648 matches
-
de deșartă trufie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine... Stăpâniți de deșartă trufie!" Sfântul Ioan Casian accentuează aici abilitatea ciudată a unora de a găsi un "alibi" pentru toate greșelile duhovnicești, de a se îmbrăca pe sine într-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtilă și cea mai periculoasă formă a trufiei. Aceasta, conform părerii unanime a Sfinților Părinți, după ce apare ca neglijentă devine curând justificată prin
DESPRE TEMEINICIA SFINTEI EUHARISTII… de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 2005 din 27 iunie 2016 [Corola-blog/BlogPost/378172_a_379501]
-
să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roșia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului față de cercetarea arheologică? - Deși se vorbește de conservarea „patrimoniului național”, nu se face nimic pentru păstrarea și valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile și se achiziționează mașini de lux. Este o rușine că statul român nu a participat la „licitația Brâncuși”, pentru a achiziționa măcar pipa unui român care a deschis
Acad. Florin Constantiniu: „Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii” [Corola-blog/BlogPost/93647_a_94939]
-
insectă argintie i se învârtea pe deasupra capului." (pp. 158-159, 163). Ultima propoziție, cu o inflexiune lirică, semnalează că toată vulgaritatea anterioară este de fapt "construită"; elaborată, literaturizată. Și în felul acesta, considerat probabil extrem de subtil, autorul își confecționează setul de alibiuri. Auto-ficțiunea lui pare mizerabilă fiindcă perspectiva din care e scrisă este asumat mizerabilistă. "Romanul" n-are nici o noimă întrucât asta impune planul NOMA. Amintirile, confesiunile, dialogurile, scenele sunt joase și jenante pentru că aceasta e altitudinea fixată de la bun început. Incapabil
Zero-proză by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/8262_a_9587]
-
în afara stilului propriu-zis - nu mai trebuie creditat. Portretele contemporanilor, cu alură de fișe clinice, trăiesc numai prin spectacolul de sarcasm pe care-l întrețin mocnit. Puțini sunt cei care scapă neatinși de maliția ageră a rafinatului prozator. Având un asemenea alibi aflat la vedere, tirul poate continua nestingherit. Cu precădere în direcția, demult clasicizată exegetic, a tatălui: "27 martie. A treia zi de aniversare a nașterii mele. Ziua în care acum cincizeci de ani, pe 14 stil vechi, Ion Luca din
Memoria lui Mateiu Caragiale by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/8327_a_9652]
-
în modestie. Construcția se șubrezește brusc, iar forța cărții devine, din păcate, negociabilă. Ca devoratori semiautomatizați de cărți, putem ignora clivajul. Rămâne însă o zonă de care, parcă, inteligența prozastică a lui Bogdan Suceavă refuză să se atingă. Chiar sub alibiul distructiv, suicidar, invocat la începutul cronicii, o încheiere în termenii aceștia confuzi e - vai ! - intolerabilă: "Bunicul îi povestise lumea întreagă ca într-un joc, ca într-un descântec, un joc care poate să n-aibă sens pentru nimeni altcineva, dar
Cartea din mânecă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/8598_a_9923]
-
și sacru din punct de vedere moral".) Măreția "Reich-ul de o mie de ani" ori societatea egalitaristă comunistă, paradisul săracilor - iată imaginile promisive care alimentează și justifică entuziasmul distrugerii prezentului. Visul nazist și visul comunist sînt menționate împreună în inventarul alibiurilor nobile ale violenței și de un mărturisitor din sînul "raiului" comunist (deci mai credibil pentru cei mefienți în observațiile - limpezi, prin urmare nu tocmai confortabile - ale istoricilor și gînditorilor din afara "lagărelor"). Este vorba de Alexandr Soljenițîn, care scrie, obosit de
