12,849 matches
-
plac ție. — Ce chestie! Gata, fir-ai să fii de gonif, ia-o din loc! Te caută tovarășa. Karen ședea lîngă un afiș de pe perete: Brett Chase În rolul locotenentului Vance Vincent. Jack merse spre ea. Ochii lui Karen se luminară. — Dumnezeule, e minunat! Să-mi spui cine-s toți oamenii ăștia! Muzica bubuia - Cooley lălăia, iar Dublu Perkins Își chinuia chiatara. Jack o conduse pe Karen În pași de dans În partea cealaltă a sălii, Într-un colț În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
gîndesc și eu ca prin ceață și cred că o să le spun mai mult. — Mai mult ce? — Mă gîndesc că s-a zis cu Pierce. MÎine dimineață, iubitule. Ambele povești la micul dejun. Bud se aplecă peste balustrada verandei. Fulgerele luminau strada. Văzu pe obrazul lui Lynn lacrimi uscate. — Iubito, ce este? Exley? S-a purtat urît? — Exley e, dar nu e ce crezi tu. Și acum știu de ce Îl urăști atîta. — Ce vrei să spui? — Finndcă e exact opusul tău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
tratat cu sictir - oare chiar se ocupau de caz? Încă o raită prin Chinatown și o tură pe la apartamentul lui - doi duri de la Anchete Interne parcați În față. O masă luată În mare grabă la o tarabă de hamburgeri. Se lumina Încet de ziuă. Dintr-un teanc de ziare Herald află că era vineri. Un titlu legat de Nite Owl: negroteii se plîng de brutalitatea poliției, comandantul Parker promite că se va face dreptate. O clipă se simți obosit, iar În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
dă binețe nopții printre ramuri umezite. Împletite în buchete, stelele din policandru intonează noi sonete, luna mă privește tandru. Norii, fug mâncând pământul și se-ascund în noaptea vie, cerul dă mâna cu vântul prins în vraja aurie. Plânge noaptea, luminată cu luciri de stele mute, prin grădina afânată , florile stau să asculte. Îmi ridic cu dor privirea, înspre mantia tăcută și ating nemărginirea într-o lume nevăzută
Dup? ploaie by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83281_a_84606]
-
înconjoare Noaptea să nu mă doboare Cât o fi iarna de lungă Lacrima să nu m-ajungă Tristețea să nu mă doară De-o fi zi sau de-o fi seară Mâna Ta să mă susțină Peste ochi toarnă-mi lumină Iartă-mi gândurile rele Urcă-mă mai sus de stele Peste inima-mi rănită Lasă-Ți mila înmiită Și balsam de bucurie Șoapta dulce s-o învie Cu privirile senine Seara-n văluri negre vine Ușurel o prind de mână
Drumul inimii by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83313_a_84638]
-
adierea care se simțea de câteva zile. Un aer cald plutea în jur. Nu și-a dat seama cât de cald este decât după ce îngrijitorul a deschis ușile și a putut urca treptele de piatră, pătrunzând în capela răcoroasă, gălbui luminată prin vitralii. Sicriul se afla în mijloc, iar la capul lui, crucea de un ocru strident, cu numele ei cel lung și anii nașterii și ai morții, 1898-1975, desenate cu tuș negru, ușor tremurat. I-a sărutat mâna și fruntea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
îi povestise cu amănunte despre întâlniri, iar una din acele vizite nimerindu-se a fi chiar de ziua lui - a lui Andrei Vlădescu - de naștere, au cumpărat o plasă de sticle, pateuri și covrigi și au rămas până s-a luminat de ziuă, iar Domnița și Radu Dascălu se înfruntaseră tot timpul ca niște berbeci pe chestiuni de muzică, în care era de departe evident că adevărul era de partea ei, iar către sfârșit, beat criță, Radu Dascălu propunându-i pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de tei, dar îi vedea amândoi pumnii strânși, aduși la bărbie, ca un copil. A mormăit ceva, ininteligibil, cu glasul ei grav, nocturn, apoi s-a întors brusc pe partea cealaltă, dintr-o singură mișcare. Spatele ușor încovrigat părea să lumineze în noapte și mai păstra fierbințeala îmbrățișărilor. Andrei Vlădescu a acoperit-o cu cearceaful și iar s-a așezat cu mâinile împreunate sub ceafă. Avea un gust de cocleală în gură, de la vinul băut. S-a gândit un timp să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
lui. Apoi nu mai împingea cu mâinile în lucruri și în ziduri pentru că era cu totul dincolo de ziduri, nu să bea apă, uitase că-i este sete, nu mai știa de ce se afla dincolo. Era doar o peșteră goală, se lumina pe măsură ce el înainta, arătându-se cât e de monstruos de goală. Călca pământul, simțea praful gros sub tălpi și în nări, dar praful trosnea, ca și cum ar fi fost sticlă. Apoi o lumină orbitoare și peștera nu mai e peșteră, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
