977 matches
-
comportă mai mult ca niște șefi de stat decît ca niște păstori de suflete. Ca urmare, își fac apariția atitudini de opoziție care nu afectează decît medii limitate, chiar marginale: franciscanii "spirituali", rupți de ordin, care spun că papa este Anticristul, intelectuali care afirmă întîietatea poporului creștin față de papă, teoreticieni ca Marsilio de Padova sau William de Ockham, care preconizează o biserică pur spirituală în care autoritatea s-ar reduce doar la aspectul pastoral, cu excepția oricărei autorități temporale, rezervată prinților. Petrarca
by ADRIAN NICOLESCU [Corola-publishinghouse/Science/963_a_2471]
-
împotriva francezilor. Revolta spaniolă nu capătă numai un caracter xenofob, care pune în evidență naționalismul spaniol incipient. Ea capătă și un aspect religios, care nu este lipsit de fanatism. Cei 100 000 de călugări spanioli îl văd în Napoleon pe Anticrist și îi împing pe țăranii analfabeți să apare religia catolică de ideile franceze considerate diabolice. Războiul împotriva Franței se duce în sunetele imnurilor religioase și sub protecția Mariei de Pilar (statuie miraculoasă așezată pe unul din stîlpii bisericii din Saragossa
by ADRIAN NICOLESCU [Corola-publishinghouse/Science/963_a_2471]
-
Voyages and Travailes of Sir John Mandeville Knight, prima traducere În engleză În 1496), autor foarte citit În secolele următoare, susținea că undeva În China, Înconjurate de lanțuri muntoase, s-ar afla cele zece triburi ale evreilor. „Când va veni Anticristul”, adaugă Mandeville, aceste triburi pierdute se vor uni cu „toți evreii care locuiesc În diferite părți ale lumii”. „Creștinii le vor fi supuși evreilor - conchide Mandeville -, așa cum ei le sunt acum supuși creștinilor.” Amenințarea militară pe care, chipurile, o reprezentau
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
Satan” pe iudeii care nu cred În el : „Voi aveți pe Diavolul de tată și țineți să faceți poftele tatălui vostru” (Ioan 8, 44). Mai mult decât atât, fiind „adversarul lui Isus”, evreul a fost considerat o Întrupare a lui Anticrist și un urmaș al lui Iuda, care l-a vândut pe Isus. „Ovreii sau jidanii” - sună o credință populară românească - sunt „iudei, adică feciori [= urmași] de-ai lui Iuda vânzătorul” <endnote id="(30, p. 30)"/>. Evident, este vorba de Iuda
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii Il viendra - quand viendront les dernières ténèbres ; Que la source des jours tarira ses torrents ; Qu’on verra les soleils, au front des nuits funèbres, Pâlir comme des yeux mourants ; Quand l’abîme inquiet rendra des bruits
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de față a fost redactată în același timp cu Manualul de anticristologie, apărut în 2002, la Editura Polirom. Cele două cărți formează un tot, dar fiecare își păstrează individualitatea. Cuvânt înainte Nimic din fascinația pe care o trezește mitul lui Anticrist nu s‑a schimbat cu trecerea timpului. Mentalitățile s‑au schimbat cu siguranță. Foarte puțini oameni - inclusiv creștini „practicanți” - mai cred cu adevărat în apariția, la sfârșitul istoriei, a unui personaj, pe jumătate real, pe jumătate fabulos, așa cum este descris
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Bisericii. Imaginea lui însă, remodelată, revalorificată, pusă într‑o nouă lumină, continuă să frământe spiritele, mai ales în perioadele tulburi de care istoria modernă nu a fost cruțată. În sânul creștinătății, a avut câștig de cauză interpretarea „colectivă” și alegorică. Anticristul nu mai este conceput ca un personaj individual care își va face apariția pe scena istoriei într‑un anumit moment de la sfârșitul veacurilor (deși o atare credință revine în fiecare moment de criză). El este conceput mai curând sub forma
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cercetarea noastră în perioada Antichității creștine, se cuvine să abordăm problema semnificației „ultime”, potrivit expresiei lui Paul Tillich, pe care o are mitul de mai bine de două mii de ani. Ce reprezintă el din punct de vedere filozofic? Examinarea mitului Anticristului este, de fapt, o încercare de regândire, dintr‑un unghi inedit, a problemei răului absolut care acționează în istorie. Din unghi inedit, deoarece mitul imaginează, pentru prima dată și hotărâtor, așa cum sublinia Bernard McGinn, răul absolut încarnat într‑o ființă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
