191 matches
-
IANUARIE 2015 Autor: Gheorghe Stroia Publicat în: Ediția nr. 1484 din 23 ianuarie 2015 Toate Articolele Autorului COLECȚIA LIRIK: APOSTU PANAITACHE VULTUREANU - TĂCEREA CUVINTELOR (versuri, A5, 92 pagini) Deși, prin vârstă, ar aparține generației poeților optzeciști (mă rog, ce etichetă artificioasă, nefericită, ca și cum „zarea interioară” a unei opere ar putea fi explorată pornind, exclusiv(ist), de la anul nașterii și morții autorului ei!!!), totuși, prin relativa întârziere a debutului său editorial, Apostu Panaitache Vultureanu se înscrie în generația douămiiștilor; lucru pe deplin
NOI APARIȚII EDITORIALE ARMONII CULTURALE – 23 IANUARIE 2015 de GHEORGHE STROIA în ediţia nr. 1484 din 23 ianuarie 2015 [Corola-blog/BlogPost/370404_a_371733]
-
altă scenă decât realul, nu se amestecă cu nici un adevăr analitic. Dar imediat ce se amestecă, ea devine oglinda acestei realități spulberate, aleatorii, reflexul deșeului și al banalității. Proza actuală dovedește, întradevăr, prin deriva sangvinolentă a conținuturilor, sărăcia narațiunilor și exprimarea artificioasă, arată un dispreț al prozatoruilor (nici unii poeți nu sunt departe de acest fapt ), față de propriul lor instrument și față de propria lor meserie, un dispreț față de textul ca atare, care este prostituat pe altarul celui mai mărunt efect special, și, prin
COMPLOTUL LITERATURII ROMÂNE de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 1227 din 11 mai 2014 [Corola-blog/BlogPost/350703_a_352032]
-
implicit, la inițierea (Spânu-Harap-Alb, Făt Frumos-Vrăjitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Ființă Divină. * * * 3- PLÂNSUL EMINESCIAN Plânsul, la Eminescu, nu izvorăște din melancolia romantică, ci din setea de arhetipalitate. În nici un caz nu este vorba despre plâns ca dovadă artificioasă a sensibilității. Plânsul, la Eminescu, este, și el, cristic, mai exact, cu funcție baptismală: este Apa care cheamă Focul, sunt amprentele-vehemențe, ale închegării fenomenale, care-și cheamă primordiile - își cheamă Sinele-Foc, Entelehiile-Foc, pentru a reîntoarce lumea la Eden. Plânsul este
HRISTICUL EMINESCU de ADRIAN BOTEZ în ediţia nr. 61 din 02 martie 2011 [Corola-blog/BlogPost/341754_a_343083]
-
altă scenă decât realul, nu se amestecă cu nici un adevăr analitic. Dar imediat ce se amestecă, ea devine oglinda acestei realități spulberate, aleatorii, reflexul deșeului și al banalității. Proza actuală dovedește, întradevăr, prin deriva sangvinolentă a conținuturilor, sărăcia narațiunilor și exprimarea artificioasă, arată un dispreț al prozatoruilor (nici unii poeți nu sunt departe de acest fapt ), față de propriul lor instrument și față de propria lor meserie, un dispreț față de textul ca atare, care este prostituat pe altarul celui mai mărunt efect special, și, prin
COMPLOTUL LITERATURII ROMÂNE, ESEU DE AL.FLORIN ŢENE de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 1224 din 08 mai 2014 [Corola-blog/BlogPost/346975_a_348304]
-
de acasă nu se potrivesc cu cele de la Universitate. Sărbătorirea se suspendă, întrucît, de ce, de nece, ungerea ca rector a lui Mihai nu s-a produs. Este vestea care declanșează criza. (Crizele, în piesele lui Constantin Popa, nu au nimic artificios, ele fiind pregătite prin gradate tensionări ale subtextului.) Armonia ce părea să domnească se fisurează văzînd cu ochii, lăsînd locul unor stări conflictuale care mocneau de mult. Și, dintr-un reproș în altul, dintr-o simplă maliție într-un nestăpînit
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
de la mistificare spre autenticitate, de la umilință spre demnitate, de la a fi oricum spre a fi tu însuți. Constantin Popa Mașina de vînt Referințe critice Măștile absurdului După o "uvertură" în tonuri prețios-poematice (per parcurs mai pîlpîie inflexiuni de lirism oarecum artificios), sugerînd un eteric ceremonial al iubirii, în piesa " Mașina de vînt" sîntem conduși, printr-o suită de replici zvîcnite, surescitate în intimitatea unei căsnicii intrate, ireversibil, în derivă. Umbre grele atîrnă prin toate ungherele, platitudinea se întinde ca o mîzgă
