10,542 matches
-
și-au pierdut libertatea și pământul, devenind iobagi. În vremea lui Matei Basarab, multi țărani au fugit de pe moșii, iar cei care au rămas și aveau pământ, au început să și-l vândă, pentru a supraviețui. Între anii 1640-1671 sunt pomeniți boierii acelei vremi care au cumpărat "funiile" de pământ ale țărânilor: Manu Negustoru, Ghiora Căpitan și Stroe Leordean. Părăsirea localității de către măicăneșteni a determinat pe boierii ce cumpăraseră "funiile" țărânilor să aducă oameni de pește Carpați, pentru a-și asigura
Comuna Cornetu, Ilfov () [Corola-website/Science/300496_a_301825]
-
știe de când s-a cumpărat această (sf. Evanghelie) această și sf dumnezeiasca evanghelie de domnul postelnicul Ion Alexandru Filipescu în zilele prea învățatului domn Gheorghe Bibescu și s-a dat biserici Ștefănești de Jos, „Sf Mihail și Gavril”, unde se pomenește și hramul „Sf Voievozi” ( interviu cu preotul satului Ștefăneștii de Jos octombrie 2007). De preceizat că în momentul realizări Monografiei Biserică din Ștefănești de jos era în renovare, un proiect susținut de primăria locală. Biserică din Ștefănești de jos aflată
Comuna Ștefăneștii de Jos, Ilfov () [Corola-website/Science/300511_a_301840]
-
mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voevod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, . Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 "Lexiconul slavo-român", necesar școlii. Despre funcționarea școlii pomenește la 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte”. Nu departe de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al orașului Călimănești) exista în secolul al XVIII-lea o școală sătească
Mănăstirea Cozia () [Corola-website/Science/298665_a_299994]
-
după Nicolae Iorga) sau chiar 1393 (după Emil Vîrtosu), are o domnie scurtă și agitată. Petre P. Panaitescu a socotit anul de asociere pornind de la faptul că - exceptând câteva documente greșit datate - între 1387 și 1397 în hrisoave nu este pomenit numele lui Mihail, ceea ce se întâmplă însă începând din 1409. Totodată el socotește că documentul citat de Iorga este din 1409, nu din 1399. În linii mari păstrează politica tatălui său de apropiere față de statele creștine în special față de Regatul
Mihail I () [Corola-website/Science/298640_a_299969]
-
de Nord. În 1633, fortăreața a fost distrusă de cazaci. În lucrarea "Descriptio Moldaviae" (Descrierea Moldovei), scrisă de către voievodul cărturar Dimitrie Cantemir în limba latină în perioada 1714-1716, orașul Ismail este descris astfel: "”Ținutul Ismailului, din care e vrednică de pomenit Ismail, în vechime numită de moldoveni Smil, o cetate care nu trebuie lăsată de o parte, cu oaste turcească și cârmnuită de un muteveli”" . În secolul al XVIII-lea, orașul Ismail a fost una dintre reședințele mitropolitului Daniil al „Proilaviei
Ismail () [Corola-website/Science/298622_a_299951]
-
1486), analele lui Jan Długosz ("Annales seu cronici incliti regni Poloniae", cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia mai este pomenită și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de
Bătălia de la Posada () [Corola-website/Science/298672_a_300001]
-
o supoziție bazată pe un document al Sorbonei: „Franciscus de Montcorbier alias Moultcorbier, B.A. în 1449 și M.A. în 1452”, pe vreme ce alt document menționează „maestrul François des Loges, zis de Villon” (în ), iar un al treilea pomenește de „Françoys de Monterbier” ca fiind identic cu anteriorul (Loges-Villon).) la Paris (în „Catrenul” său el menționează: „"Je suis François, dont ce me poise,/Né de Paris emprès Ponthoise”", astăzi Pontoise) sub ocupație britanică, în timpul Războiului de 100 de Ani
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
literară a lui Villon din această perioadă dar este posibil că atunci au fost scrise unele dintre baladele cuprinse ulterior în Micul Testament, precum „Balada femeilor din Paris” (Ballade des femmes de Paris) sau, „Romanul Vânturilor Dracului” (Roman du Pet-au-diable) pomenit în Micul Testament (857 s.) și lăsat ca moștenire lui Guillaume Villon, (atât acest roman, cât și o pomenită bibliotecă, au fost inexistente și menționate doar ca o glumă). Revenit la Paris după amnistiere, înainte de a apela la grațiile și
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
