209 matches
-
Perfetti sconosciutti, un film în tradiția comic amară a cinematografului italian din zilele lui bune. Mi-a mers la inimă ideea unei obsesii a zilelor noastre. Deși stăm cu telefoanele mobile pe masă, asemenea celor șapte prieteni de pe ecran, deși butonăm tot timpul, rămânem "absolut necunoscuți" unii altora. Cadru din filmul italain Absolut necunoscuți- Premiul pentru scenariu Mi-aș permite un îndemn adresat mai ales tinerilor noștri cineaști, să nu ezite a-și trimite filmele pentru selecție la Cairo. Este un
Festivalul filmului de la Cairo: Întâlniri la umbra piramidelor by Magda Mihăilescu () [Corola-website/Journalistic/105937_a_107229]
-
-mi țâșnește Întrebarea: De ce nu este prezent și soțul? El era cu un an mai tânăr, ar avea 71 de ani! Cel care-i urmează Lăcrămioarei pe lista cu fericiții nou-americani are doar 47 de ani! Un fior de teamă...Butonez. Încă o știre. Ara cu băiatul ei, acum bărbat. Om de afaceri dar și...artist. A jucat filme În compania unor celebrități. E cotat printre viitoarele foarte curând stele. Fac valuri printre cunoscuții de aici. Un amic Îmi trimite un
ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Constantin T. Ciubotaru () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1533]
-
mai spus nimic. Astfel treceau anii, mai bine, mai cu frustrări și Noel a ajuns la liceu în clasa a IX-a la filologie. Alesese această ramură, pentru că dorea acum să se facă judecător. Noel, îl întrebă tatăl său, în timp ce butona telecomanda la televizor, aș vrea să-mi spui după cine te-ai luat, cine te-a influențat ca să dai la filologie? Închizând tv.-ul și întorcându-se spre băiat care citea o carte, continuă: Îți menții preferința pentru judecător? Noel
[Corola-publishinghouse/Science/1468_a_2766]
-
99 la sută din publicațiile tipărite în acest moment în România). Confruntați cu o astfel de posibilitate, cred că marea majoritate a românilor ar înnebuni pe loc. Ce altceva știu ei să facă, decât să zacă pe canapea și să butoneze nevrotic telecomanda televizorului? Cum să renunțe, în cușca de beton unde-și duc existența larvară, la singura pâlpâire de viață din jurul lor - cutia cu imagini a televizorului? Singura care le dă sentimentul că există un paradis terestru (că altfel nu
Cum definim normalitatea? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/7636_a_8961]
-
mea la păscut, așa încật ucenicia într-ale socotitului mi-o făcusem de mult. Continuam cu lucru manual, meșteșugind roți mari împletite din pănuși de porumb sau paie de grậu, ori cuseam cu acul pe gherghef adevărate grădini de margarete, butonași sau trandafiri. Nu ezitam să folosesc fiecare clipă și fiecare secundă o consideram valoroasă în pregătirea mea pentru viață. Dintotdeauna am abordat școala ca pe o problemă de voință puternică, de plăcere inefabilă, de satisfacții enorme și, mai ales, de
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
c-a ajuns până pe vârful dealului; se mai găsiseră viteji care să deschidă ușa ori să pună mâna pe telefonul mobil și sfârșiseră neprevăzut: transformați în strecurătoare sau cu două degete lipsă. Berea mea avea gust de votcă și-aventură. Butonam calculatorul și măream imaginea emisunii preferate: Air Crash, o poveste care, de două ori pe săptămână, îmi amintea că ghinionul unora face norocul celorlalți. Vedeam avioane bubuind în aer, spintecate de explozii sănătoase: fuselajul se răsucea, topit ca foița de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și Camil Petrescu ar mai fi trăit, ar fi lăsat baltă „Capșa“ ca să se-așeze aici. Când m-am întors la computer, Lepidopteros își terminase treaba. Nu spunea nimic, dar știam că mă invită să citesc rezultatul pe imprimantă. Am butonat funcțiile potrivite: File, Print, OK. Parcă umblam prin propriul meu creier. Urma să am pe-o foaie de hârtie ceea ce Brutus văzuse pe calculatorul lui Mihnea: secretul final, printul fotografiei imaginii pe care animalul o înregistrase de pe ecran, stocând-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sau poate zile) și în care, cine știe de ce, nu mă recunoșteam. M-am abținut. „Ia să vedem ce-avem aici...