138 matches
-
Și la anul să muriți!“ Mă alesesem, bineînțeles, cu-o papară de la bunicu’ Vitalian și cu interdicția de-a mai sorcovi vreodată pe cineva. Sorcova îmi fusese și ea confiscată și dusă departe, la țară. De fapt, accelerarea era corectă, bergsoniană, rezumatul făcea transportul unei vieți, de la un cap la altul. Până și instrumentul cu care îl bușeai pe umeri și pe spate pe împricinat, cât îți debitai poezioara, aducea a prăpăd și bătrânețe, ca uscăturile de coroane de la cimitir. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
începând cu descoperirea cuantei lui Max Planck la 1900 și continuând cu complementaritatea lui Niels Bohr, cu principiul excluziunii lui Pauli sau cu relațiile de incertitudine ale lui Werner Heisenberg, pentru ca din filosofie și din psihologie să reinterpreteze critic intuiționismul bergsonian, fenomenologia lui Husserl, psihanaliza etc. Până la Ștefan Lupașcu, ontologia a fost monistă, în primul rând, sau dualistă, ca în cazul lui Descartes. Revolta lui Nietzsche împotriva monismului divin a deschis calea postmodernă a filosofiilor post-identitare, ființa nemaifiind repetiția Unului, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să surprindă mecanismul de asociere a imaginilor în simboluri și să găsească o hermeneutică adecvată. Perspectiva antropologică durandiană respinge teoria psihologiei clasice care concepe imaginea sub forma unui dublet al percepției, o copie în miniatură a lucrurilor obiective, precum și poziția bergsoniană care face din imagine o amintire apărută în vis sau poziția sartriană care, pentru a evita reificarea imaginii, vorbește de o cvasiprezență în conștiință, un obiect-fantomă ce trimite la o viață factice 4. Spre deosebire de aceste teorii reducționiste și devalorizante ale
Biserica și elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
serii ca și această mână pe umărul meu. Conștiința este aceea care-l luminează prin atenția pe care i-o acordă 7. Conștiința nu formează obiectul cunoașterii sale, ea fixează numai, este actul atenției și, pentru a relua o imagine bergsoniană, ea seamănă cu un aparat de proiecție care se fixează dintr-o dată pe o imagine. Diferența constă în faptul că în acest caz nu există nici un scenariu, ci doar o ilustrare succesivă și inconsecventă, în această lanternă magică, toate imaginile
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
el putându-i-se acorda atributul, șocant în context, de „artă democratică”) și de misticism. Simbolul e în centrul acestei percepții contradictorii: imagine sau formă sensibilă constituită de o parte, sentiment al infinitului și impulsii de rezonanță interioară, în continuă, bergsoniană, mișcare, de cealaltă, iar în falia dintre ele șansa interpretării multiple, asociative. Versul liber, abandonând sonoritățile exterioare desfășurate de rimă, va fi ecoul acestui ritm special, mulat pe spectacolul interior („Pasiunile noastre - veșnică acțiune - nesuferind lanțurile grele ale versului”, spune
VIEAŢA NOUA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290552_a_291881]
-
o "reprezentare" a momentului în care gândirea-care-nu-se-gândește-doar-pe-sine ajunge să se gândească pe sine. Acest moment este redat de Bergson în toată puritatea sa, în conceptul de durată. Și pentru Heidegger, cumva, a fi, pentru ființarea om, înseamnă durată (în sens bergsonian, ca trăire de sine, din sine și pentru sine). Pe linie kantiană însă, Dasein-ul, fiindu-i esențial faptul de a fi în lume, este, în ființa sa, timp; în termenii dictaturii judicativului, ființă cunoscătoare; adică "subiect" pentru o gândire care
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Foucault: "A introduce constrângerea sistemului și discontinuitate în istoria spiritului". (Theatrum philosophicum, p. 96). * Deși am căpătat obișnuința (sau viciul) calculatorului, forma personală a scrierii îmi pare a rămâne scrisul de mână, semn de situare în orizontul lui homo faber bergsonian sau al manufacturii. Oricum, nu în orizontul acelui mod de dominație a spiritului ce face din formele de expresie a sa ceva secund. Să fie vorba despre o preferința personală ori ar trebui să caut grupul căruia îi este aplicabilă
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă () [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
1, Șerban Cioculescu își republică recenzia la volumul confratelui Pagini de critică literară, apărut la Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol al II-lea”, în 1938. În stilul său caracteristic, Cioculescu admite comprehensiv: „Oricât scepticism ar decurge din aceste bergsoniene (ale lui Vladimir Streinuă, de recentă adopțiune, Vladimir Streinu nu ajunge la denegarea oricărei eficiențe a criticii. Obiectul criticii rămâne, cu toate dificultățile ce i se ivesc în cale, delimitarea unicității operei și aproximarea ei.”2 Fixând modurile de obținere
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