Sacralizarea urii by Fernanda Osman () [Corola-journal/Journalistic/8383_a_9708]
-
antologie la o carte autonomă, minuțioasele analize evoluează, egale cu ele însele, către, până la urmă, același, plauzibil, verdict. Privit în perspectivă istorică, faptul e grăitor. Schimbarea, absolut explicabilă, a sensibilității poetice reprezintă, în logica mea, nu mai mult decât un alibi pentru lipsa de mobilitate teoretică a receptării. Mutația valorică pare să opereze astăzi, luată la bani mărunți, numai în planul capricioasei reacții imediate. Or, atunci când sunt invocate, ridurile unei anume poetici au, în mod necesar, nu atribute emoționale, ci - înainte de
Necititele by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7752_a_9077]
-
cei împliniți ca scriitori în Apus, capabili să trăiască și să se realizeze profesional în țara de adopțiune (gândind, desigur, la România), de cei ce s-au servit de situația de transfugi și de ideea exilului pentru a furniza un alibi eșecului lor (R, 98). Cu toate acestea, diferențierea uzuală - tipologică, dar și între generațiile exilului - vizează implicarea politică. Excesiv de tranșantă și fără a ține seama de existența unor intelectuali care s-au integrat ambelor categorii, ca D. }epeneag, opoziția trasată
Exilații despre exil by Alexandra Ciocârlie () [Corola-journal/Journalistic/7764_a_9089]
-
interesantă o copertă care să respecte întru totul imperativul disimulat în titlu). E clar că poetica lui Pântea se folosește de avantajele indescifrabilului. De aceea, în măsura în care există în prezența antologie bucăți asamblate confuz (și există, în special în prima parte), alibiuri se găsesc. Interferențele ar putea fi deliberate. Scrise negru pe negru, destule poeme nu lasă să se vadă cât e cerneală și cât, ca să zic așa, hârtie: "Cum trece o negreala/ peste suflete cuprinse/ de pioșenie,/ s-ar putea să
Retori și limbuți by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6924_a_8249]
-
Almaș, cu cuvinte memorabile, cu un Carol Nicolaescu care scrâșnește din dinți la fiecare replică și cu patrioți de operetă turnați în decor ca în carele alegorice ale ședințelor de partid sau vizitelor de lucru, dar subliniază și impostura grosolană, alibiul dinastic conferindu-i lui Carol Nicolaescu ceea ce-i lipsea, un cal între picioare și o goarnă în mână. Filmul este de nefrecventat ca documentar, un soi de istoric traversează scena și ne explică ce și cum, în timp ce, imperturbabil, regele își
Carol Nicolaescu Întâiul by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7186_a_8511]
-
am pornit în direcția magazinului răcoros, ale cărui vitrine cu mobile spectrale îmi plăcuse întotdeauna să le privesc." Pălăriile însă îi trezesc suspiciunea, i se par obiecte antipatice, care vor să îl tragă pe sfoară, disimulându-și intențiile subversive sub alibiul funcționalității lor: "Ca o negare a acestui gând, odaia mi s-a umplut de pălării. În special cele de pe pat - eu având superstiția că o pălărie pusă pe pat poate fi sursa unui mare ghinion - mă deranjau și mă crispau
Un picaro al lumii dezvrăjite by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/8825_a_10150]
-
la Floare/ așa albe și ușoare" ( Balet pe zăpadă). * De cu totul altă factură e creația unui alt fiu al satului nostru nordic, Vasile Morar. Acesta își compune din capul locului un scenariu macabru pe care-l utilizează ca un alibi al coerenței discursului. Abilitățile imagistice pe care le învederează se produc în cîmpul acestui factor unificator ce și le însușește așa cum magnetul atrage pilitura de fier: "De-o săptămînă ninge pe morminte/ Cerul e vînăt ca un ochi de pește
