10,542 matches
-
aparținut administrativ de comuna Ditrău. În acel an satul a devenit independent și, conform registrului de stare civilă deschis atunci, în localitate trăiau 117 familii. Anul 1763 este important din două motive. Preotul "Ferenc Csergő" raportează existența unei școli elementare, pomenind totodată că în sat trăiau 834 de suflete. Tot în 1763 împărăteasa Maria Terezia dispune înființarea în Ținutul Secuiesc a unui regiment de grăniceri. Rezistența opusă de secuime, care dorea păstrarea statutului tradițional de autoorganizare militară, a fost înfrântă de
Remetea, Harghita () [Corola-website/Science/300484_a_301813]
-
înainte de sfârșitul secolului al XIV-lea, după cum nu se poate exclude eventualitatea ca cnezatului Râului Alb să fi rezultat din diviziunea unei structuri teritoriale mai mari, poate a uneia care a inclus inițial și cnezatul Sălașurilor. Un document din 1398 pomenește două din satele acestui cnezat, Râu Alb și Rîușor, atestând totodată relații de subordonare între familiile creziale din aceste două sate. Nu este vorba doar de calificativele folosite pentru cnezii din cele două sate, ci de chiar conținutul actului care
Râu Alb, Hunedoara () [Corola-website/Science/300556_a_301885]
-
teorii contradictorii. După unii, actuala Cetățuie de pe dealul Sârbă ar fi ruinele cetății Crăciuna. Odobeștiul a început printr-o așezare de răzeși în secolul al XIII-lea, care a ținut vreme de circa două veacuri de Principatul Munteniei și apare pomenit în cronică lui Grigore Ureche care relatează despre un canal construit de Ștefan cel Mare în jurul localității. În 1482 se știe că și cetatea Crăciuna a trecut în stăpânirea lui Ștefan, având un rol în apărarea de turci. Granița cu
Odobești () [Corola-website/Science/300531_a_301860]
-
neagră, cu toarte. Ceștile sunt de la sfârșitul epocii bronzului, anii 800-1000 î.e.n. Repertoriul arheologic al județul Mureș arată că ele se găsesc la Liviu Boca din Razoare. Satul Barlibas este vecin cu cătunul Stefanca din satul Razoare. Despre Barlibas se pomenește în Conscripția din 1754, când sunt înregistrați iobagii și jelerii de pe moșiile baronilor Alexandru și Samuil Teleki de Szek. Denumirea de Barlibas o găsim și în lucrarea "Revoluția românilor din Transilvania 1848-1849", scrisă de Silvio Dragomir, unde se arată că
Bârlibaș, Mureș () [Corola-website/Science/300570_a_301899]
-
maghiar Carol Robert de Anjou. Totuși, orașul prezintă dovezi de locuire încă din perioada de tranziție la neolitic (2500-1800 î.e.n.) materializate în ceramică de tip Coțofeni. În anul 1348, regele maghiar Ludovic I donează această moșie familiei Swk, așezarea fiind pomenită în următorul context:""Terra nobilium de Swk Sarmas vocata"". Localitatea Sărmașu a fost martora multor evenimente importante din istoria Transilvaniei și a țării, locuitorii fiind prezenți la marile evenimente ale istoriei și în mod special la Revoluția de la 1848 când
Sărmașu () [Corola-website/Science/300567_a_301896]
-
România. La ieșirea din Târgu Mureș, pe șoseaua naționala ce duce la Brașov, spre vest dincolo de pârâul Pocloș , cu o singură ieșire spre est, se află comuna Corunca. În subsolul localității se găsește un masiv de sare. Corunca a fost pomenită pentru prima dată în Registrele de dijmă papală de la anul 1332 sub forma „ Gregorie sacerd. De Korunka, solv. 2 banalis antiqua et 2 parv.”( C.Suciu DILT , I, p. 168) În aria aceste localități s-au făcut mai multe descoperiri
Corunca, Mureș () [Corola-website/Science/300575_a_301904]
-