“ N-am lăsat-o pe Maria să continue. Am împins-o la o parte și-am început eu să butonez tastatura. Ba chiar m-am așezat pe scaun, în locul ei. „Egoistule! Repede să te instalezi tu... Măcar pot să mă uit și eu sau e și asta secret, ca telefoanele tale de dimineață?“ Apreciam pluralul, dădea măsura geloziei (deci și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mea de joc, dar unul pe care îl mișcam grijuliu, cu respect: rănile nu se vedeau, demnitatea rămânea intactă. Într-un fel, Mihnea devenise proteza vie a trecutului meu, arhivarul memoriei afective, telecomanda de 85 de kilograme pe care o butonam pentru a accesa calupurile de imagini pe care le însuflețisem cândva și care acum, la un pahar de bere, încă ne mai țineau în picioare. De fiecare dată când simțeam nevoia să refuzăm tot ce merita refuzat (de la vârstă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
minte că detaliile, amănuntele mărunte și nesemnificative nu se branșau așa cum îmi închipuiam eu. Tot ce-mi dorisem era o viață tihnită, pe linia de plutire, fără nimic pe umeri. Să zac ca Beavis și Butt-Head în fața televizorului și să butonez catastrofă după catastrofă. O plantă de canapea, admirată de toată lumea. Apoi să ies liniștit pe străzi și să mă simt al naibii de bine, cum nu ți se întâmplă decât în copilărie. Bineînțeles că treaba nu funcționa. Degeaba mă bălăceam în cadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o sârmă în loc și firul se rupsese. Sau poate era un dispozitiv special, să nu poți deschide ușa fără zgomot. Am pus-o înapoi și-am încercat din nou. Ușa a scârțâit și, prin crăpătură, l-am văzut pe Mihnea butonând. Nu mai avea nici un rost să mă ascund. Mi-am luat și eu laptop-ul și l-am lipit de-al lui. Acum arătam meschin, patibular: doi gangsteri cibernetici, lucrând în paralel pe ecrane. „Nici tu n-ai somn, ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sub un salcâm. Ploua cu noroi și frunze, dar măcar controlam ieșirea din spate. Aia pe care urma să ridicăm „coletul“. Mihnea a deschis ușa din dreapta și-abia atunci pauza din capul meu a încetat și-am auzit cuvintele. Parcă butonase cineva sonorul la un DVD. „Eu merg în spate, la ușă. Domnu’ procuror se duce cu invitația-n sală. Se-așază la locul lui și face frumos o oră, cât durează gargara. Pe urmă, iese normal, pe ușa din față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
potrivit încă o dată ceasurile (doar Lupu n-avea motiv; nu umbli la un Breguet o sută de ani), apoi Mihnea s-a așezat sub un intrând, ferit de ploaie, chiar lângă ușa din spate a clădirii. Nu trebuia decât să butoneze sistemul de închidere. Tânărul Lupu și-a desfăcut umbrela și-a pornit-o tacticos prin ploaie, spre intrarea principală. „Doppler“-ul strălucea artistic, cu arcurile de-oțel și țesătura cadrilată. A trecut pe sub banner-ul oficial, îl observai de-aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
timp să întrebi, lumea se mișca prea repede, erai cărat odată cu viteza ei de înaintare. Te deplasai prins, încleiat, neputincios. Tranziția curgea mai departe, cu noi cimentați în fluxul ei. Nu mai citeam nici o carte. Mă prăbușeam în fața televizorului și butonam canalele cu nemiluita, oricând prindeam un minut liber: la ora 9, la 10.45, la 12, la 14 (știrile), la 17, 19 (iar știrile), 20, 21, 22 până la 24. Fundul mi se sudase de perne. Corpul zăcea inert, ochii atârnau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în raft, numai „Eugenii“ și ciocolate „Rom“. Am comandat la întâmplare, ce mi-a trecut prin cap: bacon, măsline, ceapă, roșii, ardei, extra mozarella. Mi se făcuse și mie foame, gastrita dădea târcoale. L-am cercetat iar pe Mihnea. El butona textul, ospătărița se aplecase pe tejghea, Cezar picotea, tipele de pe televizor dansau amețite. Gândurile secționau lumina, fumul, încăperea, oamenii, purtând fiecare din viețile astea incomplete spre o direcție de nimeni cunoscută și cu-atât mai puțin controlată. Totul mergea ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
