10,542 matches
-
vii, 118,15 ha pășune, 167,36 ha pădure, 43,44 ha alte terenuri (construcții, drumuri, neproductiv, etc). Denumirea localității - derivă din limba sârbă având corespondent în limba română: loc curățit de tufe și mărăcini, fâneață. În așezarea satului lor (pomenit în acte la 1366) localnicii spun că este așezat ,între dealuri mari lângă râu”. Alte denumiri : Slawendorff (germ.), Negfalva (maghiară). Prima atestare documentară a satului a fost făcută în 19 iunie 1357, însă așezarea este cu mult anterioară atestării sale
Laz (Săsciori), Alba () [Corola-website/Science/300247_a_301576]
-
Așezată la 4 kilometri de Sebeș, localitatea Petrești, cea care a dat numele unei culturi neolitice, apare astăzi că o așezare româno-germană prosperă și cochetă. Petreștiul este amintit documentar în 1309 sub numele roman de Vila Petri. În 1317 este pomenit sub denumirile de Petrifalău (maghiară) și Petersdorf (germană). În secolul al XIII-lea, localitatea a fost colonizată cu "oaspeți germani", iar populația română a fost izolată la mărgini, unde și-a construit colibe, de unde și denumirea de colibari. Unele dintre
Petrești, Alba () [Corola-website/Science/300263_a_301592]
-
străjuite de canale de apă, cu case înalte, cu porți mari. Din primele secole ale așezării nu a mai rămas decât cetatea sub formă de donjon, care a fost cândva turnul unei basilici românice, înconjurat cu un zid de incintă, pomenită la 1530, dar mai veche cu cel puțin un secol. Cetatea domină ieșirea din sud a localității, lângă podul peste râul Sebeș. Cetatea a fost construită de populația sășească, care obișnuia să ridice astfel de monumente în localitățile în care
Petrești, Alba () [Corola-website/Science/300263_a_301592]
-
în anul 1931, trei morminte cu sarcofage vechi din cărămizi, acoperite cu țigle; unele cărămizi aveau ștampile de producători particulari, P AE TERN și TI. Prima referință documentară a localității Uioara de Sus pare a fi anul 1068, când cronica pomenește de o iscoadă cu numele Franciska, provenită din "Novo Castro". Era în timpul războiului pe care regele maghiar Solomon îl purta cu pecenegii. O mențiune directă a existenței unei fortificații la Uioara de Sus este din anul 1177, sub numele de
Uioara de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300277_a_301606]
-
tocmai își ara țarina: de aici ar veni ARA NEAGU = ARANEAGU. Prima atestare oficială a satului o constituie Diplomă regelui Sigismund al Ungariei din 14 august 1390 în care, alături de alte 5 districte românești (districtus olahales) din Comitatul Zarandului este pomenit și Araneagul în grafia ARANAGH. În 1441 este pomenit „voevodat” în componență cetății Siria, iar în 1444, cănd cetatea Siria este cedata lui Iancu de Hunedoara, alături de alte 140-160 de localități, este pomenit ți „districtul Araneag”. Tot „voevodat” este pomenit
Arăneag, Arad () [Corola-website/Science/300283_a_301612]
-
NEAGU = ARANEAGU. Prima atestare oficială a satului o constituie Diplomă regelui Sigismund al Ungariei din 14 august 1390 în care, alături de alte 5 districte românești (districtus olahales) din Comitatul Zarandului este pomenit și Araneagul în grafia ARANAGH. În 1441 este pomenit „voevodat” în componență cetății Siria, iar în 1444, cănd cetatea Siria este cedata lui Iancu de Hunedoara, alături de alte 140-160 de localități, este pomenit ți „districtul Araneag”. Tot „voevodat” este pomenit și în 1464, cănd regele Matei Corvin cedează aceeași
Arăneag, Arad () [Corola-website/Science/300283_a_301612]
-