o altă aripă a blocului foarte proaspăt, și fusese nevoit să se adapteze. În spatele său era camera mare strălucitor de albă și mirosind a var și căptușită cu liniște. Observa razele soarelui crescând, căzând pe tabloul agățat pe peretele opus, luminându-l treptat, apoi făcându-l brusc să strălucească; cele două panouri de lemn realizate de Vittorio Holtier pentru o expoziție Macbeth, doi batanți stropiți cu vopsea roșie, ce s-ar fi deschis spre sala tronului, în care nu s-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
urma. Pentru că ceva nu e cum trebuie, dar nu știe unde. Iar acum - însă un alt acum - se gândea că nu se înșelase cu nimic și toate fuseseră întocmai. Observa razele soarelui crescând, căzând pe tabloul agățat pe peretele opus, luminându-l treptat, apoi făcându-l brusc să strălucească, și simțea ceva neclar și primejdios. Ca și cum ar fi așteptat un răspuns sau ar fi întrezărit ceva ca o speranță, și-a întors ochii de la acel Rumpelstilzchen blând, neiertător și numai memorie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
rupându-i nasturii, i-a mușcat din nou buzele și umerii. „Știam eu, știam eu bine că așa o să fie“, a spus când s-a liniștit, destinsă, cu capul lipit de pieptul lui. „Acum am să mă îmbrac, nu aprinzi lumina decât când îți spun eu. Îți dau voie să mă conduci. Mă grăbesc, am niște treburi. Mâine am să vin mai devreme. Cumpără-mi o sticlă cu lapte. Nu-l fierbe. Mâine poți să vorbești și tu.“ A doua zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
norii de uragane în fotografiile luate din satelit, și totuși făcut dintr-o materie strălucindă și străvezie, prin care puteam vedea, mai departe, zbaterile crestelor mării în nisip sau orizontul și doar desenele ocupau spațiul de parcă ar fi plutit singure, luminând în jur. Am vrut să ating minunăția aceea și am luat-o în brațe, era nemaipomenit de ușoară, de fapt nu avea greutate. Mi-a spus că în asemenea vase, care nu sunt date privirii oricui, se păstrează sufletele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
discuta cu nimeni altcineva decât cu Petru Rezuș, despre lucruri care n-aveau nici o legătură cu antropologia filosofică sau istoria logicii sau câte se mai examinau. Umbla ca în transă. Trăgea un bilet cu totală indiferență, și atunci parcă se luminau niște străfunduri din mintea lui și ajungeau la suprafață într-o zvâcnire, stabilea relații între subiecte, dezvolta teorii pe care altădată le-ar fi explicat cu timiditate și neîncredere, cu convingere, ferm, metodic, argumentând logic orice ar fi spus, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
la o schimbare ireversibilă a întregului caracter al lucrării. A început să capete aspectul unei expediții științifice, al unei cercetări în cotloanele cele mai întunecare și în cele mai tainice ascunzișuri ale istoriei familiei. Ceea ce a însemnat, imediat ce m-am luminat, că nu-mi voi afla odihna, că nu voi considera expediția încheiată până ce nu voi găsi răspunsul la o întrebare fundamentală: era Tabitha Winshaw cu adevărat nebună, sau era o urmă de adevăr în convingerea ei că Lawrence era resonsabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
întâmplase cu manuscrisul. Cu toate acestea atunci, în acea scurtă perioadă de parteneriat creator, a făcut tata fotografia. Ne-a prins în atitudini caracteristice: Joan șezând nerăbdătoare, cu spatele drept, cu un zâmbet încrezător care-i dezevelea dinții și îi lumina fața, iar eu pe jumătate cu spatele la aparat, cu un creion la buze și cu capul înclinat, gânditor. Tata a făcut două fotografii după negativ și ne-a dat fiecăruia câte una. Joan mi-a spus că timp de mulți ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
multe pietre erau desprinse sau aveau crăpături ascunse, suficient de mari pentru a-ți prinde în ele piciorul. În sfârșit, o serie de trepte de lemn putrezit coborau până la apă. Ajunseră taman la timp ca să vadă avionul amerizând pe suprafața luminată de lună a iazului și apoi venind spre ei și producând valuri înspumate când se opri grațios, dar cam zgomotos, la marginea pontonului. Peste câteva secunde, se deschise o ușă și șuvițele blond cenușiu ale celei mai bine plătite editorialiste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
