290 matches
-
ordinea tematică, ce distribuie în mod aleatoriu gândirii științifice subiecte de reflecție. Prezența elementului de iraționalitate și contradicție va fi remarcat cu vehemență de Paul Feyerabend 1, autorul unei viziuni epistemologice „anarhiste”. Feyerabend se ceartă mai ales cu metodologia iluministă anistorică, ce a produs o întreagă mitologie în legătură cu raționalitatea diafană a științelor. El susține că diversele mutații epistemice înregistrate în istoria modernă a științelor nu au avut criterii obiective de justificare. Adesea, paradigme științifice cu totul revoluționare s-au născut în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în absența unei deconstrucții conceptuale a idolatriilor politice și culturale. În Răsărit, teologia n-a perceput decât foarte târziu miza modernității și a secularizării, răspunzând fie printr-un vis totalitar (e.g. a treia Romă perpetuă), fie printr-o proiecție spiritualistă anistorică, încurajând izolaționismul liturgic și individualismul moralist. Pentru că a încetat să mai reprezinte o metanoia și o provocare, teologia n-a mai rămas decât o piesă de anticar într-un decor cultural concesionat deja unor impresari de spectacole și divertisment. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
doar fiindcă dezideratul ei principal este explicarea naturii „obiective” a religiei, ci pentru că faptele sociale sunt tratate ca „adevăruri revelate”. Aceasta infirmă suspiciunea asupra eredității exclusiv „iluministe” a proiectului sociologiei moderne. Categoria de lucru a sociologiei moderne (i.e. „socialul”) este anistorică, fiind rezultatul unei inducții incomplete. Pe de altă parte, nimeni nu poate nega preocuparea unor Auguste Comte (1798-1857) sau Emile Durkheim (1858-1917) pentru succesiunea diacronică a societăților umane, gradate pe scala timpului în funcție de ascensiunea lor către raționalitatea de tip iluminist
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sau ironice, în orice caz impetuoase atunci când este vorba despre ură sau iubire.440 Și-a îndreptat apoi atenția către Ovidiu și a tradus din Metamorfoze miturile ce au ca scenariu Sicilia natală, proiectată, de fiecare dată, într-o dimensiune anistorica. A preferat episoadele siciliene ca să poată reprezenta, pe fundalul insulei, o natură misterioasă în continuă transformare, ce parcă se anima dinăuntru. Prin mit și prin metamorfoza insula își pierde conotația geografică și împietrește imaginea omului singur, fără de timp și spațiu
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
scrieri autobiografice“. Se poate vorbi de o complicitate metafizică stabilită între copil și adult. Pe de o parte, după cum am amintit deja în introducere, copilăria urbană are ca diferență specifică faptul că ea nu are ca univers de referință natura anistorică, „plăsmuibilă“ în formule mitice, ci lumea istorică a metropolei, cu tensiunile ei sociale și culturale și, mai ales, însoțită în mod decisiv de spectrul răscumpărării mesianice. După cum se exprimă Benjamin, imaginile care tra versează copilăria urbană „prefigurează“ (präformieren) experiențe istorice
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
ale clădirilor, cu figurile anonime ale trecătorilor sau cu ocoalele imperturbabile ale străzilor. O pedagogie critică a privirii deschide însă acest peisaj instrumentalizat către natura lui istorică, face vizibilă criza memoriei care îi este constitutivă și îi deconstruiește caracterul reic, anistoric. În cazul copilului, aceasta se întâmplă de la sine, prin jocul alegoric care îl leagă de lumea lucrurilor. La adultul care își rememorează copilăria, pedagogia privirii presupune o căutare „metodologică“ a paradisului pierdut. Câteva exemple pot fi invocate. Gilloch le discută
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
statuile însele: „was darauf vorging, wenn auch undeutlich im Zusammenhange, näher im Raum war.““ Orașul se dezvăluie, așadar, în primul rând ca materialitate, istorică prin modul ei efemer, trecător de a fi, și nu prin suprapunerea unor semnificații sau mesaje anistorice. Printre aceste avataruri ale materiei, un loc important îl ocupă obiectele, mobila din casa bunicii: durabilitatea acestora stătea exclusiv, notează Benjamin în Blumenshof nr. 12, în materialul din care erau făcute, și nu în calculul rațional (Vernunftberechnung), în modul lor
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
acestea nu au nevoie de întemeiere și justificare filosofică sau de altă natură. Credințele religioase și convingerile filosofice nu au relevanță pentru ordinea socială. Politica democratică nu are nevoie de adevăruri morale eterne, legitimatoare, de presupoziții filosofice privind „natura umană anistorică a concetățenilor”. Sfera publică/politică, instituțiile democratice au prioritate în raport cu dezvoltarea teoriilor filosofice despre uman. Edificarea unor identități umane, constituirea de sensuri ale vieții sunt treburi secundare, strict private. Se poate construi o concepție filosofică despre eu doar din punctul
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Cosmin Oproiu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2274]
-