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
i-au apărut culegerea de poezii Amor și Patria (1869), semnată Brutu Catone Horea, și volumul Doruri și speranțe (1871). Versurile glorifică eroii trecutului, invocă demnitatea în restriște, aruncă blesteme împilatorilor străini. În pofida sentimentelor frumoase care le animă, poeziile sunt artificioase, prolixe, prozaice și stârnesc ironia lui Titu Maiorescu, criticul junimist considerându-le de-a dreptul rizibile. Dintr-o perioadă de junețe datează și romanul Nopțile carpatine sau Istoria martirilor libertății, tipărit la Pesta, în 1867. În încercarea de a-și
DRAGESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286848_a_288177]
-
nalt, prea nalt”, când dubitativ-problematic, persecutat de umbra capului „târziu de stat / și prost”. Performanța acestei figurări a Poetului / Poeziei este menținerea simultană în firesc și artificiu, în sinceritate și poză (conștientă de ea). O confesiune elaborată, fără însă nimic artificios și uscat. Erotica - a doua temă majoră a lui C. - se păstrează o vreme ca mască a unui sentimental și timid disimulat ludic, exprimându-se în dantelării ceremonioase și fastuoase, îngânând stilul elaborat, rafinat cu cel frust (dar tot „stil
CORDUN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286415_a_287744]
-
unui temperament poetic cu multe disponibilități. A scris poezie elegiacă, erotică, patriotică, satire, fabule, balade, legende, fiind tributar în bună parte lui Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Bolliac. Epigonismul lui apare evident în poemul epic, larg, grandilocvent și artificios. Resuscitând mai vechile teme romantice pașoptiste, prelungindu-le ecoul până târziu (în 1890 îi apare o încercare de epopee, Daciada), el aspiră totodată, ca și alți poeți de tranziție, la primenirea inspirației și a tehnicii versului. Atras de legendar, de
BARONZI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285654_a_286983]
-
ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1889, președinte al Senatului. O culegere de Discursuri politice (1903) îl relevă și ca bun orator, cu o frază armonioasă, elegantă. În tinerețe, B. scrie romanul Aldo și Aminta sau Bandiții (1855), încercare artificioasă, aglomerând influențe livrești contradictorii. Într-o tabără de „bandiți”, tot felul de eroi nefirești, haiduci de operetă, bravi, generoși, cultivați, cu har oratoric, se refugiază pentru a duce o viață liberă și pentru a lupta contra tiraniei. Motivațiile patriotice, umanitariste
BOERESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285781_a_287110]
-
unitate complectă, care ni descoperea tabloul pe cât de original pe-atâta de adevărat a unui caracter omenesc. Cum există un stil care nu e purtat de puterea obiectului și de patosul ideei, 365 r care și-a țesut o haină artificioasă pentru un coprins esterior lui, tot așa esistă și o manieră de reprezintațiune care corespunde unui asemenea gen de stil. Forma pe care scriitorul și-o compune din elemente a espresiunei cari sânt înrudite cu el și care-i convin
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
puritate. O dirigență care nu merge la actor cu cercetarea până-n temei aceea nu-și împlinește deloc misiunea sa. O instrucțiune complectă va arăta până și cel mai ușure consunet și va trata literile după valoarea lor absolută. Multe apucături artificioase se pot întrebuința aicea cu succes. Schimbarea sunetelor se va putea ridica ușor prin o pronunțare din început marcată a literelor cerute, lucru care devine apoi obicei și se pune de sine în ecuilibru cu celelalte sunete. O mai fină
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
