KorAP: Find »[drukola/base=zări & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...394 395 396 ...424 >

10,579 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614

ierte, apoi pornește motorul și face cale întoarsă spre orășelul nostru Serenite, bine măcar că nu mai e nevoie să conduc până în capitala regiunii pe vremea asta păcătoasă, se consolează el în sinea lui. Mă înalț încet, încet și de sus zăresc totul ca-n palmă, zăresc câmpul alb, imaculat, și zăresc mașina salvării ca o pată de lapte căzută pe o foaie de hârtie, zăresc totul și-mi este foarte drag spațiul acesta, nu mă îndur să mă desprind de aici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
face cale întoarsă spre orășelul nostru Serenite, bine măcar că nu mai e nevoie să conduc până în capitala regiunii pe vremea asta păcătoasă, se consolează el în sinea lui. Mă înalț încet, încet și de sus zăresc totul ca-n palmă, zăresc câmpul alb, imaculat, și zăresc mașina salvării ca o pată de lapte căzută pe o foaie de hârtie, zăresc totul și-mi este foarte drag spațiul acesta, nu mă îndur să mă desprind de aici, aș vrea să mă întorc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
nostru Serenite, bine măcar că nu mai e nevoie să conduc până în capitala regiunii pe vremea asta păcătoasă, se consolează el în sinea lui. Mă înalț încet, încet și de sus zăresc totul ca-n palmă, zăresc câmpul alb, imaculat, și zăresc mașina salvării ca o pată de lapte căzută pe o foaie de hârtie, zăresc totul și-mi este foarte drag spațiul acesta, nu mă îndur să mă desprind de aici, aș vrea să mă întorc la mama, aș vrea să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
vremea asta păcătoasă, se consolează el în sinea lui. Mă înalț încet, încet și de sus zăresc totul ca-n palmă, zăresc câmpul alb, imaculat, și zăresc mașina salvării ca o pată de lapte căzută pe o foaie de hârtie, zăresc totul și-mi este foarte drag spațiul acesta, nu mă îndur să mă desprind de aici, aș vrea să mă întorc la mama, aș vrea să mă întorc în propriul meu corp, care acum zace, inert, pustiu, aș vrea să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
că străbat zone neîntinate, nici un picior de om nu a pășit vreodată pe aici, prin valurile acestea de lumină pură, nou-nouță, fragedă, neatinsă, prin valurile, prin troienele acestea de lumină splendidă, o, și la un moment dat, în ascensiunea mea, zăresc un fel de porți uriașe, deschise, spre ele mă îndrept, bănuiesc că urmează să trec prin ele, dar, repet, urcarea mea la cer se derulează atât de încet, înmărmuritor de încet, iar porțile au pornit să se miște, să se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
strig. Dar ea nici nu mă aude, nici nu simte c-o strâng în brațe. Înseamnă că, de fapt, eu mi-am pierdut corporalitatea, înseamnă că mie doar mi se pare că am trup, mama și toți ceilalți nu mă zăresc și nu mă aud, nu mă simt în nici un fel. E clar, nu mai fac parte din realitatea lor, am devenit imperceptibil pentru ei, de acum doar eu pot să mă uit la ei, să urmăresc derularea vieților lor, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
și observ că e noapte, așadar se lasă noaptea și peste aceste ținuturi de sus. Mai constat ceva, cu plăcere: că privirea mi s-a întărit. Acum îmi stă în putere să văd perfect, înainte deslușeam mai cu seamă sunetele: zăresc, bunăoară, ceva mai departe, niște umbre, par călare, care aleargă după o altă umbră, gata-gata s-o încolțească și s-o prindă. Apoi ceata urmăritorilor se pierde pe urmele celui aflat singur și în primejdie, se pierde undeva în înalt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
la care fusesem martor. Curând, trăiesc și epilogul acestei întâmplări: abia mă întorsesem în adăpost, când aud iarăși zgomote ciudate. Ies și înaintea privirii mele apare doar cel care, cu puțin timp în urmă, fusese în postura de urmărit: îl zăresc cum plutește și apoi se prăbușește fără putere. Cade exact la intrarea în mica peșteră, pe care am transformat-o în casă a mea. Pare rănit, are ochi mari, care mă fixează rugători, ține ceva strâns la piept. Îl trag