lecturii ca obiect fundamental de studiu, între preferința pentru binarism și preferința pentru descrierea densă, între accentul pus pe teorie, descriere formalistă și taxinomie și evaluările lectorale tematice și încărcate ideologic, între producerea sensului și negocierea sensului, între orientarea descriptivistă anistorică și orientarea istoricistă, între trăsăturile universale ale narațiunii și trăsăturile particulare ale narațiunilor individuale, între naratologia ca disciplină relativ unificată și proiectul naratologic interdisciplinar de abordare heterogenă. Ansgar Nünning distribuie această imagine plurală a naratologiei contemporane pe categorii de grupe
ÎNTRE NARATOLOGII by JANA GAVRILIU () [Corola-publishinghouse/Science/1208_a_2198]
-
în parte, a individului existând doar pentru sine, substanța statului fiind căutată în bunăstarea individului lipsită de orice raportare transcendentală (Bacon). Iluminismul s-a remarcat prin încercările raționaliste de a pune bazele statului bunăstării individualiste, principala lui slăbiciune fiind determinarea anistorică a individului. Acesta este luat în considerare în general, numai din punct de vedere al condiției sale de a fi om. Ficțiunile imaginate ale stării naturale și ale teoriei contractului, de care s-au servit iluminiștii, nu pot să escamoteze
[Corola-publishinghouse/Administrative/1540_a_2838]
-
evoluează, se deplasează, ajustările intervin în condiții care hrănesc analiza structurală și analiza sistemică. Pe de altă parte, deciziile individuale, chiar raționale, pot conduce la dezechilibre globale, raționalitatea fiind ea însăși relativă. Este evident faptul că nu există canon fix, anistoric, care să definească realitatea în sine (Kuhn, Feyerabend, Foucault), dar nu putem accepta pentru aceasta ideea relativității absolute în care totul vine să se dizolve; la limită, concepția însăși de relativitate este relativă. Auguste Comte voia să substituie peste tot
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Administrative/1420_a_2662]
-
ea ajunge la a defini economia ca un demers, o formă de comportament ce constă în a economisi mijloace. Principiul acesta al economicității nu conduce spre o concepție prea restrînsă asupra economiei; dimpotrivă, el se erijează în principiu general și anistoric de comportament individual sau social al omului, chiar al tuturor viețuitoarelor. Această abordare rămîne la nivel de principiu, pentru că ea nu-și poate îndeplini obiectivul decît in abstracto. Într-adevăr, principiul non-risipei nu este bazat pe nici o recunoaștere a societății
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Administrative/1420_a_2662]
-
timp, o arenă a puterii pentru definirea limitelor căreia luptă cele două sexe. Dat fiind procesul dinamic de definire a ordinilor și a regimurilor de gen, nu se poate vorbi despre o unică „masculinitate” istorică și despre o neschimbată „feminitate” anistorică. Masculinitățile și feminitățile există în număr mare, în termenii contextelor spațiale și temporale cărora le aparțin. Regimurile și ordinile de gen sunt utilizate, în studiul de față, pe post de instrumente euristice pentru delimitarea și analizarea proceselor și a reconfigurării
[Corola-publishinghouse/Administrative/1989_a_3314]
-
una din accepțiunile posibile e și cea psihologică a lui Jung. În acest caz, arhetip Înseamnă „model preformativ al conștiinței, posibilitate categorială a conștiinței” (/50). În semnificația sa mai specifică pentru Eliade, cea istorico - religioasă, termenul de „arhetip” Înseamnă „categorie anistorică preformală” și preformativă, model la care se referă sau se conformează ceva”. (/50). Putem decela două nivele ale arhetipului: „ - genetic, care instituie prototipul unei experiențe sacre; hermeneutic, care predetermină și organizează interpretarea diferiților prototipi” (/161). Întreaga hermeneutică la Eliade se
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
face posibile (). La Eliade Întâlnim elogiul și prestigiul permanent recunoscute simbolului În mentalitatea arhaică și, În genere, rolul activ al acestuia În conștiința umană. Simbolul apare ca o trăsătură intrinsecă a umanului; el relevă aspectele profunde ale ființei, componentele sale anistorice, ducând cu sine prin vremi amprentele umanității de dinainte de „istorie”. Eliade demonstrează că simbolurile nu dispar din actualitatea psihică; ele supraviețuiesc prin intermediul imaginilor pe care le reproduc, reactualizând și repetând continuu „modele exemplare” și situații arhetipale. Cu precizie și claritate
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
totalitarismului, pe când celălalt vede în cetatea lui Platon împlinirea „celor mai înalte cerințe ale ființei umane”. Caracterul extrem și angajat în experiența politică a secolului XX al poziției lui Popper ni se evident: tema eugeniei, a minciunii politice, a utopiei anistorice, a „ingineriei sociale” sunt recognoscibile în orice experiență totalitară contemporană. Dar, pe de altă parte, este foarte posibil ca sentimentul de oroare în fața modelului platonician să provină din faptul că omul modern a dobândit o conștiință a persoanei pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
hinduismului, pentru a nu invoca decât două exemple. Cea dintâi așază la originea răului muritorilor pasiunile zeilor. Și mai evident, hinduismul asimilează fiecare ființă unui angrenaj cosmic în care orice inițiativă personală este exclusă a priori. Din perspectiva acestor religii „anistorice”, răul se află exclusiv în legătură cu voința divină, iar existența lui rămâne un mister care transpare în evenimentele „naturale” ale vieții: bolile, războiul, cutremurele, inundațiile, seceta, foametea, nerodnicia, moartea. Toate acestea primesc o explicație mitologică; omul ajunge să creadă că era