bad). Aicea începe mișcarea cu o sforță a organului și prin vocal trece la o nouă ridicare a organului. Toate astea mișcarea se-nțelege că le complinește deodată și într-o unitate pe care noi n-o putem desface decât artificios. Daca pronunțarea celor două silabe din început prezintă ondolarea trohaică și iambică a organului, silaba asta corespunde {EminescuOpXIV 296} ondolărei criticului, care, începînd de la arsis, urmând până la tesis se ridică iarăși la arsis. În aceste trei se mărginesc pentru pronunțare
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
grea la perioade întortocheate (întrețesute) și pline de cugetări, cari pretind totodată și un portament însemnat și cari cu toate astea iau în dispozițiunea lor toată puterea sufletului. Eflucțiunile pasionate, când nu sunt reprezentate (cum rar se-ntîmplă) într-o periodologie artificioasă si grandioasă, sunt în privința respirărei de-aceea deja mai ușoare, pentru că mulțimea puternică de simțământ, furtuna afectului, îl ridică cu mult mai ușor pe auditor asupra actului acestui proces natural și fiindcă întretăierea respirațiunei în logicul sens al frazei nu
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
sofistul personalităților injurioase. "În contra propunerii sânt oamenii înțelepți si virtuoși" va susține la rîndu 1 său sofistul personalităților adulatorii. În fine: "La ce să propunem această măsură când avem intenția de-a propune una mai bună", va zice sofistul diversiunilor artificioase. Vedem dar că sofisma are aproape totdeuna izvorul ei într-un interes al situației și că, p[r]in puterea lucrurilor, nu există orator politic care să se suie la tribună fără ca vro sofismă să [nu] se urce alături cu
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
fiind biruite de verva lexicală, aceeași ca în primele cărți. Epica „romanelor” (ghilimelele îi aparțin lui Pompiliu Constantinescu) și povestirilor lui I. e săracă, firavă, anecdotica e comună, cantonată în sfera previzibilului, a obișnuitului (cu unele inserții de dramatism cam artificioase, chiar dacă plauzibile în sine) și se desfășoară după o tramă simplă. Elementele importante ale epicului, evenimentele - decese, ucideri, alte acte de violență, gesturi hotărâtoare - sunt expediate rapid, în câteva cuvinte, încât riscă să treacă neobservate, prinse în masa de vorbe
IOVESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287615_a_288944]
-
paparudele cheamă cu dansul lor ritual ploaia. Într-un vacarm infernal, ca și la Coșbuc, trece prin sat laia țiganilor. Șiruri de atelaje țărănești zoresc spre iarmaroc și iată, la orizont, orașul cu „larma vieții zbuciumate”. Partituri de un decorativ artificios, unele secvențe agreste (Secerișul, La cules) denotă un pitoresc în exces. Secerătoarele poartă „roșu mac” în păr și „vinete cicoare”, fete vesele „înoată” prin grâu, iar tineri țărani hăulesc pe lângă carele pline, „pocnind din bice”. Undeva, în podgoria răsunând de
IOSIF. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287609_a_288938]
-
planetă / Dar plină de cântece și joc / Eu suflu în aurita trompetă / - Tovarăși, faceți loc!” După 1946 J. scrie exclusiv proză, publicând un număr considerabil de volume, fără schimbări semnificative în ceea ce privește calitatea scriiturii. Paradigma tipologică simplistă, schematismul construcției narative, tezismul artificios sunt principalele caracteristici ale unor povestiri și romane tot mai obediente față de ideologia realismului socialist. O nuvelă ca Moartea lui Iosif Clișci (1948) ilustrează, fără talent, discursul postbelic de înfierare a hitlerismului. Într-o Franță ocupată de naziști, oamenii sunt
JAR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287667_a_288996]
-
un sentiment ori o semnificație obscură. De cele mai multe ori tensiunea, emoția pe care poetul încearcă să le imprime versurilor, prin intermediul sugestiei sau al confesiunii directe, sunt artificiale. Tendința de a urma modelul stănescian, al poeziei abstracte, conceptuale, conduce la construcții artificioase, lipsite de originalitate. Nu întâmplător, laitmotivele sunt cuvinte-metaforă, precum numele, semnele, urmele, sângele, timpul, piatra, sufletul, focul ș.a., relativ uzitate de mai toți poeții șaptezeciști. Cealaltă tonalitate exersată este una vitalistă, senină, în poeme „concrete”, simple, care cântă, în modul