de bronz, fragmentardin epoca bronzului aflat la Muzeul județean Mureș, o ceașcă din lut cu toartă, un vas mare de lut și o râșniță din piatră dacice.(V.Lazăr , Repertoriul arheologic al județului Mueș, p.172) Conscripția din 1567 o pomenește cu 8 porți , iar la 1867 o întâlnim cu 148 de gospodării și hotarul în suprafață de 2573 jugăre. Este un vechi sat iobăgesc, stăpânit de-alungul vremilor de diferite familii nobiliare. La 22 noiembrie 1569, Ioan Sigismund Zápolya donează întreaga
Corunca, Mureș () [Corola-website/Science/300575_a_301904]
-
dădea cneaghinei Magda , nepoata Atalesiei , satul Rădeni , ce este între Dragomirna de la Pârâul Sec și între Bogdana , unde a fost Miclăuș faur , în schimbul satului Pleșești pe Caraclău . Acest sat este unul și același cu satul Băhnășeni din ținutul Bacău, fiind pomenit și în alte documente la data de 20 aprilie 1627 și respectiv la 2 aprilie 1628. Conform „ Tezaurului Toponimic al României „ ,Băhnășenii ar fi înghițit satul Pleșești . . La început satul a fost răzeșesc ,apoi a devenit boieresc .În Cronica Liuzilor
Băhnășeni, Bacău () [Corola-website/Science/300655_a_301984]
-
sate mânăstirii Bistrița din județul Vâlcea. În acest document satul nu figurează, dovadă ca era obște de moșneni. Figurează însă: „Și încă a mai dăruit jupânița banului, jupânița Neagoslava, ațiganii anume: Corunga cu copiii lui și Goblița cu copiii lui” pomeniți ulterior în actele în care figurează și satul Stroești. Conform istoricului Aurelian Sacerdoțeanu, soția banului Barbu Craiovescu, Neagoslava, a fost o frumoasă din Stroești, care a avut aici pământ de zestre și câteva sălașe de țigani (Sacerdoțeanu, 1974). La 22
Stroești, Argeș () [Corola-website/Science/300645_a_301974]
-
lega Bacăul de Oituz, satul Berești se mută, în parte la gura râului Strâmba, unde era un cătun - gura Strâmbei, astfel apărând, pe la 1700 satul Berești-Strâmba. O altă parte a populației se retrage în zona de deal a satului Petrilești, pomenit în documentele citate mai sus, luând astfel ființă satul Enăchești, care nu este menționat în nici un document până în 1833. Se pare că numele satului vine de la un oarecare Ioan Enache, răzeș mai înstărit, care avea moșie în Berești, Petrilești și
Enăchești, Bacău () [Corola-website/Science/300669_a_301998]
-
contribuții importante atât pentru satul natal, cât și pentru diferite forme de administrație din trecutul istoric al Transilvaniei (dovada înnobilarea comunei Livadia). În legătura cu intelectualii satului, există surse documentare încă de la evenimentele Revoluției din 1848, Unguraș Lascu (mărturie orală) pomenind pe profesorul Vladislav Ștefan, din neamul Tironilor, care a salvat satul Livadia precum și satele din împrejurimi (ex. Petros) de represaliile ar-matei maghiare, de reprimarea mișcărilor populare din satele răsculate. În generațiile următoare s-au afirmat numeroși intelectuali care s-au
Livadia, Hunedoara () [Corola-website/Science/300552_a_301881]
-
primul învățător al școlii din Livadia. A doua clădire de școală este acolo unde locuiește familia Vladislav Ianăș Brăilă (fosta casă a lui Beti Vladislav, sora preotului Emil Vladislav decedați) în anii 40. Turcu Petru (Ponoran) își amintea că „a pomenit" în copilăria lui în acel loc niște ziduri dărăpănate și că mama dânsului acolo a urmat cursul primar. A treia clădire în care a funcționat școala este situata în apropierea căii ferate, care traversează satul prin mijlocul lui. Zidurile acelei
Livadia, Hunedoara () [Corola-website/Science/300552_a_301881]
-
în urma acestor lovituri și-a pierdut importanța. Regele Sfântul Ladislau, în jurul mănăstirii pe care a fondat-o în Oradea, a construit o cetate din pământ de forma unui cerc și a mutat și episcopia. Biharia a fost pentru prima dată pomenit în scris în jurul anului 1067: "Byhoriensis civitas" , iar în 1075 apare sub forma "Bichor civitatis". Între 1093-1094 Sfântul Ladislau a donat Cetatea Biharia și Vama Crișului episcopiei din Bihor. Villa Reguen, azi pustiu - la nord-vest lângă Biharia, este amintit în