răului absolut în istorie. Prin urmare, din acest moment, confruntarea dintre Bine și Rău se derulează la nivelul istoriei și al temporalității, omul fiind parte integrantă a acestora. Aceasta este, în opinia noastră, marea diferență dintre mitul diavolului și mitul Anticristului. În timp ce primul constituie, într‑un anumit fel, o prelungire a viziunii mitologice anistorice a răului, cel de‑al doilea depășește evident această viziune - cu câteva excepții de care ne vom ocupa în studiul nostru - propunând o soluție istoricizantă, cu tot
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doilea depășește evident această viziune - cu câteva excepții de care ne vom ocupa în studiul nostru - propunând o soluție istoricizantă, cu tot ce implică ea în plan intelectual și psihologic. Dacă Cristos a putut să se îmbrace în trup omenesc, Anticristul, la rândul său, are dreptul la existență. Din punct de vedere anticristologic, Răul este o problemă care privește îndeaproape fiecare ființă umană. Fiecare dintre noi este un posibil anticrist, avea să spună fericitul Augustin (Comentariu la epistola întâi a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tocmai am conturat‑o și care, în raport cu alte religii, credințe și sisteme metafizice, este cu totul nouă. Faptul că Răul absolut poate fi conceput sub forma unui personaj istoric implică totodată culpabilizarea maximă și responsabilitatea permanentă a ființei umane. Dacă Anticristul reprezintă Răul care lucrează lângă noi, sub ochii noștri sau înlăuntrul nostru, aceasta înseamnă că noi îl putem „opri” (devenind adevărați katechoni) prin mijloace proprii. Dacă apariția sa este menită să pună capăt istoriei, și deci vieții noastre, să facem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de altă parte, mitul nu rămâne niciodată fixat în expresia sa primară. El se poate schimba, poate suferi modificări, în funcție de contextul special în care se manifestă. În legătură cu aceasta, unii fenomenologi ai religiei, vorbesc despre o adevărată „dialectică” a miturilor. Mitul Anticristului, de exemplu, îmbracă diferite forme, în funcție celui de care îl invocă, un creștin din secolul al III‑lea, un musulman din secolul al IX‑lea sau un protestant din secolul al XVI‑lea. Am preferat termenul „mit” celui de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sau un protestant din secolul al XVI‑lea. Am preferat termenul „mit” celui de „legendă”, în mod deosebit datorită elasticității sale. Credem, într‑adevăr, că acesta din urmă, deși pune mai bine în lumină originea și dimensiunea istorică a figurii Anticristului, nu redă totuși întreaga complexitate a fenomenului anticristologic de‑a lungul vremii și pierde total din vedere dimensiunea sa metafizică, pe care o considerăm fundamentală. Legenda poate rămâne legată, mai mult sau mai puțin, de contextul său originar, în timp ce mitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este tocmai capacitatea de a oferi arhetipuri, modele existențiale. Legenda relatează o istorie din trecut, în vreme ce mitul relatează o istorie care produce un efect imediat. În fine, așa cum Sfinții Părinți nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i‑au atribuit întotdeauna o conotație peiorativă, ar fi respins, din motive ușor de înțeles, și termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime și profund, din viața lor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
așa cum Sfinții Părinți nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i‑au atribuit întotdeauna o conotație peiorativă, ar fi respins, din motive ușor de înțeles, și termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime și profund, din viața lor, permanent modelată de credința creștină. De vreme ce avem de ales între doi termeni, improprii și unul, și celălalt, și anume „mit” și „legendă”, considerăm mai potrivit să pornim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
