420 matches
-
subînțeleasă. În Scîntei galbene, de pildă, "Verdele crud", mugurul "alb, și roz, și pur" sînt ca niște oase în deșert, într-un spațiu sufocat de artefacte, de construcții, de asfaltul din tîrg, spațiu în care forfotește o lume, o gloată agonică. Avem aici o confirmare a ceea ce a spus Petre Pandrea referitor la poezia bacoviană "a asfaltului", care a înlocuit-o pe cea a "pajiștilor verzi"". Firește că în acest plan al devitalizării, al "dispariției", al aneantizării, eul liric capătă conotațiile
Bacovia sau paradoxul degradării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16142_a_17467]
-
puțin din câte putem aprecia, formulează cu acuratețe tezele esențiale contra cărora autorul dialogului Phaidon luptă în mod reactiv: relativismul, individualismul, perspectivismul, omul ca măsură a tuturor lucrurilor, realismul empiric, materialismul fenomenalist, imanența monistă, dispensarea de o lume nevăzută, folosirea agonică a retoricii, scepticismul politic, refuzarea cultului legii, democratizarea culturii, coborârea filosofului în arena publică. Și adică ei n-ar fi filosofi,? Să nu uităm originea aristocratică a lui Platon, ea explică multe lucruri, dar mai ales disprețul față de sofiștii care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
sunt bune, inclusiv cele pe care socialul le stigmatizează; în sfârșit, abilitează simțurile, toate simțurile, ca mijloace de a accede atât la cunoaștere, cât și la adevărurile faptice, subiective și relative - încă o piatră aruncată în grădina lui Platon... -4Ludic, agonic și comic. Atâta vreme cât anecdotei i se va refuza aceeași forță teoretică și aceeași încărcătură intelectuală ca și dialogului, tratatului și demonstrației, atâta vreme cât jocului de cuvinte, vorbei de duh, provocării, gesturilor li se va contesta puterea de a învăța ceva pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
și să-i găsim pentru a-i scoate la lumină. Ansamblul anecdotelor referitoare la Aristip din Cirene are aceeași semnificație: ele constituie o formidabilă mașină de război antiplatoniciană. într-un spirit ludic și comic așadar, ele recurg la o metodă agonică pentru a atinge niște țeluri filosofice. Anecdotele își propun o edificare personală. în plus, întrucât marchează conștiințele și memoriile, ele țin de cunoștințele de mnemotehnică, stăpânită la perfecție în acele vremuri. Absența cărților, sau, oricum, extrema lor raritate, numărul redus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de personaje negative, binele triumfând asupra răului și inteligența asupra imbecilității: totul pledează în favoarea unui Platon autor modern, dramaturg de succes aplaudat din plin pe scenele contemporane... Păstrând în minte ideea că Platon gândește ca un sportiv fascinat de maniera agonică și scrie ca un polemist care nu știe să piardă însuflețit de dorința de a câștiga niște lupte cu atât mai ușoare cu cât își fabrică adversari mult sub categoria sa pentru a-i învinge lesne, înțelegem ce precauții trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
cu citate; aceste texte fiind pierdute, nu se știe dacă ele conțineau vreo explicație cu cutare ori cutare - Democrit sau Aristip, de exemplu; era, de asemenea, neîndurător, se zice, cu membrii corporației filosofice, însă aici este vorba de o practică agonică obișnuită în acest mediu în care școlile cunosc nu atât coexistența, cât competiția: faptul de a trăi ca platonician, cinic, stoic sau epicurian implică și alte interese decât cele ale simplelor practici teoretice... Proxenet, hoț, bețivan, mâncău, afemeiat, venetic, necioplit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
clivarea personalitații, până la schizofrenie. Hitler nu face nici un secret din 67 teoria spațiului vital, a superiorității rasei ariene și din persecutarea evreilor. Toate sânt expuse cinic, pe față. Cinismul socialist-stalinist e însă mai monstruos, pentru că el suprapune peste o lume agonică, mai amputată și mai chinuită ca oricare alta, palatele de cristal ale unei utopii de cuvinte. Ceea ce e insuportabil în "noua societate", știm cu toții, nu sânt atât mizeria, frigul și foamea, cât minciuna vârâtă pe gât în fiecare secundă a
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
un crin de transfinită lumină. Cu el înainte, ca o Bunavestire, pătrund în grota finală. Lupt cu Balaurul. N-am timp să văd cum arată. îl învălui continuu cu bilioane de steluțe otrăvite. Urletele-i sânt de nesuportat. Se zbate agonic, nu mai poate sufla jerbele lui de iridiu. Se înțepenește brusc. Se vitrifică. Se sparge în țăndări. E praf și pulbere. Dar și sănătatea mea e aproape la zero. Abia mă mai târăsc către poarta de malachită, ce se ridică
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