Biharia, Bihor () [Corola-website/Science/300846_a_302175]
-
localitate se găsesc ruinele unui donjon romanic din cărămidă, în plan hexagonal, din sec. al XIII-lea - construit în 1242, imediat după marea invazie tătara, ca punct întărit și turn de observație. Prima atestare documentara a turnului este datata 1289, pomenind de asediul regelui Ladislau Cumanul. În anul 1514 Laurențiu, unul dintre căpitanii lui Gheorghe Doja, pornește de aici, în fruntea a 30.000 de iobagi răsculați, spre Cetatea Oradea. Donjonul este înconjurat de o ridicătura de pământ de forma trapezoidala
Cheresig, Bihor () [Corola-website/Science/300851_a_302180]
-
de aici, în fruntea a 30.000 de iobagi răsculați, spre Cetatea Oradea. Donjonul este înconjurat de o ridicătura de pământ de forma trapezoidala, indicând existența unei fortificații gen val de pământ sau a unui zid înconjurător. Proprietarii donjonului sunt pomeniți începând din anul 1289, cănd cetatea era în posesia lui Beke, din neamul Borsa. Mai tarziu, în 1317, este amintită ca fiind în posesia regelui Carol Robert de Anjou. În 1390 a fost donata familiei Losonczi, iar șase ani mai
Cheresig, Bihor () [Corola-website/Science/300851_a_302180]
-
de la încheietura palmei în sus a Sfintei Mâini a fost desprins și dus în cetatea Lemberg din Polonia. Ulterior (nu se știe exact când) și palma a ajuns în Ungaria. Documentele vremii menționează că în anul 1433 la Székesfehervár era pomenită în timpul unei predici de călugărul franciscan Laskai Osvát. Odată cu redobîndirea dreptului de-a emite acte în timpul când administrator era arhiereul Majthényi Tamás (1469-1471) la mănăstire au apărut și trei tipuri de ștampile convenționale pentru legalizarea actelor emise. Treptat puterea călugărilor
Sâniob, Bihor () [Corola-website/Science/300862_a_302191]
-
la depărtare. Domnia paulinilor în ținuturile noastre n-a dăinuit prea mult. Contele Telegdy Miklós pătrunde în mănăstire cu câțiva soldați în anul 1556, ucide 7 călugări paulini și ia abația în stăpânire în numele Bisericii Reformate. Cetatea Sâniobului a fost pomenită în documente abia în anul 1475 ca și cetate a abației. Nu sunt date concrete documentate, dar se pare că, după unele indicii, cetatea a fost ridicată cu mult timp înainte, în jurul anului 1241 ca pavăză împotriva năvălirii hoardelor tătare
Sâniob, Bihor () [Corola-website/Science/300862_a_302191]
-
dar se pare că, după unele indicii, cetatea a fost ridicată cu mult timp înainte, în jurul anului 1241 ca pavăză împotriva năvălirii hoardelor tătare în Transilvania. Odată cu expansiunea otomana spre nordul Europei, rolul cetății a crescut și drept urmare a fost pomenită tot mai des în acte. Zidurile acestei cetăți erau ridicate în jurul mănăstirii. În perioada anilor 1563-1607 cetatea și-a schimbat stăpânul în mod repetat (ca de altfel și ulterior) intrând în posesia unor moșieri ca: Nemeth Ferenc, fam. Csaky sau
Sâniob, Bihor () [Corola-website/Science/300862_a_302191]
-
montane și pășunile care sunt de o calitate superioară, fapt ce determină preocuparea principală a leșenilor, din vechime până astăzi: creșterea animalelor. Plantele cultivate: cartoful, ovăzul și pe suprafețe mici, porumbul, grâul, orzul, legumele, pomii fructiferi. Despre localitatea Leșu se pomenește pentru prima dată, după cum afirma profesorul Anton Coșbuc, unul din fiii de seamă ai acestei așezări, în studiul său intitulat " Obârșia satului Leșu", la începutul sec. al XVII-lea. Este vorba despre catastifele de dare ale orașului Bistrița pe anul
