290 matches
-
plictisitor pe care îl face un personaj) - și accelerările prezentării, sau rezumatul extrem de redus. Cum nu percepem nici o schimbare de cadență, nici o accelerare la trecerea de la Capitolul 5 la Capitolul 6 al romanului Fiesta, sugerez că elipsa, sub forma unei aporii spațio-temporale, este o strategie naratorială de importanță variabilă (în funcție de ceea ce este omis), dar nu este un tip de cadență narativă; dacă legăm cadența de judecăți privind viteza povestirii întîmplărilor. Cu alte cuvinte, pledez pentru o percepție a cadenței ca viteză
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
își îngroapă pasiunea și zilele, vinovat în opinia rudelor de a se fi dedicat unui soi de șaradă numită "Conjectura lui Goldbach", de a se fi pierdut în sterile jocuri intelectuale, de a-și fi irosit harul și viața în aporii. Auzind această arie a calomniei, junele narator fu cu atât mai atras de persoana unchiului său, dar și subit pătruns de sublimitatea magică a matematicii, dornic să-i exploreze paradisul conceptual. Astfel pregătit sufletește, intră în dialog cu Petros care
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Tatăl și creația Sa. Mai precis: pentru a interpreta Scripturile, teologii aveau nevoie de „mintea lui Hristos”, iar pentru a-L cunoaște pe adevăratul Hristos, ei trebuiau să-L mărturisească, precum apostolii, „după Scripturi” (1Cor. 15,3-4). Ieșirea din această aporie nu ar putea surveni, așa cum își imaginează unii teologi contemporani, printr-o magie combinatorică în relație cu versetele, nici prin revendicarea unui adevăr subiectiv, însoțită, în manieră gnostică, de impresionante probe de puritate și viață ascetică individuală. Pretenția de a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
această remarcabilă vecinătate, vocea lui M. Henry nu rămâne totuși mai puțin distinctă. Eforturile de depășire a orizontului amenajat în prima jumătate a secolului XX de către fenomenologia germană (mai ales Husserl și Heidegger) - cea care oferea speranța unei depășiri a aporiilor metafizicii moderne, mai cu seamă a formulei sale „onto-teologice” - sunt datate în biografia lui Michel Henry încă din perioada studiilor doctorale (1960) când și-a oprit atenția asupra Filozofiei și fenomenologiei corpului la Maine de Biran. Încă de atunci, atenția
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lui Jean-Luc Marion) care discută formele de reprezentare ale Absolutului (sau Divinului) după o prealabilă tematizare a structurilor formale de recepție ale conștiinței (intenționalitate, temporalizare, dispoziții afective). Pentru Henry, aceste configurări analitice ale fenomenologiei nu pot decât îmbogăți volumul de aporii al istoriei filozofiei; dimpotrivă, doar eliberarea definitivă a „conceptelor” fundamentale ale Vieții (autoafectare, naștere, filialitate) de clasicele determinări antropologice moderne pot garanta noutatea unei priviri asupra umanității. Or, pentru Henry adevărul despre om se află doar în lumina revelației Vieții
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Culianu, Ioan Petru, Romanato Gianpaolo, Mario Lombardo, Religie și putere, trad. rom. de M.M. și S.Anghelescu, Editura Nemira, București, 1996. D’Costa, Gavin, Theology in the Public Square: Church, Academy and Nation, Blackwell, Oxford, 2005. Damascius, Despre primele principii: aporii și soluții, trad. rom., introducere și note de Marilena Vlad, Editura Humanitas, București, 2006. Daniélou, Jean, Platonisme et théologie mystique. Doctrine spirituelle de Saint Grégoire de Nysse, Aubier, Paris, 19542. Daniélou, Jean, Reflecții despre misterul istoriei, trad. rom. de W
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ST, 1993, 1; Țeposu, Istoria, 67-69; Marin Mincu, Textualism și autenticitate, Constanța, 1993, 89-92; Octavian Soviany, Studiu în negru, APF, 1994, 1-2; Borbély, Xenograme, 116-119; Pop, Pagini, 233-235; Dicț. analitic, II, 341-342, III, 327-329; Dan Bogdan Hanu, Aurel Pantea și aporiile realului, CNP, 2000, 6; Dumitru Mureșan, Imagini din Valea Plângerii, VTRA, 2000, 9; Bucur, Poeți optzeciști, 154-158; Cistelecan, Top ten, 163-166; Dicț. scriit. rom., III, 584-586; Popa, Ist. lit., II, 630-631; Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288659_a_289988]
-
urmează, voi lua aceste două afirmații, că putem cunoaște cu adevarat obiectele extramentale și că științele sunt despre obiecte din afara sufletului, si le voi pune împreună cu statutul de primum cognitum al conceptului, pentru a putea observa dacă sfârșesc într-o aporie sau dacă nu cumva contradicția lor este doar una aparentă. Poate fi reconciliata afirmația „conceptele sunt primele obiecte pe care le cunoaștem“ (X) cu afirmațiile potrivit cărora „cele pe care le cunoaștem cu adevarat sunt obiectele din lumea reală“ (Y
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