doamnelor, ați avut un weekend plăcut? Bangs e un omuleț patetic. Are mai mult sau mai puțin permanent o roșeală pe față din cauza bărbieritului și e tot timpul agitat. Chiar și conversația cea mai măruntă are la el un aspect agonic, chinuit, din cauza tendinței de a-și ridica vocea cu unul sau doi decibeli deasupra normalului. A vorbi cu el e ca și cum ai încerca să faci coversație cu terenul de joacă al școlii. Am dat din cap scurt spre el, însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
rupt ceva, nu spune ce). Fața Îmi zvîcnește și Începe să mă doară, simt cum pur și simplu se umflă ca o bășică. Probabil că În curînd o să am capul cît un balon, plin cu sînge. Îmi prevăd o moarte agonică, spectaculoasă. — Ce are? Nu știu, mergem la infirmerie. — Aoleu! spune o voce la cîțiva centimetri de fața mea. Pe partea aia nu văd nimic. Nu văd... De ce nu văd? NU... — Ce e? Ce am? Întreabă vocea care nu e a
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
un Plagdif al povestirii Acid: în această fabrică din nordul Angliei, acidul era esențial. Era ținut în căzi imense. Deasupra erau pasarele. înainte de a fi securizate, un tînăr a căzut, cu piciorul mai întîi, într-o asemenea cadă. Urletele lui agonice au fost auzite în întreaga secție. Cu excepția unui bătrîn, toți bărbații erau atît de îngroziți că nici unul nu s-a mișcat o bună bucată de timp. într-o clipă, bătrînul, care era și tatăl victimei, s-a cățărat pe pasarelă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
lift vechi care s-ar prăbuși într-un puț nesfârșit. Mutre și măști oribile, cu obrajii rupți, cu ochii ieșiți din orbite, cu creierul la vedere mi se arătau o clipă și se topeau în câte un răcnet de animal agonic. O voce sfioasă îmi șoptea numele, foarte aproape de ureche. Încet, o spumă de cuvinte-imagini inunda ecranul retinelor și cineva compunea din petele aleatorii povești și peisaje, cum le găsisem și eu în tapetul studioului și în mozaicul de pe jos, din
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
întindă pământurile, să-și bea mințile la bodega apărută curând în inima satului, loc de-nchinăciune pentru Diavol, frățânele Domnului - cum ziceau credințele lor cele mai vechi -, să se omoare cu aracii de la roșii pentru vreo muiere, să-și vegheze bătrânii agonici ca să nu moară fără luminare, să privească spre cer după norii de ploaie, fără să bănuiască vreo clipă că, de fapt, nu-și ridicaseră casele, nu araseră și nu semănaseră decât pe un petic cenușiu din lobul parietal drept al
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
mai bine de o săptămână, hrănit mai întîi intravenos cu glucoza, apoi și printr-un tub vârât printr-o nară, timp în care atacurile epileptice s-au repetat zilnic. Când am redeschis ochii era seară, și în salonul plin de agonici, scufundat la mii de kilometri sub pământ - acolo unde e toată istoria și toate formele și toate veacurile - plutea o tristețe uscată. Bolnavii zăceau pe mesele lor înfășurați în cearceafuri de ipsos. O soră în alb, cu fața ceroasă, încremenise
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
zgârcire voluptuoasă a buzei de sus, ca și când și-ar fi ejaculat sufletele într-un spasm de plăcere supremă. Zâmbetul lor insuportabil era ciopârțit cu deosebire de cătane, care amestecau, cu jungherele, buze, sânge și sfărâmături de dinți pe chipurile sfinților agonici. Chlîștii nu aveau, nici unul, de o mie de ani, tată, căci singurul lor părinte era Ava, Tatăl ceresc. Pruncii născuți în urma vapoarelor ce țineau de Paști și de Crăciun (și-n afara cărora aleșii nu se-mpreunau niciodată) erau crescuți
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
acomodau prin lente mișcări peristaltice, din glande picurau enzimele, sângele alerga prin vene, artere și capilare, amintirile, gândurile și dorințele li se-nchegau și se destrămau în creier asemenea norilor de pe cornee. În ciuda imobilității lor statuare erau, de fapt, lumi agonice, alergând pe loc, alergând ca să poată rămâne pe loc, să-și umple forma, să poată părea, pentru ceilalți, simulacre umane: manechine, figuri de ceară, statui, morți împăiați, înghețați sau îmbălsămați din cine știe ce panteoane barbare. Nici ei nu erau artiști, dacă
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
șlefuiau unghiile, ce alte armate de meseriași fără nume le procurau accesoriile: fibulele, amuletele, penele, cocardele, baticurile, dulcimerele și samisen-urile, trusele de scule, compasurile, lănciile, astrolabiile, fulgerele, mitralierele, walkman-urile, scapularele, scarabeii de platină, scorpionii de hârtie, șopârlele vii, fluturii agonici, complicatele instrumente de laparectomie, ochelarii de văzut în întuneric, mătăniile, negii, stigmatele... Fapt este că, pentru oricine-i vedea pe adevărații artiști, devenea limpede că nu ei, ci personajele lor, care trăiseră cu adevărat, erau impostorii. Că adevăratul Nero era