Leșu, Bistrița-Năsăud () [Corola-website/Science/300881_a_302210]
-
Mare, iar mai târziu, din timpul lui Ștefăniță Vodă (uricul din iulie 1520), al lui Petru Rareș (uricul din 18 ianuarie 1526), al lui Ștefan Vodă Lăcustă (1607) și Simeon Movilă Voievod (uricul din 4 ianuarie 1663). Primul document care pomenește de Dumbrava Înaltă amintește totodată și de Vorniceni. Este vorba de uricul lui Alexandru cel Bun, dat la Suceava, la 28 decembrie 1428. Prin acest act, Alexandru Voievod întărește fiilor lui Ivan (Oană) vornicul - Lazăr, Stanciul și Costea - „trei sate
Comuna Vorniceni, Botoșani () [Corola-website/Science/300932_a_302261]
-
deal), iar în nemțește Konigsberg (dealul regelui). În limba latină satul purta numele „Măgura regia”. Din puținele documente istorice reiese că satul Crihalma există în 1490, cănd fusese dat că feud unui nobil ungur Tetros de Kopan. Satul este deasemenea pomenit și în "„Peregrinul transilvan”" al lui I.C. Drăgușanu în 1835: “ înaintea mea este Țara Oltului, ca o grădină măreață, întinsă, țărmuită de Carpații Fagarașului și de malul ardelean, formând râpă dreapta a Oltului la Măgura Regia (Crihalma) până la Tamum (Tălmaciu
Crihalma, Brașov () [Corola-website/Science/300938_a_302267]
-
Peregrinul transilvan”" al lui I.C. Drăgușanu în 1835: “ înaintea mea este Țara Oltului, ca o grădină măreață, întinsă, țărmuită de Carpații Fagarașului și de malul ardelean, formând râpă dreapta a Oltului la Măgura Regia (Crihalma) până la Tamum (Tălmaciu). Satul e pomenit și de Radu Mihnea în românul sau „Șoimii Carpaților” unde, eroina Contesă Cordelia de Saros-Patek (fiica contelui Cristian de Saros - Patek și nepoata de sora a fo- ișpanului de Brașov) cere, de la Ecaterina ( întreținută călâului din Brașov- Martin Hender), documente
Crihalma, Brașov () [Corola-website/Science/300938_a_302267]
-
greco-catolică, stând sub stăpânirea Papei. În ceea ce ne privește,cunoaștem că odinioară pădurea Dejaniului ascundea la loc ferit, prielnic retragerii și lucrării rugăciunii, un mic schit ortodox purtând hramul "Sfântul Nicolae", despre care știm că a existat la 1719, fiind pomenit într-o însemnare făcută de către popa Ion din Iași, viitorul ieromonah Isaia Eșanul, viețuitor al acestui schit, pe foaia 38 a Evangheliei tipărite la București în 1682 și reprodusă de Valeriu Literat. În "Poiana Mânăstirii", cum este numit până astăzi
Dejani, Brașov () [Corola-website/Science/300940_a_302269]
-
încă din 1452 și legat de numele unei așa de importante familii boierești ca cea a Mailateștilor, n-a lipsit niciodată un locaș de închinare și nici preoții slujitori. Menționări în documentele vremii s-au găsit în: Această veche biserică pomenită în mai multe rânduri se pare că a fost așezată în cimitirul numit ,"Coconu"”, aflat și astăzi pe strada Mică și deservită de către preoții: Biserica fost dărâmată în 1817. Biserica a fost ridicată în anul 1817 în curtea actualei școli
Dejani, Brașov () [Corola-website/Science/300940_a_302269]
-
turn, din Leipzig. Pe teritoriul satului, arheologii au scos la iveală fragmente din vase de lut datând din epoca bronzului. Unul dintre cele mai importante situri arheologice se află la marginea satului, în punctul “La Pârâuț”. În anul 1492, este pomenit în Rotbav primul învățător sas ("schulmaister"). În cronicile bisericii luterane din sat sunt indicate numele celor care au învățat copiii sașilor; astfel, din 1741 și până în 1750, rector a fost Petrus Wagner și, între 1741 și 1747, în funcția de
Rotbav, Brașov () [Corola-website/Science/300965_a_302294]