românești (districtus olahales) din Comitatul Zarandului este pomenit și Araneagul în grafia ARANAGH. În 1441 este pomenit „voevodat” în componență cetății Siria, iar în 1444, cănd cetatea Siria este cedata lui Iancu de Hunedoara, alături de alte 140-160 de localități, este pomenit ți „districtul Araneag”. Tot „voevodat” este pomenit și în 1464, cănd regele Matei Corvin cedează aceeași cetate Siria, familiei Bathony. În anii 1493-1494 este pomenit în vechile documente chiar „voevodul Vasile de Arăneag” „Urbariul domeniului Cetății Siria” din 1525 consemnează
Arăneag, Arad () [Corola-website/Science/300283_a_301612]
-
pomenit și Araneagul în grafia ARANAGH. În 1441 este pomenit „voevodat” în componență cetății Siria, iar în 1444, cănd cetatea Siria este cedata lui Iancu de Hunedoara, alături de alte 140-160 de localități, este pomenit ți „districtul Araneag”. Tot „voevodat” este pomenit și în 1464, cănd regele Matei Corvin cedează aceeași cetate Siria, familiei Bathony. În anii 1493-1494 este pomenit în vechile documente chiar „voevodul Vasile de Arăneag” „Urbariul domeniului Cetății Siria” din 1525 consemnează că la acea dată satul „roise” existând
Arăneag, Arad () [Corola-website/Science/300283_a_301612]
-
cănd cetatea Siria este cedata lui Iancu de Hunedoara, alături de alte 140-160 de localități, este pomenit ți „districtul Araneag”. Tot „voevodat” este pomenit și în 1464, cănd regele Matei Corvin cedează aceeași cetate Siria, familiei Bathony. În anii 1493-1494 este pomenit în vechile documente chiar „voevodul Vasile de Arăneag” „Urbariul domeniului Cetății Siria” din 1525 consemnează că la acea dată satul „roise” existând acum 4 sate Arăneag: Felse-, Zekes-, Medves- si Also-Araneagh care împreună aveau 92 de familii. La recensământul sau
Arăneag, Arad () [Corola-website/Science/300283_a_301612]
-
1938, din el supraviețuind doar câteva anexe. Conform tradiției locale, denumirea localității vine de la turnul unei biserici, tradiție ce se pierde în negura istoriei. Cert este că prima datare istorică a unei biserici ortodoxe provine din anul 1759, când este pomenită biserica Sfântul Nicolae, construită din împletituri de răchită și lipită cu pământ, acoperită cu paie și aflată în stare de ruinare. O a doua biserică atestată în Turnu este cea închinată Sfântului Evanghelist Luca, construită în locul celei vechi și care
Turnu, Arad () [Corola-website/Science/300309_a_301638]
-
data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851. Cu un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea , și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația lui Hasdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea
Bătălia de la Rovine () [Corola-website/Science/301507_a_302836]
-
a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români. Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395. În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai
Bătălia de la Rovine () [Corola-website/Science/301507_a_302836]
-
început scrierea sa la Mănăstirea Bistrița. În introducere se fac considerații generale privind milostenia și mântuirea, apoi se arată că înscrierea în pomelnic a dreptcredincișilor binefăcători se făcea numai cu „sfatul egumenului și (a) tuturor celor întru Hristos frați”. Sunt pomeniți, în continuare, „binecinstitorii domni ai Moldovlahiei”. Despre domnii din secolul al XIV-lea, începând cu Bogdan I și sfârșind cu Iuga, nu se dau nici un fel de amănunte, ei sund doar pomeniți și atât; cei din secolele XV-XVI apar împreună cu
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