optat pentru ortografierea „Anticrist” și nu „Antecrist” pentru a sugera mai bine ideea de adversitate conținută de particula anti (care înseamnă „împotriva” sau „în locul”). Fericitul Augustin observa deja din Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan (3, 4): „În latină, «anticrist» înseamnă «care este împotriva lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a sugera mai bine ideea de adversitate conținută de particula anti (care înseamnă „împotriva” sau „în locul”). Fericitul Augustin observa deja din Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan (3, 4): „În latină, «anticrist» înseamnă «care este împotriva lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu acesta este sensul; nu, anticristul este cel care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos». Cuvântul «anticrist» nu vrea să spună, așa cum au înțeles unii «cel care trebuie să vină înaintea (ante) lui Cristos», altfel spus, cel după care Cristos trebuie să vină: etimologia și ortografia arată că nu acesta este sensul; nu, anticristul este cel care se împotrivește lui Cristos”. Forma „Antechristus” este atestată la scriitorii creștini de limbă latină încă din secolul III. Se pare că forma cu e era mai plăcută auzului romanilor, ca fiind mai armonioasă decât cea cu i
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
i ne pare cea mai justă și mai practică, contrar tradiției limbii franceze. Cu toate acestea, de fiecare dată când am întâlnit forma „Antecrist” la vreun autor modern, am citat‑o ca atare. Introducere Stadiul cercetărilor Lucrări recente despre mitul Anticristului În ultimul deceniu, „anticristologia” a cunoscut progrese însemnate. În paginile următoare ne vom opri atenția asupra câtorva lucrări de dată recentă, consacrate mitului Anticristului, cu scopul de a delimita, cât se poate de exact, centrul de interes al lucrării noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la vreun autor modern, am citat‑o ca atare. Introducere Stadiul cercetărilor Lucrări recente despre mitul Anticristului În ultimul deceniu, „anticristologia” a cunoscut progrese însemnate. În paginile următoare ne vom opri atenția asupra câtorva lucrări de dată recentă, consacrate mitului Anticristului, cu scopul de a delimita, cât se poate de exact, centrul de interes al lucrării noastre. Iată de ce, vom începe cu ultimele contribuții importante în acest domeniu. Raportându‑ne la acestea, vom putea stabili ulterior, cu mai multă ușurință, granițele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nevoia să lămurim anumite probleme: ce anume s‑a scris până acum; ce zonă a rămas nevalorificată sau chiar deloc cercetată; care sunt ultimele rezultate ale cercetărilor. Pe tot parcursul lucrării va fi prezentată și comentată întreaga bibliografie în legătură cu mitul Anticristului, de la Irineu la Theodoret al Cyrului. În 1991, Gregory C. Jenks își publică teza de doctorat intitulată The Origins and Early Development of the Antichrist Myth. Cercetătorul australian propune în lucrarea sa o sinteză a tuturor datelor acestui subiect. Meritul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interpretărilor propuse. Scopul lui Jenks este de a zdruncina ceea ce se cheamă „consensul Bousset‑Charles”, consens tacit sau explicit, susținut, cu câteva excepții notabile, de majoritatea cercetătorilor secolului abia încheiat. Acest consens se referă la existența unei tradiții iudaice despre Anticrist, anterioară apariției creștinismului, transmisă pe cale orală, în manieră ezoterică, într‑o anumită perioadă de timp. Abia la sfârșitul secolului al II‑lea, datorită lui Irineu, tradiția respectivă iese din această sferă de mister, luând forma unui mit sau, potrivit termenului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Acestei tradiții strict mitologice i se va suprapune, începând cu al cincilea deceniu din primul secol al erei creștine, o a doua tradiție, istorică și politică - cea a lui Nero rediuiuus. Îmbinarea celor două tradiții va duce la constituirea legendei Anticristului. Iată care este, în linii mari, teoria propusă de Wilhelm Bousset la sfârșitul secolului al XIX‑lea, asupra căreia vom reveni. În prima secțiune a cărții, Jenks face o analiză a textelor Sfinților Părinți, de la Irineu la Victorin, încercând să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mari, teoria propusă de Wilhelm Bousset la sfârșitul secolului al XIX‑lea, asupra căreia vom reveni. În prima secțiune a cărții, Jenks face o analiză a textelor Sfinților Părinți, de la Irineu la Victorin, încercând să delimiteze „forma standard” a mitului Anticristului. Este vorba, în opinia sa, de perioada de „deplină maturitate” a mitului. O dată stabilită „forma standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul dintre cele două perioade analizate, și anume între anii 40 și 180 d.Cr. (capitolul 16 al Didahiei ar fi cea dintâi confirmare a datei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]