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Rău se derulează la nivelul istoriei și al temporalității, omul fiind parte integrantă a acestora. Aceasta este, în opinia noastră, marea diferență dintre mitul diavolului și mitul Anticristului. În timp ce primul constituie, într‑un anumit fel, o prelungire a viziunii mitologice anistorice a răului, cel de‑al doilea depășește evident această viziune - cu câteva excepții de care ne vom ocupa în studiul nostru - propunând o soluție istoricizantă, cu tot ce implică ea în plan intelectual și psihologic. Dacă Cristos a putut să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
grupare religioasă” (p. 358). Concluzia lui Jenks are consecințe extrem de importante, mai ales în plan metodologic. În general, discursul anticristologic a fost conceput ca un discurs omogen, dogmatic, cu un maxim de coerență internă; într‑un cuvânt, ca un discurs anistoric. Încercarea lui Bousset, deși interesantă, se înscrie - spunem noi, reluând expresia lui Thomas Kuhn - în cadrul vechii „paradigme” hermeneutice, proprie secolului al XIX-lea, caracterizată în principal de dorința de a evidenția ceea ce este constant în varietatea formelor istorice. Metoda istorico
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe motive decât cele furnizate de tradițiile iudaică și creștină, până la sfârșitul secolului al II‑lea. Studiul lui Peerbolte aduce câteva lămuriri importante. Spre deosebire de Jenks, care urmărește firul dezvoltării liniare și anistorice a unui mit considerat numai din perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al fiecărui document luat în discuție. El evită sistematic expresia „mitul Anticristului” (a cărei utilizare o consideră legitimă doar din momentul marcat de Irineu), făcând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în ambele cazuri este vorba de grupări care se consideră învestite cu o misiune specială de divinitatea însăși - fără nici un intermediar - și care se complac în rolul de victime expiatoare. În contextul persecuțiilor, ele vor produce un tip de ideologie anistoric și antipolitic. Reabilitarea este la nivelul realității transcendentale; cu toate astea, revanșa iluzorie este trăită cu un acut sentiment al eliberării și al satisfacției, în lumina faptului că termenul‑limită, în viziunea minoritarilor, deși incert, este apropiat. Așadar, înscrierea viziunilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al doilea război mondial, viața satului se dezvăluie printr-o relatare auctorială la persoana a treia, prin rememorări ale unora dintre actorii și spectatorii scenelor desfășurate anterior. Ceea ce rezultă e o secțiune transversală în existența unei comunități rurale mai curând anistorice. Până la trecerea succesivă prin sat a unor detașamente militare inamice, singurul „eveniment” consemnat este, în afară de venirea „străinului”, dispariția unei pisici și căutarea ei obstinată. Situații propriu-zis epice apar după venirea primei subunități militare: doi țărani, acuzați de complicitate cu inamicul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290600_a_291929]
-
arătat foarte rar că pot discuta liber noutatea timpurilor de astăzi altfel decât prin referința anacronică la visul legionar al interbelicilor sau prin recursul la niște profetisme apocaliptice ieftine și panicate. La cealaltă extremă, sub haina protectoare a unui spiritualism anistoric, au fost ascunse toate zonele tumefiate ale conștiinței românești postrevoluționare. Am dosit într-un seif obscur al memoriei întrebările privind mitocănia balcanică, criza ecologică și corupția morală a administrației românești. Cândva o veritabilă obsesie pentru profeții poporului Israel, dreptatea a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
umanității. Am afirmat apoi că era globalizării ne impune excercițiul profetic de evaluare a „mersului lumii”, între tentația segregării și obligațiile integrării epistemologice. Mai cu seamă pentru creștinii răsăriteni, epoca globalizării reprezintă șansa unică a despărțirii de o anumită conștiință anistorică, responsabilă pentru atâtea manifestări de tribalism comunitar. Citind trecutul sau prezentul fragmentat al istoriei umanității, teologii vor abandona, în sfârșit, proiectul unei metafizici abstracte ori speculative. Mai aproape de tradiția Bisericii apostolice, vom putea descoperi, prin rugăciunea pentru întregul Adam, etica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și posibilitatea comunicării prin intermediul limbilor dezbinate, „nici una fără înțelesul ei” (I Corinteni 14, 10). Are Scriptura un text original la care exegeții pot face un ultim recurs? Dincolo de controversele istorice care privesc tradiția manuscriselor ebraice și grecești, rămâne evidența originii anistorice a sensului (înțeles aici ca logos) transcendental al Scripturii. Traducerea Scripturii este nu doar o posibilitate, cât mai ales o sarcină universală, fundamentată pe două realități: (1) transparența iconică a cuvintelor în raport cu Verbul ipostatic; (2) nelimitarea semantică a Verbului originar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]