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
așa cum erai tu în orășelul Serenite. Aici îmi duc traiul, am venit de sus, repet, ca păstrător al cărții pecetluite. Pentru cei de jos, de pe pământ, noi, cei de aici, constituim domeniul invizibilului, ceea ce înseamnă strict că ei nu ne zăresc, nu ne percep absolut deloc. În schimb, noi îi determinăm pe cei de jos: îi influențăm în moduri subtile, atâta doar că ei nu sunt conștienți de chestia asta. Dacă ar fi să compar cu ceva situația noastră față de oamenii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
mai izbutesc să ajung în orășel, mă opresc la câteva sute de metri în aer, parcă mă ține în loc un zid nevăzut. De acolo, mă concentrez, îi caut cu privirea pe ai mei, apoi pe băieții din oraș - și îi zăresc nedeslușit, din ce în ce mai slab. Iar peste câteva minute pur și simplu nu-i mai disting, nu-i mai văd deloc. Mă sperii îngrozitor. Mă întorc sus, la adăpostul meu din peșteră. Mă grăbesc spre înger, nerăbdător să-i povestesc ce-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
a cerut el voie stăpânului cărților. -Aproape orice. Tata a luat din raft Crimă și pedeapsă, apoi a dat peste un volum de versuri al lui Blaga. Când era cât pe-aci să-și spună că asta e tot, a zărit sus, într-un colț al raftului, o cărticică ale cărei coperte erau albastre: a recunoscut-o după cotor, nu se putea înșela, a atins-o cu o emoție pe care nu reușea să și-o disimuleze, a scos-o atent

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
stau eu cu chirie, dar nu s-a oprit, ci a continuat să pășească alături de el încă vreo câteva zeci de metri, până la capătul străzii. Acolo și-a luat la revedere și a făcut cale întoarsă. Nu înainte ca el, zărind peste drum un loc viran unde crescuseră ghiocei, să culeagă câteva fire și să i le dăruiască. În seara aceea, în patul lui din baraca de la colonie, tata nu a putut să adoarmă. Recapitula evenimentele zilei într-adevăr formidabile: aflase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
ce mi se întâmplă aici, în văzduh, sau părelnic este ceea ce am visat că se întâmplă jos, pe pământ? Ei, la dilema asta n-am idee care e răspunsul. Îl caut din priviri pe înger, să mă lămurească el. Îl zăresc ceva mai încolo, stă nemișcat, cu spatele la mine, privește în depărtare, stă ca și cum m-ar fi vegheat pe mine, ca și cum ar fi așteptat, adevărat înger păzitor, să mă trezesc din somnul meu, din visul meu. Imediat, tresare și își întoarce fața

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
om de pe pământ. Într-una dintre scrisori, sosită la sfârșitul lui septembrie, Victor a descoperit și un altfel de mesaj decât cel al mărturisirii, în mii și mii de chipuri, a sentimentelor de dragoste nemăsurată. Într-un Post Scriptum a zărit scris: Am citit Odele lui Horațiu și mi-a plăcut această formulare - Dulce et decorum est pro patria mori... A ta, pentru totdeauna, Monica. Versul din Horațiu Dulce et decorum est pro patria mori era parola pe care o stabilise

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
ei la cale acțiuni împotriva regimului. Zis și făcut: era o noapte de toamnă liniștită și destul de caldă. Băieții nu simțeau deocamdată frigul. Au intenționat totuși să aprindă focul, dar imediat și-au dat seama că e periculos, s-ar zări fumul, lumina și și-ar trăda prezența acolo. Așa că au renunțat la această idee. Au strâns, în schimb, un braț bun de crengi și și-au încropit un culcuș. S-au întins pe patul improvizat așa îmbrăcați cum erau, cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
Nici nu s-au dumirit ce se petrece. Credeau că visează. O voce a țipat la megafon: -Ieșiți cu mâinile sus. Sunteți înconjurați! Cei doi băieți s-au uitat unul la altul: deși era întuneric și nu puteau să se zărească, fiecare dintre ei era sigur de reacția celuilalt - nu, nu vor ceda, nu vor cădea vii în mâna ticăloșilor. Aproape în același timp, au izbit cu umărul ușa șubredă a colibei și au ieșit. Victor avea în mână briceagul său

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
a oprit în fața casei noastre. Vlad însă nu l-a auzit. Tocmai căuta o rimă la imens și se întreba dacă latinescul ens merge. A auzit însă curând ușa izbită cu violență, a auzit țipetele mamei sale și imediat a zărit ivindu-se în prag niște oameni în negru. Era siderat, ce caută inșii ăștia aici, cum de-l deranjează tocmai când scrie un poem atât de frumos, cu ce drept, cine sunt, ce vor? De revoltă, se congestionase la față