cel Mare, din Mangup, Kiev și Moscova. Alexandru cel Bun este numit în pomelnic „adevăratul ctitor al acestui sfânt locaș”. Urmează „arhierei”, printre care, pe lângă Iosif, Teoctist, Teoctist, Gheorghe (mitropoliții Moldovei și Sucevei), Vasile, tarasie și Pahomie (episcopii Romanului), sunt pomeniți Ioan și Samuil, probabil arhipăstori în vreun scaun chiriarhal (Suceava, Roman sau Rădăuți), despre care nu, din nefericire, nu avem, încă, informații documentare sigure. Sunt pomeniți, apoi, „arhimandriții”, începând cu Dionisie adică Dometian, „conducătorul acestui sfânt locaș” , urmează „cinurile călugărești
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
Teoctist, Teoctist, Gheorghe (mitropoliții Moldovei și Sucevei), Vasile, tarasie și Pahomie (episcopii Romanului), sunt pomeniți Ioan și Samuil, probabil arhipăstori în vreun scaun chiriarhal (Suceava, Roman sau Rădăuți), despre care nu, din nefericire, nu avem, încă, informații documentare sigure. Sunt pomeniți, apoi, „arhimandriții”, începând cu Dionisie adică Dometian, „conducătorul acestui sfânt locaș” , urmează „cinurile călugărești”, printre care monahul „Paisie Uricul” și fiul său, „monahul Gavriil scriitorul”, „ierodiacon Paladie și scriitor”, de la Putna, „ierodiacon Teodor și scriitor”de la Neamț și mulți alții
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
în război cu turcii”, la Vaslui, în ianuarie 1475 și alții (boieri munteni și moldoveni, preoți, călugări, credincioși). Pomelnicul de la Bistrița este scris de mai multe mâini, fapt demonstrat de diversitate grafiei. Astfel, două file și jumătate, în care sunt pomeniți domnii până la Ștefan cel Mare inclusiv, sunt scrise de o mână, apoi, în continuare, de mai multe mâini. Deși, în partea introductivă este notat anul când a început scrierea acestui pomelnic, s-au purtat discuții vii cu datarea acestui important
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
contactul direct cu marile migrații ale unor populații din primul mileniu al e.n pledează pentru existența și continuitatea românilor în bazinul minier Maramureș, în zona depresionară Lăpuș. Deși este atestată documentar în anul 1630, mina din Băiuț a fost pomenită pentru prima dată în documente în anul 1315 și era încorporată în sens administrativ mai larg în Țara Lăpușului (Terra Lapus). Prima atestare documentară: 1315 (terra Lapus). La început în anul 1630 s-a numit Lapos-Banya (kedar, IV, 549) urmând
Băiuț, Maramureș () [Corola-website/Science/301565_a_302894]
-
antichitate sunt și cele de la Ocna Șugatag. Localitatea Ocna Sugatag a fost atestată documentar în anul 1355 (fodinae salium). , iar celelalte localități (Breb, Hoteni, Sat-Șugatag) în 1360, istoria lor fiind strâns legată de exploatarea sării. În documentul din 1355 se pomenește de existența, în marginea dinspre Ocna Șugatag a satului Giulești, a unui drum care ducea la ocnele de sare, folosite de maramureșenii care veneau aici să se aprovizioneze cu sare. Descoperirile arheologice, precum și alte documente istorice, atestă că populația zonei
Ocna Șugatag, Maramureș () [Corola-website/Science/301583_a_302912]
-
s-au reîntors refăcând satul și reluându-și vechile ocupații. Până în secolul XV sunt foarte puține izvoare despre Bucov. Prima atestare sigură a Bucovului medieval datează spre sfarșitul secolului al XV-lea. În 1473, pe 16 septembrie, un boier este pomenit ca având legătură cu Bucovul. Acesta este primul document ce atestă, sigur, Bucovul medieval în anul 1473. La 2 septembrie 1493, la Târgoviște este emis un alt document privind Bucovul. În anul 1600, Mihai Viteazul fost învins la Bucov de