en vois à Angers." (Le Lais, octetul VI, 41-43) </poem> Se știe că el a fugit din Paris și că a avut o rudă călugăr într-un schit de lângă orașul Angers, la care s-ar fi putut refugia. Villon va pomeni în Marele Testament de un hotel pe numele de "Lyon d’Angiers", dar există posibilitatea unei coincidențe de nume. <poem> "(...)Que dy-je ? non pas reculer," "Chose dont on ne doibt parler..." "Ung rien, jusque au Lyon d’Angiers." "Je ne
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
vrăjitoarelor. Fără , Iason nu ar fi putut să obțină Lâna de Aur, dânsa fiind cea care i-a dat alifia destinată să-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos și care a adormit dragonul prin farmecele sale. O variantă târzie, pomenește faptul că Medeea era, în realitate, o prințesă plină de omenie, care se opunea politicii tatălui său de a-i ucide pe toți străinii ajunși în ținutul său. Iritat de opoziția ei, Eetes a întemnițat-o, de unde nu i-a
Medeea () [Corola-website/Science/299593_a_300922]
-
a fost emis la București în iunie 1716 prin care „popa Radu de la Jilava vinde logofătului Matei Fărcășanu o casă cu loc și grădină”. Dintr-un alt document emis 6 ani mai târziu tot la București, și în care este pomenit același „popa Radu de la Jilava”, reiese că satul aparținea logofătului Constantin II. După aceste izvoare, satul Jilava a luat ființă în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Inițial, satele Jilava și Mierlari erau așezate pe malurile Sabarului. Tot acolo se afla
Jilava, Ilfov () [Corola-website/Science/299595_a_300924]
-
al valahilor, numit Pudil, că armate cumane au trecut Dunărea cu scopul de a jefui teritoriile imperiului. Alexios I trimite un corp expediționar în frunte cu un Kantakouzenos care înfrânge pe invadatori și restabilește ordinea în zonă. Același ofițer este pomenit în lucrarea Anei Comnena de mai multe ori, întotdeauna în termeni laudativi. Ultima menționare a acestui Kantakouzenos este din anul 1107 cu prilejul luptelor cu latinii cruciați în frunte cu Bohémond de Tarent. După acest capitol mențiunile despre membrii familiei
Familia Cantacuzino () [Corola-website/Science/299617_a_300946]
-
dintr-o familie a unui "despot", unii istorici (Ștefan Gorovei) afirmă că este posibil să fie fiica unui feudal albanez, Gherghe Aranite Comnen, în timp ce alții (Andrei Pippidi) cred că este posibil să fie fiica unui anume Manuil și al Ancăi, pomeniți în Pomelnicul de la Bistrița. După ce Radu cel Frumos a fost alungat din tron de Ștefan cel Mare în 1473, Doamna și fiica sa, Maria Voichița, au fost duse la curtea de la Suceava, unde au rămas tot restul vieții. Maria Voichița
Maria Despina () [Corola-website/Science/299740_a_301069]
-
voievod atestat al Transilvaniei A fost urmat de Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui Gelou, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula (Jula sau Geula) care era independent. Iula era pomenit în Annales Hildesheimenses ca fiind rege și dușman al regelui Ștefan al Ungariei. Iula pierde țara după războiul cu Ștefan pe la 1003.
Gelou () [Corola-website/Science/299104_a_300433]
-
puține și nu foarte clare care au rămas din respectiva perioadă istorică. Până în anul 2004 era cunoscută o singură mențiune a sa (sub numele de "Costea Voevod"), în "Pomelnicul Mănăstirii Bistrița" din (1407) în secțiunea pentru „binecredincioșii domnii țării aceștia”: "„Pomenește Doamne pe Bogdan I voevod - Pomenește Doamne pe Lațco voevod - Pomenește Doamne pe Costea voevod - Pomenește Doamne pe Petru voevod - Pomenește Doamne pe Roman voevod.”" În anul 2004 este descoperit un al doilea izvor intern, "Pomelnicul Mănăstirii Voroneț", în care
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
au rămas din respectiva perioadă istorică. Până în anul 2004 era cunoscută o singură mențiune a sa (sub numele de "Costea Voevod"), în "Pomelnicul Mănăstirii Bistrița" din (1407) în secțiunea pentru „binecredincioșii domnii țării aceștia”: "„Pomenește Doamne pe Bogdan I voevod - Pomenește Doamne pe Lațco voevod - Pomenește Doamne pe Costea voevod - Pomenește Doamne pe Petru voevod - Pomenește Doamne pe Roman voevod.”" În anul 2004 este descoperit un al doilea izvor intern, "Pomelnicul Mănăstirii Voroneț", în care este menționat din nou un "„Coste
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