Poeți din Nord by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9917_a_11242]
-
îmbrățișare nu e cu nimic mai inocent decât ucigașul plătit. În loc să admită că au fost rotițe ale unui mecanism infernal, ei încearcă, printr-o retorică despre care-și închipuie că e subtilă, dar nu e decât grotescă, să-și confecționeze alibiuri. În logica lor, alibiuri aveau și naziștii! O prietenă din Occident îmi vorbea de mania germanilor de după război de a-și inventa fapte eroice. Dacă i-ai fi crezut, ai fi ajuns la concluzia că pivnițele și camerele dosnice ale
Meschinul monopol asupra temelor publice by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/9982_a_11307]
-
nimic mai inocent decât ucigașul plătit. În loc să admită că au fost rotițe ale unui mecanism infernal, ei încearcă, printr-o retorică despre care-și închipuie că e subtilă, dar nu e decât grotescă, să-și confecționeze alibiuri. În logica lor, alibiuri aveau și naziștii! O prietenă din Occident îmi vorbea de mania germanilor de după război de a-și inventa fapte eroice. Dacă i-ai fi crezut, ai fi ajuns la concluzia că pivnițele și camerele dosnice ale nemților adăpostiseră de vreo
Meschinul monopol asupra temelor publice by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/9982_a_11307]
-
poate să nu aibă mistere. El era cât p-aci să demonstreze că nu există neșansă, zi proastă, miză neinspirată, om prins în cacialmalele zeilor. Domnul acesta este un mare dușman al omenirii. El încearcă să spulbere cel mai important alibi al înfrângerilor, pierderilor și suferințelor noastre - ghinionul." Dacă istoriile presei sunt adesea corupte fie de excese teoretice, fie de infinite povești ale genurilor, dacă simțul comun condamnă gazetăria ca simplă efemeridă, dacă tehnicile de parcurgere rapidă a textului vorbesc despre
Pururi tânăr by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/9048_a_10373]
-
dimensiune a subiectivității transfiguratoare. Să consemnăm acum cîteva impresii ale autoarei în ipostază de turistă care adulmecă timpul perceput ca un soi de justificare a spațiului în lăuntrica instanță. Concentratul de istorie pe care-l cuprinde un topos constituie un alibi al său. Uneori în așa măsură, încît timpul, element părelnic abstract, dizolvă empiria, îi ia locul, astfel precum un schelet ar fi mai plin de semnificație decît făptura ce-l conține. "Ruine, templele sînt mai frumoase. Dezbrăcate de ziduri, de
Ana Blandiana și homo viator by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9077_a_10402]
-
și la pro--funzime (prin cultul ostentativ al superficiilor). E o reducție surîzătoare, un sacrificiu grațios, precum arta unui jongleur care creează iluzia unei libertăți fără acoperire, fără un preț interior. Dar e oare cu putință o creație lipsită de un alibi de natura dramatismului, al spiritului care se angajează în impactul său cu existența dată? Neputînd răspunde afirmativ, se cuvine a lua în seamă, în cazul în speță, frămîntarea estetă însăși, calofilia ironic-melancolică, implicînd un mare efort subiacent, funcționînd la cota
Dureroasa caligrafie by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9052_a_10377]
-
al Lyrei, "ca o suavă lamentație a ființei ce se consumă dăruindu-se lumii". "Lamentație" la fel dăruitoare în versurile proprii ca și în comentariul dedicat versurilor Celuilalt, despre care poetul nostru, în majoritatea cazurilor, ar putea spune, cu un alibi moral, "mon semblable, mon frere".