scriitori. „Concepând intuiția ca o capacitate de a sintetiza direct esența fenomenelor, el o socotea superioară cunoașterii discursive. Eroarea sa fundamentală în domeniul psihologiei era că rupea viața psihică de praxis.”<footnote Ibidem., p.26 footnote> Unele idei din filosofia bergsoniană au determinat trecerea de la metoda analitică la realismul psihologic în proza psihologică. Literatura preia distincția între „eul concret, fundamental, real” și „eul superficial, simbolic”. Cunoașterea eului profund este posibilă numai în momentele de reflexie adâncă, de intuiție, când simțim stările
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
prin aceleași secțiuni, iar o asemenea noțiune se impune, fără îndoială, oricărei gîndiri: dar e numai o reprezentare abstractă, căreia nu i-ar corespunde nici o realitate dacă duratele individuale ar înceta să existe. Să adoptăm așadar acest punct de vedere bergsonian. Noțiunea unui timp universal, care acoperă toate existențele, toate seriile succesive de fenomene, s-ar reduce la o suită discontinuă de momente. Fiecare dintre ele ar corespunde 91 unui raport stabilit între mai multe gîndiri individuale care l-ar conștientiza
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
în 1923. Unul dintre punctele de ple-care teoretice ale lui Halbwachs constă în folosirea împotriva lui Bergson (încă de pe vremea Cadrelor) a cărții lui Samuel Butler, Viața și obișnuința, tradusă de Larbaud în 1922. Maurice Halbwachs nota malițios că teoria bergsoniană a memoriei duble era prezentată aici încă din 1877 (Les Cadres, Albin Michel, Paris, 1994, p. 99, n. 1). Dar în special un text al lui Butler, nereluat în Cadre și citat în carnete, va ilustra o idee importantă din
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
existau o logică, o rațiune, un limbaj trecute din starea de veghe în vis (care nu este așadar deloc o memorie a imaginii pure). Aici, pe linia ideii de reminiscență, el găsește sau crede că găsește la Proust substituirea inconștientului bergsonian prin memoria involuntară. La sfîrșitul lunii martie din 1925, dată la care Cadrele sînt încheiate, el citește Swann de Proust și consemnează lectura; iar mai tîrziu, tot în 1925, scrie: "lectura unor fragmente din Proust și Quint: Marcel Proust, viața
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
recitește, în anii 1930, Durată și simultaneitate, o face așadar, cu siguranță, dintr-o preocupare epistemologică legată de statistică: ca nou punct de plecare în regîndirea memoriei colective pe baza categoriilor timpului și pentru a face o critică a teoriei bergsoniene a memoriei, dintr-o nouă perspectivă, pornind de la teoria duratei pure. În cel de-al doilea manuscris, exigența epistemologică se impune ca o nouă luptă raționalistă pentru lege și pentru cauzalitate, în contra scepticismului și a spiritualismului antiștiințific. Bergson este ilustrul
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
Acesta dă sens mitului solitarului din Londra: data imediată a conștiinței este pluralitatea memorii-lor colective, descoperită pornind de la o memorie individuală. Nu doar că Memoria colectivă inversează punctul de plecare față de Cadrele sociale, ci reprezintă chiar contrariul, deoarece vechea intuiție bergsoniană a duratei, prezentă în Cadrele, este respinsă: în loc de o identificare, în actul amintirii, a unei memorii individuale și a unei memorii colective, amintirea devine o interacțiune multiplă. Sensul ultim al Memoriei, pregătit de pagina despre solitarul din Londra, este ideea
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
colective. Curentul de memorie se transformă așadar în Memoria colectivă, ajungînd de la o memorie psihologică la o memorie culturală. Evoluția de sens a curentului de memorie marchează evoluția gîndirii lui Halbwachs: curentul de memorie oscilează între o reinterpretare a inconștientului bergsonian (sau chiar a celui freudian) și afirmarea eternității memoriei. Primul text lung pe care-l inserăm ca text omis și nebifat de Halbwachs (adică un text pentru a cărui utilizare Halbwachs pare să ezite) este cel în care Halbwachs neagă
Memoria colectivă by MAURICE HALBWACHS () [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
Oricum, este neîndoielnic că Höffding a dorit să depășească empirismul psihofizic fechnerian și să țină pasul cu getaltismul, ba poate, în parte, și cu acest nou gen de vitalism german (paralel cu care se afirma, într-alt chip, și teoria bergsoniană a elanului vital) cu toate că și-a exprimat și față de ele unele rezerve. Dincolo de această continuă căuatre a unui echilibru între antiteze, poate fi constatat totuși un mai pronunțat interes pentru totalitate și "configurare", ca sinteză. Îl putem privi, c aatare
Humorul ca sentiment vital by Harald Hőffding () [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
să surprindă mecanismul de asociere a imaginilor în simboluri și să găsească o hermeneutică adecvată. Perspectiva antropologică durandiană respinge teoria psihologiei clasice care concepe imaginea sub forma unui dublet al percepției, o copie în miniatură a lucrurilor obiective, precum și poziția bergsoniană care face din imagine o amintire apărută în vis sau poziția sartriană care, pentru a evita reificarea imaginii, vorbește de o cvasiprezență în conștiință, un obiect-fantomă ce trimite la o viață factice 4. Spre deosebire de aceste teorii reducționiste și devalorizante ale