Comuna Bucov, Prahova () [Corola-website/Science/301650_a_302979]
-
aparținut marelui boier din sfatul domnesc, Bratu Netedu. De la numele acestui sfetnic al lui Petru I, stăpân al satului, provine și toponimul Netezi sub care satul este cunoscut și astăzi. Satele Solomoneți - pe Topolița, Munteni și Pântecești - pe Cracau, sunt pomenite documentar încă din anul 1400. Un document din 7 septembrie 1452 arată că Alexandru Voievod întărește Mănăstirea Neamț cu pământul situat între pârâurile Valea Seaca și Topolița, nu departe de Târgu Neamț. Pârâul Topolița apare în documente încă de la 1392
Netezi, Neamț () [Corola-website/Science/301655_a_302984]
-
Târzia sau mai degrabă a moșiei Târzia . Dacă la început satul Orțești a fost sat răzeșesc , aflăm mai târziu că a fost vândut Mitropoliei , care la rândul său l-a închinat Mănăstirii Neamț (2 martie 1548). Documentele vremii nu mai pomenesc nimic despre sat până pe data de 13 ianuarie 1597, când domnul Ieremia Movila a dat dezlegare M-rii Neamț și vătămanilor din Orțești pentru a repopula satul cu „oricâți oameni vor chema din țară , leah , rus , sârb , grec sau ungur , ei
Orțăști, Neamț () [Corola-website/Science/301657_a_302986]
-
sat se află pe pârul Brănișteni (de la Brănișteanu), afluent al pârâului Valea Neagră. Satul Brănișteni este contopit și cu un alt sat (Bărboși), iar astăzi poartă numele de Miron Costin. Prima atestare documentară este la 1400, august 4, când se pomenește de Dragomir Brănișteanu, un vechi stăpân al satului din secolul al XIV-lea. Apoi, la 1455, august 29, Petru Aron dă și întărește satul lui Todor a lui Libădulce, ocinile lui, satele anume: Brănișteni, unde este curtea lui, Giulești, Schei
Miron Costin, Neamț () [Corola-website/Science/301651_a_302980]
-
Orțăști se menționează faptul că acesta se învecina cu moșia Târziilor. Deși aici s-au descoperit urme de locuire încă din evul mediu, nu există mențiuni ale satului Târzia până în secolul al XVIII-lea, respectiv anul 1704, când satul este pomenit ca făcând parte din comuna Boroaia. În actuala componență a satului intră și cătunul Cornilești, situat în estul Târziei, mai precis la est de drumul național DN 15 C, pe ambele părți ale pârâului Târzia, spre satul Orțești. Probabil că
Târzia, Neamț () [Corola-website/Science/301687_a_303016]
-
o așezare dacică, un simplu sat, care ocupa un hectar din locul numit astăzi "La Fântâni". Ea se suprapunea unor așezări din epoca bronzului și din cea a fierului timpuriu. În 1337, un sas pe nume "Petro de Keuruz" este pomenit într-un document ca martor într-un proces, localitatea sa de obârșie fiind desemnată ca "senioribus sediuin de Medies", adică parte din Scaunul Mediașului. Comunitatea săsească de aici, altădată foarte numeroasă, a scăzut mult după 1990. Incinta bisericii evanghelice fortificate
Curciu, Sibiu () [Corola-website/Science/301705_a_303034]
-
fost odinioară ale lui Benedict numit Ur., mort fără moștenitor, care au fost date pentru totdeauna, de către acel rege Ștefan, suzeranului Nicolae fiul lui Maurițiu pentru serviciile sale credincioase”. În 1452, când cetatea Satului-Mare era a familiei Huniazilor, Negreștiul este pomenit ca aparținător al acestei familii. Pe la 1490 este citat ca fiind încadrat în domeniul Medieșului Aurit. În următoarele secole până în secolul al XVIII-lea domeniul Oașului, deci și Negreștiul trec din stăpânirea habsburgilor, în a principiilor Transilvaniei. Documentele din sec
Negrești-Oaș () [Corola-website/Science/300528_a_301857]