GHERGHEI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287245_a_288574]
-
care execută doisprezece). Romanele dezvăluie atitudini și destine morale, politice și sunt scrise cu încărcătură emoțională evidentă, poate chiar prea pătimaș. În poezia din volumul de debut, Colind târziu (1990), se face simțită o orientare pronunțat religioasă, imagistica fiind încărcată artificios și strident cu simboluri din textele biblice. SCRIERI: Colind târziu, Cluj-Napoca, 1990; Grădina internatului de fete, Cluj-Napoca, 1995; Ultimul refugiu, Cluj-Napoca, 1996. Repere bibliografice: Emil Mladin, Anotimpul Medeei, RL, 1994, 30; Adrian Țion, Patima revendicării adevărului, TR, 1995, 37-38; Poantă
FLORESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287030_a_288359]
-
doctrină creștină și, cu atât mai puțin, pentru polemica sa antipelagiană. Cassian este un scriitor rafinat și folosește atunci când scrie, cu moderație, mijloacele retorice specifice limbii latine pe care o învățase la maturitate. Nu întâlnim însă la el acea latină artificioasă, nu naturală ci învățată, cum se întâmplă, de exemplu, cu istoricul Ammianus Marcellinus. Narațiunea simplă și agreabilă și prospețimea expresiei fac din Cassian unul din cei mai mari scriitori latini din secolul al cincilea. Bibliografie. Ediții: CSEL 13, 1886 și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
alții, mult mai puține. El este și autorul unui Elogiu închinat lui Honorat, fondatorul mănăstirii de la Lérin. În panorama culturală foarte rafinată a Galiei secolului al cincilea, Faustus se situează la un nivel destul de bun; stilul său este exagerat de artificios pe plan retoric: una dintre caracteristicile acestuia constă în repetarea frecventă a unor fraze și sentințe proprii pe care autorul le consideră potrivite cu contextul; uneori, acest lucru face exprimarea greoaie și dăunează clarității raționamentului, mai ales în operele sale
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
deci mult mai liberă. Sedulius e un poet mult mai înzestrat decât Iuvencus; narațiunea sa e vie, stilul pur și limpede, versul corect. Poezia sa e solemnă, fără să fie grandilocventă, înflorită, armonioasă și amplă fără să cadă în virtuozitate artificioasă. Nu fără motiv Isidor din Sevilia îl compară pe Sedulius cu Prudențiu și cu Iuvencus. Virgiliu, încă o dată, este și modelul acestui poet creștin. Scrisoarea de dedicație pe care am amintit-o deja este interesantă și pentru că găsim în ea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de exemplu: păcălirea Evei și Buna-Vestire a Mariei; Noe care ia toate animalele pe arca sa și Petru care, în povestirea din Faptele Apostolilor, are viziunea tuturor animalelor etc.), Elpidius nu trebuie disprețuit ca poet pentru că prețiozitatea sa, fără îndoială artificioasă, nu ne împiedică să-l considerăm un scriitor doct; a fost observată la el influența lui Prudențiu și a lui Sedulius. BIBLIOGRAFIE Ediții: PL62, 543-548; F. Rosaro, Elpidio Rustico, Centro di Studi Cristiani, Catania 1955. 6. Alți minori: Eugippius și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
cea înstăpânită, accepția noțiunii de conformism definește aici corespondența dintre realitatea literară și existența socială de fond, atribut distinctiv al artei perene. Prin opoziție, convenționalismul, interferat până la identificare cu nonconformismul, vizează potrivirea operei pe formele înșelătoare ale unei realități născute artificios în afara determinărilor istorice ale culturii. Chiar dacă generalizările nu sunt decât premise care au rostul să incite la meditație, G. pledează convingător pentru continuitatea ascendentă a dramei pe direcțiile curentului irlandez și continental. Predilecția pentru dramaturgie este evidentă și în Orientări
GHEORGHIU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287236_a_288565]