istorică. Până în anul 2004 era cunoscută o singură mențiune a sa (sub numele de "Costea Voevod"), în "Pomelnicul Mănăstirii Bistrița" din (1407) în secțiunea pentru „binecredincioșii domnii țării aceștia”: "„Pomenește Doamne pe Bogdan I voevod - Pomenește Doamne pe Lațco voevod - Pomenește Doamne pe Costea voevod - Pomenește Doamne pe Petru voevod - Pomenește Doamne pe Roman voevod.”" În anul 2004 este descoperit un al doilea izvor intern, "Pomelnicul Mănăstirii Voroneț", în care este menționat din nou un "„Coste voevod”" în perioada dintre Lațcu
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
cunoscută o singură mențiune a sa (sub numele de "Costea Voevod"), în "Pomelnicul Mănăstirii Bistrița" din (1407) în secțiunea pentru „binecredincioșii domnii țării aceștia”: "„Pomenește Doamne pe Bogdan I voevod - Pomenește Doamne pe Lațco voevod - Pomenește Doamne pe Costea voevod - Pomenește Doamne pe Petru voevod - Pomenește Doamne pe Roman voevod.”" În anul 2004 este descoperit un al doilea izvor intern, "Pomelnicul Mănăstirii Voroneț", în care este menționat din nou un "„Coste voevod”" în perioada dintre Lațcu și Petru I Mușat.”. În
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
sa (sub numele de "Costea Voevod"), în "Pomelnicul Mănăstirii Bistrița" din (1407) în secțiunea pentru „binecredincioșii domnii țării aceștia”: "„Pomenește Doamne pe Bogdan I voevod - Pomenește Doamne pe Lațco voevod - Pomenește Doamne pe Costea voevod - Pomenește Doamne pe Petru voevod - Pomenește Doamne pe Roman voevod.”" În anul 2004 este descoperit un al doilea izvor intern, "Pomelnicul Mănăstirii Voroneț", în care este menționat din nou un "„Coste voevod”" în perioada dintre Lațcu și Petru I Mușat.”. În același timp există o serie
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
original care să dateze din secolele XIV- XV - cele mai vechi fiind copii din secolul XVI - se explică astfel de ce cronicarii ulteriori nu au mai avut de unde prelua informația necesară pentru a înregistra domnia sa. "„... temeiul pentru care ceilalți cronicari nu pomenesc de domnia lui, trebuie căutat în scurta durată ce această domnie va fi avut, el săvârșindu-se probabil din viață curând după accesiunea lui la scaun”". Alexandru D. Xenopol interpretează prezența lui Costea în lista voievozilor din "Pomelnicul de la Bistrița
Costea (Ștefan) () [Corola-website/Science/299091_a_300420]
-
instalându-l, la cârma acesteia, pe Alexandru, iar pe Iuga l-a luat „la sine”, ca ostatic, ducându-l în Țara Românească, unde acesta a și murit, între 7 ianuarie 1403 (dată la care Alexandru cel Bun nu-l mai pomenește printre „sfântrăposații domni de mai înainte”) și anul 1407, când s-a început pomelnicul mănăstirii Bistrița, în care figurează ca răposat. Din actul domnesc al lui Iuga Vodă Ologul, din 28 noiembrie 1399, reiese și faptul că acesta fost căsătorit
Iuga Ologul () [Corola-website/Science/299111_a_300440]
-
existau și romano-catolici (34,25%), mozaici (7,35%), evanghelici\luterani (2,8%) și greco-catolici (0,4%). Localitatea Frasin este atestată documentar pentru prima dată în anul 1850, ca având pecete proprie în limba română. Dacă în anul 1785 Frasin era pomenit ca un cătun, aparținând administrativ de satul Stulpicani și având o populație preponderent românească, după anul 1800 este consemnat ca o așezare dezvoltată, reprezentând o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare. Populația s-a diversificat și a crescut numeric prin colonizarea
Frasin (oraș) () [Corola-website/Science/299256_a_300585]
-
și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici. Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus). Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327
Basarab I () [Corola-website/Science/299799_a_301128]
-
cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice. Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită
Basarab I () [Corola-website/Science/299799_a_301128]
-
al XIV-lea, anume pe o lespede funerară anonimă și în fresca numită „Cavalerul fără cap”. Aceasta din urmă este atât de degradată încât nu se mai pot distinge culorile fasciilor și a câmpului plin. În 1331 o diplomă regală pomenește de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menționează statul dintre Carpați și Dunăre sub numele de „țara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) scrise țările din zonă vor perpetua asocierea Basarabia = Țara Românească, acest fapt nefiind unic în
Basarab I () [Corola-website/Science/299799_a_301128]