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
poetice, în speță ciclul ermetic din Joc secund (1930). Mai mult, am încercat să înregistrăm, cât mai precis, "situația biografica", a poetului român, plasându-l într-un context istoric și cultural specific, cel al modernismului, în primul rând, în raport cu filozofia bergsoniana, dar și cu teoreticienii "lirismului absolut" (Stéphane Mallarmé, Paul Valéry, sau Henri Brémond), cu care are legături directe și vădite afinități. Descoperim, la poetul român, o viziune asupra poiesis-ului împărtășită și de alții, ce unește reflecția să asupra artei cu
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
datelor imediate ale conștiinței" (1888), identifică "le grand mystère de la vie" [marele mister al vieții]1 - creația continuă - , chiar cu esență frumosului, aserțiune, ce, pentru poetul român, nu putea decât să continue un gând poesc. Autorul Jocului secund cunoaște opera bergsoniana și, într-o luare de poziție, din primii ani de activitate literară, se revendică, direct, de la speculațiile filozofului francez asupra artei: În psihologia bergsoniana realitatea noastră lăuntrica e închipuita asemenea unui vrej șerpuitor ce crește împreună cu durata, un vrej care
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
pentru poetul român, nu putea decât să continue un gând poesc. Autorul Jocului secund cunoaște opera bergsoniana și, într-o luare de poziție, din primii ani de activitate literară, se revendică, direct, de la speculațiile filozofului francez asupra artei: În psihologia bergsoniana realitatea noastră lăuntrica e închipuita asemenea unui vrej șerpuitor ce crește împreună cu durata, un vrej care păstrează totuși - atrofiați, dar existenți - mugurii determinării sale, virtualități ale unei șovăitoare deveniri. Opera de artă e tocmai transpunerea în miezul acestor veleități de
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
adopte percepția celui dintâi,11 demersul facilitat și de faptul, observat de Robert Shulamm, ca "peisajele lui Poe sunt alegorii ale viziunii sale asupra minții și lumii"12. "Orice poem", observă Henri Brémond, într-un text critic, cu vădite înrâuriri bergsoniene, "își datorează caracterul propriu-zis poetic, prezenței, radiantei, acțiunii transformatoare și unificatoare a unei realități misterioase pe care o numim poezie pură [s.n.]"13. Ca să o cunoaștem, trebuie să ne plasăm, printr-un salt șui generis, în "la zone profonde ou
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
la ierni, destipăritul soare, formase valea edificiului Usher"21 - circumscrie spațiul imaginar al invenției artistice, ce nu este decât configurarea ("formase") asumată de acea energie creatoare - "destipăritul soare" - Unul tânjind după condiția Multiplului din Eureka, sau, mai bine, principiul vital bergsonian, asemuit de filozoful francez cu "un centru de unde lumile țâșnesc precum jerbele unui imens foc de artificii" [s.n.]22, pentru care faimoasa metaforă 23 platoniciana din Republică (Cartea a VI-a) reprezintă o fericită, dar nu tocmai exactă, aproximare. Este
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
existenței noastre, iar desfășurarea ei, în timp, (așa cum o schițează Henri Bergson în "Evoluția creatoare", 1907) evocă, subtil, schemă păcatului biblic 33, este continuă creștere. Reprezintă simbolic, totodată, punctul ei cel mai înalt ("zenit"), dacă avem în vedere conul 34 bergsonian al memoriei. Iată de ce această mișcare regresiva, prin care ne întoarcem la matricea originară, seamănă, mai curând, cu o ablațiune, și are, paradoxal, la Barbu, doar un sens ascendent: "Spălări împărtășite! Înnoiți / Arginturile mari, botezătoare / Și inima calărilor - spuziți / De
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
totdeauna înfățișarea unei protestari nelămurite împotriva propriei personalități curente a creatorului"102. Aceeași secvență din "Veghe" circumscrie domeniul poiesis-ului ce se întinde "până la marginea celebrelor, incineratelor umbre" și îl identifica, cel puțin în parte, cu cel al memoriei active, înțeleasă bergsonian, reamintim, drept conștiința a acțiunii creatoare. Amintirile, ca "imagini" ale unor fapte și evenimente trecute, sunt doar "umbre", fără viață, impasibile, ale acestora. "Incinerate" pentru că sunt, de fapt, reziduurile unui proces activ de percepție, iar dacă este vorba de percepție
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
preamare[ște]", diversificându-se de-a lungul unor direcții divergențe de creație ("învălite roduri"), sursa creației neîntrerupte, imprevizibile, "obosind", "prin scăpărarea-i unică", i.e., ardere. Tot astfel, "cerul platonician"108, evocat într-un interviu din 1929, denotă mai degrabă transcendență bergsoniana, i.e., durata, inaccesibila cunoașterii comune, dar care poate fi totuși recuperată, printr-un efort intens de proiecție, de care sunt capabili doar poeții adevărați. În termenii lui Edgar Poe, "cerul centrat, adunat și de piatră" și "declinatul anotimp" ar putea
Gândul din gând: Edgar Poe și Ion Barbu by Remus Bejan () [Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]