termen, cînd în altul, ca într-un joc nesfîrșit și epuizant de oglinzi. Dar toate soluțiile imaginate de gîndirea liberală modernă ajung pînă la urmă să pună în lumină nu numai absența fundamentului, ci și imposibilitatea de a-l obține, aporia unui principiu care trebuie să fie secretat de uman și să-l premeargă totodată. Aceasta este remarca finală a cărții lui Pierre Manent, care desfășoară istoria tuturor modelelor posibile în liberalism. în modernitatea noastră, prin ea, omul își testează cu
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
reper transcendent. Presupusă ori respinsă, tema transcendenței persistă discret, îngropată mai adînc decît pătrunde conștiința curentă și decît acceptă comuna definiție de sine a omului modern. în modernitatea tîrzie, transcendența devine aproape inaparentă, ascunsă, se retrage în fundamentele sau în aporia fundamentelor condiției umane. Nu mai adoptă moduri afirmative, legiferate, nu se mai înfățișază sub chipul monopolului confesional asupra societății. Prezența ei tenace e de presimțit/căutat/descoperit dincolo de suprafețele afirmative. Dar invocarea transcendenței în spațiul public și-a schimbat stilistica
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
pe care îl definește, în funcție de producțiile lui, drept capăt al ordinii lumii, obiectivîndu-l în această ordine. Apoi neputincios ori slab în a da seamă de dualitatea care face cu putință condiția accidentată a lumii, miop sau indiferent față de conflictele sfîșietoare, aporia, dar și fertilitatea contrariilor care lucrează în lume. Mai realistă, poate, decît monismul, gîndirea paradoxală mizează pe un dualism acut, de neresorbit într o unitate obiectivată, oricît de impunătoare. Pentru acest tip de gîndire, tensiunea originară a contrariilor, precum și conjuncția
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
acest sens, expresive : a) laicizarea puterii politice și b) principiul moderației, conducînd la decizia de a rezolva diferendele prin negociere, nu prin forță. Desprinderea autorității spirituale de categoria puterii De vreme ce a imanentizat sursa puterii, punînd-o pe seama voinței colective (cu toate aporiile ei), modernitatea a dizolvat nu numai de facto, ci și de jure asocierea transcendenței cu noțiunea de putere. Marcel Gauchet făcea observația că, în Europa premodernă, un rege era un concentrat de religie cu față politică, o heteronomie materializată, care
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
un teritoriu în mod paradoxal altul decît cel al realității absolute și atotcuprinzătoare, dar înzestrat totuși cu o anumită realitate. A concepe creația sau existența universală ca pe o proiectare a intențiilor divine spre un afară lasă, stînjenitor, în urmă aporia denivelării între interiorul atotcuprinzător al transcendenței și imposibilul ei exterior. Pentru a da seamă de acest paradoxal exterior, gîndirea greacă, cea creștină, cea ebraică au tematizat, într-un fel sau altul, creația pornind de la o mișcare de retragere a divinului
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
tranzitoriul, fugitivul, contingentul, constituie jumătatea artei, cealaltă jumătate fiind eternul și imuabilul" [1971, p.193]. Prin interpretarea diferită pe care i-a dat-o termenului modernitate, Baudelaire a creat o contradicție care duce și astăzi la definirea modernității că o aporie [v. Meschonnic, p.71]. Această ambiguitate a conceptului baudelairian se poate comenta că "un raport de forțe care constituie modernitatea: o actualitate ce căuta să se exprime în prezentul sau (evanescentul) și, în același timp, o tendință care o face
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
să știe mai mult, să se Îndrepte spre bine, spre valori. Cunoașterea prin mecanismele mentale rămâne stearpă dacă nu este aureolată de ceea ce simte inima sau poate credința. Cantonarea În raționalism ne poate conduce la nonsens sau ne Împinge spre aporii insurmontabile, inclusiv pentru rațiune. Chiar dacă trăim Într-o epocă a clamării holismului și globalizării, se practică În continuare abordarea fragmentară, autarhică, de adâncime, neglijându-se confluențele, difuziunile, interdependențele. Există un gust al specializărilor și Îngustimilor care obnubilează coerența după care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
acestea, ea este încă de același gen cu regalitatea. Faptul că Aristotel nu menționează explicit existența celor două genuri structurale, în afară de monarhie, nu este deloc un mister. Problema sa ține de instabilitatea onomasticii celor două genuri, instabilitate determinată de două aporii ale criteriului împărțirii lor. Prima aporie se referă la faptul că, dacă se adoptă criteriul numărului, atunci ar putea exista un caz în care o cetate să fie condusă de cei mulți care să fie și bogați. Nu este deloc
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
