moldovei, are o istorie la fel de bogată și veche că celelalte sate ale comunei Miroslovești. Prima atestare documentara a satului datează de la 20 iulie 1453, unde este pomenit Verijani. În documentele ulterioare, denumirea satului apare în forme grafice variate: Verijeani, Verijeni, Vereșani, Verașeni și Verșeni. Originea și semnificația acestui nume au fost discutate de unii lingviști români, care susțin că toponimicul Verșeni ar veni de la un străvechi vatman
Verșeni, Iași () [Corola-website/Science/301320_a_302649]
-
naștere ca urmare a stabilirii unor vechi nuclee de agricultori care lucrau aceste pământuri. Cele mai vechi însemnări cunoscute despre această zonă sunt cele legate de satul Ungheni. Astfel într-un uric de la Alexandru cel Bun din anul 1429 se pomenește despre Unghiul Îngust. Profesorul Costăchescu spune că acest Unghi Îngust, probabil un cot al Prutului, a dat denumirea satului Ungheni de astăzi. În alte documente din anul 1442, Ștefan Voievod al Moldovei "întărește" Martei, soția boierului Mihu-Andronic, două iezere între
Comuna Ungheni, Iași () [Corola-website/Science/301318_a_302647]
-
România. Dejaniul a fost reînființat pe locul vetrei satului "Radovanz" (în română "Radovan"), sat sârbesc distrus de turci. La conscripția din 1717 încă mai apare menționat cu 20 de case, pe locul numit "Radovanz". Harta contelui Mercy din 1723-1725, o pomenește din nou, ca fiind locuită cu români, care aveau și o biserică ortodoxă. O parte dintre români s-au strămutat mai apoi în Mramorac, în Banatul sârbesc. În 1786, sârbi și români obligați să părăsească Moravița au înființat o nouă
Dejan, Timiș () [Corola-website/Science/301355_a_302684]
-
de Paul Robert Magocsi în "Encyclopedia of Rusyn History and Culture", care arată că primul termen, rutean, este folosit de popoarele neslave, iar cel de rusin este folosit de slavi, definind o populatie distinctă slavă locuind în Regiunea transcarpatica. Sunt pomeniți de Caesar în "Comentario de bello Gallico", ca trib celtic așezat în Gallia Narbonensis. Afirmația să este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân. Mărturii scrise din Evul Mediu timpuriu continuă să îi ateste distinct și exact. "Gesta Hungarorum" sau
Ruteni () [Corola-website/Science/301424_a_302753]
-
ca trib celtic așezat în Gallia Narbonensis. Afirmația să este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân. Mărturii scrise din Evul Mediu timpuriu continuă să îi ateste distinct și exact. "Gesta Hungarorum" sau "Cronică Notarului Anonim", "Almanahul Hildersheim", "Ystoria Mongalorum" pomenesc exact rutenii și țara lor a, chiar dacă aceasta nu este delimitata exact. Un moment semnificativ pentru istoria Europei Central Răsăritene este așezarea ungurilor în Bazinul Carpatic. Din acest timp există relatări scrise despre ruteni de către Anonymus, cronicarul medieval timpuriu al
Ruteni () [Corola-website/Science/301424_a_302753]
-
leagănul poeziei lirice. Lira însă, fu ridicată de zeii olimpieni în cer, unde formează constelația cu același nume. Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește în istoria dedicată patriei sale, "Bithynica" din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din "Bithynica
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
ediții ilustrate ale “Metamorfozelor” lui Ovidiu de sine stătătoare, își pierde toate conotațiile impuse de exegeza creștină. Deja din sec. al XV-lea Orfeu devenise în Italia reprezentantul homosexualității, datorită pasajelor din operele lui Ovidiu și Phanocle în care este pomenită pederastia (vezi sursele scrise ale legendei ), dând naștere unui joc de cuvinte cu denumirile latine de „bulgarus”, respectiv „bougonia” și cea italiană de „buggerone” (pederast). Această interpretare coexistă cu prețuirea acordată orfismului și lui Orfeu ca artist promovând autonomia esteticului
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
de iubitul și credinciosul nostru magistru Petru vicecancelar al Curții noastre, din anul domnului o mie două sute șase zeci și nouă.”" . În afara acestor atestări scrise, în aceeași perioadă a secolelor XIII,XIV și XV numele localității Geoagiu de Sus este pomenit încă în 24 de documente. În partea de nord a satului, la o distanță de 300 m de albia râului într-un cadru pitoresc, se înalță falnic turla Bisericii fostei Episcopii Geoagiu. Înființarea Episopiei Geoagiu de Sus, după unii istorici
Geoagiu de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300243_a_301572]