Poezia Celuilalt by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9252_a_10577]
-
buzunarul pantalonilor (costumul, deși era nou, fusese prevăzut cu o astfel de ușiță tainică)." (pp. 36-37). Personajul bate aici câmpii fără grație. E dreptul lui. Dar fragmentul ca atare, extrem de prost scris, este imputabil autorului. Am mai vorbit despre acest "alibi" naratologic al unora dintre prozatorii de azi: nu ei își scriu cărțile, ci naratorul la persoana întâi. Ei doar le semnează... În Luminița, mon amour, asemenea jenante derapaje sunt totuși puține. ținându-se strâns de povestea eșecului său, urmărind-o
Rufe murdare by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/9307_a_10632]
-
cu aceea a celorlalți profesioniști ai gazetăriei culturale. Mai puțin egoismul. Și - iarăși mai puțin - nerăbdarea. Într-un fel, Cernat flatează și legitimează totodată aici speranțele tuturor tinerilor recenzenți din paginile revistelor autohtone. Printr-un ricoșeu deloc ostentativ, el oferă alibiuri generale sau strategii multora dintre cei care s-au consolat până nu demult cu scuze atomiste ori cu tăceri inofensive. Acreditarea de presă coincide cu o validare inteligentă a presei culturale ca atare. O altă fantasmă sub acoperire pe care
Acreditare de presă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/9326_a_10651]
-
foarte exact Bogdan Cristian Iacob: "într-un fel sau altul, toate aceste reacții încearcă să salveze aspectul național al experienței istorice a comunismului din România". Iritarea contestatarilor vine din refuzul categoric al Raportului de a accepta "compromisul naționalist" drept un alibi moral pentru dictatul comunist. Naționaliștii noștri de ieri sau (și) de azi nu acceptă cu nici un preț că naționalismul ceaușist n-a fost altceva decît o uriașă manevră propagandistică și că (citat din Raport) "îndărătul ideologiei națiunii socialiste unitare și
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/9369_a_10694]
-
atît, o revanșă a criticului care, fără o vocație istoricistă ca atare, vrea să ia în posesie planul istoriei, să-l reformeze, să-l organizeze, să-l utilizeze într-un mod specific. O ambițioasă subversiune pe care o pregătește asigurîndu-și alibiul unor înaintași ale căror considerații sînt excavate uneori dintr-o cvasiuitare. Astfel apar amintite primele noastre istorii literare, totodată și istorii ale limbii: Aron Densusianu, 1885, I. Nădejde, 1886, Al. Philippide, 1888, în care conceptul de istorie literară cunoaște "o
Critica pură by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9472_a_10797]
-
o carte de-o rară stupizenie. Am aruncat-o și eu cât colo după vreo sută de pagini. Habar n-am ce-a vrut să demonstreze. E-o simplă mașinărie de produs cuvinte!" Deocamdată, părerile magistrului meu țin loc de alibi cultural. Am să-l păstrez pe altminteri genialul Pynchon în carantină, până voi găsi cele câteva săptămâni libere pe care sunt obligat să i le consacru în exclusivitate. Până atunci, știu cu ce am să mă consolez: cu ultimul roman
Cartea la morman by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/9487_a_10812]
-
minte să fugă,/ apoi aruncă viscerele mirositoare/ de mir și de floare de salcîm/ cîinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele/ se dau de pomană cerșetorilor de la/ marginea raiului în fiecare zi". Caricatura e aci însîngerată. Poate pentru a crea un alibi sadismului în care se complace, bardul nu se cruță nici pe sine. Vampir ce suge sîngele Creației, d-sa vădește tactul de a-și pune în scenă propria suferință ce se împletește cu voluptatea luciferică. Privindu-se într-o "oglindă
Întuneric moral by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9493_a_10818]
-
în care i-a fost dat a trăi, tîrînd-o în fața imaginarului d-sale desfigurant ca-n fața unei oglinzi bombate și, concomitent, se pedepsește pe sine, îngroșîndu-și demoralizarea, sporindu-și anxietățile, punîndu-și în scenă groaza. Masochismul se manifestă ca un alibi al sadismului. Așa s-a întîmplat și cu o seamă de optzeciști la începuturile lor (faza cea mai frapantă a creației acestora), circumscrise terifianților ani ^80. Deoarece viața obștească n-a evoluat în sensul binelui pe care-l nădăjduiam cu toții
Oroarea de realitate by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/9654_a_10979]