gen cu regalitatea. Faptul că Aristotel nu menționează explicit existența celor două genuri structurale, în afară de monarhie, nu este deloc un mister. Problema sa ține de instabilitatea onomasticii celor două genuri, instabilitate determinată de două aporii ale criteriului împărțirii lor. Prima aporie se referă la faptul că, dacă se adoptă criteriul numărului, atunci ar putea exista un caz în care o cetate să fie condusă de cei mulți care să fie și bogați. Nu este deloc ilicit, conform criteriului numeric, să admitem
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
două concepte în esența lor, și de a întrebuința acest criteriu într-un procedeu logic care se numește clasificare, procedeu a cărui întemeiere nu poate să ia în considerare ceea ce se întâmplă „în cele mai multe cazuri”. Și atunci, o a doua aporie: este logic posibil să ne reprezentăm o țară în care cei puțini și săraci sunt conduși de cei mulți și bogați, ori una în care, invers, cei puțini și săraci îi conduc pe cei mulți și bogați. Ce fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aceea de constituții degenerate) am apelat la calchieri ale criteriului de distincție stabilit de el. Inițial, luând în considerare criteriul numeric, aceste genuri structurale s-au înfățișat ca monarhie, oligarhie și pletoarhie (democrație). Corect ar fi însă ca, după analiza aporiilor legate de criteriu, să rebotezăm ultimele două dintre aceste genuri: Criteriul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Bogăție plou=toj Accidental, cei
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
inițial, înseamnă oare acest lucru că monarhia rămâne doar cu criteriul numeric? Avem atunci de-a face, în chip surprinzător totuși pentru „inventatorul” logicii, cu o eroare de clasificare prin schimbarea criteriului? Câtuși de puțin: monarhia nu intră în nici o aporie în raportul ei cu celelalte genuri, deoarece criteriul numeric este aici suficient și nu induce nici o confuzie. Bogat sau sărac, dacă la cârma statului se află un singur individ, atunci, conform folosului în vederea căruia conduce, genul formei politice este monarhia
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în sensul corelatei negative. Făcând apel la pasajele: 1301b 7-15, 1307a 20-25 și, în fine, 1307b 20-22 stabilim trei mari tipuri de posibilități de schimbare a constituțiilor. Cf. ibidem, 1307b 24. Cf. ibidem, V, 7, 1306b 25. Aristotel remarcă două aporii ale criteriului (a)pori/ai pro/j to/n dio/rismon). Cf. Politica, III, 8, 1279b 20 și 31. Cf. ibidem, III, 8, 1279b 34: „dacă totuși nu există nici o altă constituție în afara celor deja menționate”. Cf. ibidem, 1290a 15-18
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
izvor al Vieții, autor al Cărții Vieții. Anticristul „este” inexistentul însuși, o „realitate” paradoxală, în același timp iluzorie și inconsistentă (pentru un materialist, precum Irineu, lipsa numelui denotă o lipsă de substanță ontologică). Monografia anticristologică se încheie prin această stranie aporie: Anticristul va veni pe pământ sub forma unui inexistent efemer și fără nume. Pe scurt, el va fi încarnarea Nenumitului. În 30, 2 Irineu sintetizează datele neîndoielnice și pertinente oferite de Scriptură, care servesc la recunoașterea Anticristului: numărul 666; fărâmițarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ține mai curând de logică decât de teologie: dacă pedeapsa este veșnică, asemenea mântuirii, atunci suntem constrânși să admitem două eternități, fie „paralele”, fie „concomitente”. Dar a admite două eternități simultane înseamnă, deodată, relativizarea principiului divin, singurul veșnic și universal. Aporia nu‑i este necunoscută lui Origen, care se vede obligat, în De principiis, să postuleze speranța convertirii diavolului, formulând, o dată cu aceasta, celebra ipoteză a apocatastazei. Admițând veșnicia iadului, recunoaștem implicit o neputință din partea lui Dumnezeu în a combate răul, fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai puțin „extra‑terestru”. El va lucra prin semne și minuni, tipul său de acțiune având foarte puțin în comun cu o acțiune politică obișnuită. După cum vedem, respingerea canonicității Apocalipsei îi împinge pe Chiril către un demers teologic presărat de aporii. Ultimii martiri, martiri aparte „Că mare necaz va fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
stau sub semnul Anticristului‑Gog și Magog (încă un amalgam augustinian, cf. Apoc. 20,8). O dată eliberat din închisoarea sa de sub pământ, diavolul va declanșa cea mai aprigă persecuție împotriva Cetății lui Dumnezeu. În acest punct devine evidentă o altă aporie, extrem de supărătoare: cei trei ani și jumătate de persecuții trebuie priviți ca făcând parte din millenium sau trebuie considerați aparte? Din Apocalipsă se înțelege clar că durata împărăției sfinților va fi aceeași cu a înlănțuirii diavolului. Considerând cei trei ani
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]