dansa pe melodia promisiunilor lui, pierdută în contemplarea succeselor ce vor urma curând. La un moment dat o treziră niște voci care veneau de pe terenul din fața ferestrei. Trase perdelele și văzu două siluete fluturând crose și alergându-se pe peluza luminată de lună. Chițăiala pițigăiată a lui Hilary se contopea cu râsul jenat al lui Conrad, când el se scuză: „Nu prea mă pricep la croquet“. Amandoi păreau a fi goi. Pheobe se întoarse în pat, încercă să-l urnească pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
alt subiect în afară de ura lui obsesivă, aproape criminală, față de familia lui), nu trebuia să stea cu el decât câteva ore pe zi. În restul timpului era liberă să-și vadă de treaba ei și primise o cameră mare și bine luminată la etajul al doilea pentru a o folosi ca atelier. Ducea o existență solitară, dar i se îngăduia să-și invite prietenii să stea cu ea și să-și ia liber din când în când în weekend. Îi lipsea respectul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
semnificație aveau și la ce-mi folosiseră. Cred că în ziua aceea a încolțit în mintea mea hotărârea de a mă întoarce la Londra. Era duminică, dar nu se plimbau mulți oameni pe acolo: eram aproape singur și soarele îmi lumina generos planurile și deciziile. Ați avut noroc, am spus. Îmi amintesc și eu duminica aceea, dar a plouat torențial. Cel puțin în locul unde am fost eu. — Hai, lasă, Michael, ai o viziune romantică, spuse Findlay chicotind a îndoială. Erai foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
mi-a dat de gândit. O familie de patru persoane era adunată în jurul mesei: pater familias sănătos și cu dinți albi, doi copii cu obraji rumeni și ochii sticlindu-le de poftă și tânăra și frumoasa lor mamă cu fața luminată de o strălucire aproape extatică în timp ce punea ultima porție de cârnați cu păsat în fața soțului ei, de parcă această mâncare, victoria finală care încununa o zi de muncă cinstită și împlinirea îndatoririlor de soție, îi aducea confirmarea supremă a respectului de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
citiți. — Ce-i cu ea? — N-ați observat nimic special în legătură cu fotografia de pe coperta din spate? Întoarse cartea. Nu, nu înțeleg... Și apoi, plimbându-și privirea de la mine la fotografie și invers, zâmbi uluită. Ei, nu se poate... Zâmbetul îi lumină toată fața; totul se schimbă dintr-o dată: deveni brusc binevoitoare și radioasă. Apoi izbucni în râs. — Și stăteați acolo... dar e incredibil! Sunt o mare admiratoare a dumneavoastră. V-am citit toate cărțile. — Ambele cărți, am corectat-o. — Ambele cărți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
pricepeți la chestii practice, nu? Trăiți în turnul vostru de fildeș. Am trecut peste remarca lui. — Are și stop-cadru aparatul tău? — Bineînțeles. Cam tremură, dar merge. Dar pentru ce-ți trebuie? — Așa... e bine să ai... toate jucăriile. Ecranul se lumină în timp ce Graham termina de tras perdelele și se așeza lângă mine pe pat. — Deci îi dăm drumul. Este lucrarea mea de sfârșit de an. Să vedem ce părere ai. N-a fost o experiență atât de dureroară pe cât mă așteptasem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
ieșea, l-am mai auzit bombănind: Familia Winshaw deci! E tare! Joan îl urmări cu privirea, făcând ochii mari, total nedumerită. — Nu înțeleg ce-a vrut să spună. Ce-i cu familia Winshaw? Se întoarse spre mine ca s-o luminez, dar reacția lui Graham mă făcuse să mă refugiez într-o tăcere dușmănoasă. Știi despre ce vorbea? o întrebă ea pe Phoebe. Ai auzit de familia asta? Phoebe dădu din cap. Am auzit de Roderick Winshaw. E dealer de artă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
tancuri iraniene, a explodat cu un zgomot asurzitor produs de CGT-urile de 155 mm, plasate la peste douăzeci de kilometri depărtare. Tunurile erau mai precise chiar și decât ar fi crezut Mark că e posibil și văzu cum se luminau ochii generalului de entuziasm, știind că le va vinde ușor. Erau amândoi bine dispuși când i-a dus șoferul înapoi în Bagdad. — Știi, nu e vorba că liderul nostru nu admiră țara voastră, spuse generalul revenind la subiectul patriotismului lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]