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
să-l îmbrățișez pe condor. El îmi temperează elanul: -Să ne păstrăm calmul, îmi cere cu o gravitate care nu-l prinde. Mă ia cu el și mergem în locul unde are cunoștință că se găsesc cadavrele îngerilor înfrânți în luptă. Zărim trupul inert al unei asemenea făpturi sosite din cer. Ne apropiem. Trupul îngerului este imens și este făurit din lumină. Poartă veșmânt de in alb ca zăpada, cusut cu fir de aur. Pare un Guliver, și noi, lângă el, niște

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
nerăbdare să descoperi ce se petrece jos în orășel, unde a căzut cadavrul îngerului... Mă grăbesc să-i dau ascultare: chiar sunt ostenit și sigur somnul va pune stăpânire pe mine de îndată. Așa cum presupune condorul vorbitor, abia aștept să zăresc în vis căderea pe pământ a îngerului trimis de noi. Truman surâde (deși niciodată nu mi-aș fi închipuit că păsările pot să surâdă, acum mă conving că se poate...) și apoi pornește în zbor cu aripile sale largi, puternice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
pe Lazarus și să-i povestească d’a fir a păr tărășenia. 17 TC "17" \l 1 În vis, mă străduiam din răsputeri să dibuiesc undeva jos, pe străzile orășelului Serenite, trupul îngerului. Dar oricât îmi încordam privirea, nu-l zăream. Regula aceasta a somnului când visez oamenii și întâmplările de pe pământ nu funcționa totdeauna sau nu funcționa după bunul meu plac. În visul meu nu apărea ceea ce așteptam eu, ci altceva, fără să pot comanda dinainte visul. Aș fi voit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
am găsit pe cineva, vreau să zic un înger de-adevăratelea, care e dispus să îndeplinească misiunea asta, să coboare în Serenite. Așa încât, dragul meu copil, lasă-te în voia somnului, lasă-te cuprins de vis și ai să-l zărești pe acest mesager viu, pe acest sol adevărat, ai să-l zărești acolo, în orășelul tău. 19 TC "19" \l 1 S-au scurs doi ani și jumătate de la moartea mea. Biță și Mircea crescuseră, nu mai erau cei pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
e dispus să îndeplinească misiunea asta, să coboare în Serenite. Așa încât, dragul meu copil, lasă-te în voia somnului, lasă-te cuprins de vis și ai să-l zărești pe acest mesager viu, pe acest sol adevărat, ai să-l zărești acolo, în orășelul tău. 19 TC "19" \l 1 S-au scurs doi ani și jumătate de la moartea mea. Biță și Mircea crescuseră, nu mai erau cei pe care-i cunoșteam eu. Le mijise mustața, fumau pe ascuns și se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
s-au îndreptat spre strada Teilor, unde locuia Mioara, o fată de care erau amorezați amândoi. De fiecare dată, dădeau târcoale locului, se așezau pe o bancă în preajma casei sale, sperând că serafica făptură o să apară și or s-o zărească măcar o clipă. Au ajuns acolo și un puști care o spiona pe Mioara pentru ei, oferindu-le informații prețioase în schimbul unei Eugenii sau al unei ciocolate cu rom, s-a ivit îndată și i-a anunțat că fata plecase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
necunoscutul (a cărui înfățișare și a cărui ținută erau atât de cenușii încât, mai apoi, Vlad nu reușea să-și amintească nici un detaliu fizionomic, nimic care l-ar fi ajutat să-l recunoască pe insignifiantul vizitator, dacă l-ar fi zărit pe stradă, întâmplător...) a zis vădit stânjenit, negăsindu-și cuvintele, că vine din partea tovarășului Cameniță și tot așa, încurcat, timid, a scos din geanta de funcționar o coală de hârtie și un stilou precizând Știți, tovarășul Cameniță vă roagă să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
curând Vlad, dracul nu mai era așa de negru. Ceva se petrecuse cu tovarășul Cameniță, acesta se schimbase, se mai cizelase, părul îi albise la tâmple, îi dispăruseră acea furie, acea cruzime de animal, acum în ochii lui mai puteai zări câte ceva, ceva ce uneori semăna cu îndoiala, cu golul fără margini, acum pe obrazul lui mai răsărea câte un zâmbet cu o licărire de omenie în el. Vlad se înfățișa periodic la chemarea lui Cameniță, scria disciplinat declarațiile, dar Cameniță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]