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
la fel de intensă ca aceea a pierdutei/ regăsitei iubiri trăite la distanță, în scrisori, sub pecetea tainei și a semnificațiilor simbolice ale cifrelor 1, 2, 3, 7. Dincolo de poemele însingurării și ale absenței, de „istovitoare nostalgii” și amintiri ale unei existențe agonice, versurile sunt uneori luminate de un optimism difuz („viitorul îmi pare mai neted”, „o să învăț să te răsfăț prin scris”). Așteptările, reveriile labirintice și lupta între conștiință și iubirea aproape mistică revin în Foarte (2001). Căutând puntea între București și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290511_a_291840]
-
cu tot: "Vreau să scriu. Nu numai că intențiile mele nu au niciodată rezultate pe măsură, dar chiar și substanța scrisului meu e compusă din dorința, intenția de a scrie." Există desigur de-a lungul acestor zece ani la propriu agonici, și momente de revenire a vitalității și speranței. Dar de cele mai multe ori, ceea ce pare să-l anime nu e un imbold interior ci un admirabil sentiment al datoriei: "Scrisul e o activitate care depersonalizează, până și cei care te citesc
Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary by Doina Jela [Corola-publishinghouse/Science/937_a_2445]
-
139) Răceala care intervine în alianțele europene interguvernamentale și supranaționale nu poate merge până la congelare. Și tradițiile bunelor rezultate obținute în integrarea țărilor occidentale timp de peste jumătate de secol postbelic au oscilat uneori. Exemplele lor pot fi continuate prin angajarea agonică a întrecerii, pregătită cu minuțiozitate și cu grija satisfacerii noilor nevoi, generate chiar de integrare. "Societatea cunoașterii" promovată de mulți politicieni în UE nu exclude, ci presupune și organizarea acțiunilor de înlăturare a diverselor obstacole apărute în extinderea schimburilor și
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
cerul de zmalț albastru”, apusuri de mărgean. Dar la fel de prezente sunt și elementele poeticii simboliste: regia misterului, a mesajului fără răspuns, mistica Frumuseții, audiția colorată - „albastre duete de privighetori” -, dereglarea simțurilor cu „delir fantasmatic”, beție, veninuri, filtre erotice, nevroze, aiurări agonice florale ca la D. Anghel, triade și majuscule magice ca la Maurice Maeterlinck și Ion Minulescu - „trei cerșetoare: Visul, Dragostea, Durerea” -, pastelul impresionist, cu cețuri irizate și „cocorii pistruind paloarea serii”, badinerii rococo, pantofi de mătase, Pierrotul alb etc. Nou
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289738_a_291067]
-
scriitorii cehi care munceau ca gunoieri, dar nu acceptau compromisul). Iubitul unei doamne mature o învață că se poate trăi liber fără a fi „mică la minte”. Numai că rezultatul întrezăririi libertății este destrămarea personalității într-o lume și ea agonică. Tema morală a existenței autentice din Îngereasa cu pălărie verde revine sub forma întrebării obsedante: „Câți oameni cumsecade ai văzut azi?” Rochia, o altă nuvelă, insistă pe monologul interior al unui profesor de engleză, Dragoș, care dă meditații unui copil
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287707_a_289036]
-
agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însuși. În fond, agonia înseamnă frământare între viață și moarte. Întrucât moartea este imanentă vieții, aproape întreaga viață este o agonie. Decât, eu nu numesc agonice decât momentele dramatice ale acestei lupte între viață și moarte, când fenomenul prezenței morții este trăit conștient și dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, când sentimentul sfârșelii te consumă iremediabil și când moartea învinge
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de sfârșeală continui să trăiești. Unde este lupta din fantezie în această frămîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemănătoare unei boli de care nu ne mai putem scăpa, dar care ne torturează cu intermitențe? Momentele agonice indică o înaintare a morții în viață, o dramă în conștiință, rezultată din ruperea echilibrului dintre viață și moarte. Ele nu sânt posibile decât în acele senzații de sfârșeală care scoboară viața înspre minusul ei absolut. Frecvența momentelor agonice este
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Momentele agonice indică o înaintare a morții în viață, o dramă în conștiință, rezultată din ruperea echilibrului dintre viață și moarte. Ele nu sânt posibile decât în acele senzații de sfârșeală care scoboară viața înspre minusul ei absolut. Frecvența momentelor agonice este un indiciu de descompunere și prăbușire. Moartea este ceva scârbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci când vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorința ta. Vreau să mor, dar îmi pare
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]