canalul, acum curgea o muzică stelară, de Teleenciclopedia, cu împerecherea sepiilor; mă fascina cum își schimbau culorile. „Merge să citim și ultimele scrisori?“ „Nu știu.“, i-am răspuns. „Vedem din mers.“ M-am tras cu tot cu băncuță lângă Mihnea și-am butonat telefonul. Pe ecranul lui 6210 i au început să curgă rândurile furate din bibliotecă. Scrisorile nu mai purtau dată, nici însemne oficiale. Scrisoarea 6. Mă uit în oglindă. Fața se deschide-n dominouri albe și verzi, mânuite de-un suprarealist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
încăpere de-aceleași dimensiuni cu sala noastră. Prin spărtura decupată precis zăreai parchetul lăcuit și forma identică a pereților. Te simțeai mic și idiot, ca la ghișeu la Circa Financiară. În mijlocul camerei, niște tipi îmbrăcați în blugi și cămăși cadrilate butonau vreo zece calculatoare, poate mai multe. Arătau ca niște gemeni identici, tunsoarea scurtă le strălucea pe ceafă, iar gesturile păreau trase la indigo, ca la contabilitatea Universității. Nu asta îmi părea însă neobișnuit, și nici faptul că Mihnea rămăsese lipit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
inginerilor neuro-digitali: sortate, redistribuite și transportate apoi spre centrele de putere culturală ale cine știe căror stăpâni și lorzi ai drogurilor cerebrale. Puteai scoate bani grei din soft-ul minții (doar eram pe locul doi în statistici, după India). Computeriștii butonau de zor, aplecați pe claviaturile vii: le intraseră degetele prin taste, literele căpătaseră terminaluri de piele, cablurile, adaptoare nervoase. Imaginile se împachetau orbitor, refractar, îți venea să pleci cu ele acasă. Credeai că e fabrica de jucării a lui Moș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
corectă: eu sunt Paul? Paul nu e Paul? nici unul din noi nu există?“ Maria mi-a aruncat o privire teribilă. Ceva de genul: îți mai arde de glume? M-am ferit să-i răspund. „Imediat vă explic.“, a revenit Mihnea, butonând tastatura. „Glumițele lu’ dom’ profesor sunt nepotrivite. Eu, în locul lui, aș vorbi mai cu grijă.“ „Așa e!“, l-a lăudat Maria. Continua să se sprijine pe el, enervându-mă. Bineînțeles că mă uitam prin ei și zâmbeam diplomatic. „De ce? Mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
doar de clădirile zdrobitoare ale Imperiului și de Moș Crăciunii gonflabili, agățați ca niște infractori de ferestre. M-am gândit la Maria și Mihnea. Ce se mai întâmpla cu ei? Plecaseră amândoi la cumpărături sau Mihnea chiar rămăsese în cameră, butonând calculatorul, în căutarea nu știu căror soluții de ultim moment? Nu îi invidiam: în centru, piațetele și trotuarele cubice care se deschideau din Kärtner sau Graben spre magazinele cu blănuri, ceasuri și bijuuri erau luate cu-asalt nu numai de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era bine să-ți imaginezi. Eu plătisem vreo 20 de euro, o diferență de la IC la ICE, greșiseră deștepții din București încadrarea biletului. Sau poate încurcasem eu trenul; se mai întâmplă, nu chiar totul poate fi programat. Cât ne-a butonat ospătarul comanda, am avut timp să-mi pregătesc discursul. Ca și Mihnea sau Maria, inginerul Grosescu nu trebuia să știe mai multe decât vroiam eu. Și, mai ales, decât era necesar. Mi-am luat un caffé latte și-un tort
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
uita la ceasul de la mînă și-i spunea mamei lui Alin să nu-l mai țină atîta la ușă, cînd trebuiau să fi ajuns de mult la destinație. Era echipat de o groază de vreme și se învîrtise prin sufragerie, butonînd telecomanda și întrebîndu-i pe copii cum mai merge cu școala, cît o aștepta pe mama lui Alin să se aranjeze în oglinda din baie. Devenise nerăbdător și nervos. În sfîrșit au plecat. Vremea nu era prea bună, turna cu găleata
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
pe Radu. Nici nu-și dădea seama dacă el glumește sau nu în legătură cu căutarea. Nici Marcu nu sărise în apărarea lui, cu un răspuns din ăla de-al lui, încît să-ntoarcă totul într-o glumă. Noroc de Cornel. Ăsta butona de ceva vreme telecomanda, între înghițiturile din felia de pizza, pe care se părea că n-o mai termină, neîngrijorat că ar putea rămîne fără următoarea. Cred că nu putea mînca fără să se uite la ceva, orice. Sau mîncase
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
spun băieții, din teama de-a nu face ceva greșit. Alin i-o cedase din amabilitate de gazdă. Cînd plecase tatăl lui Alin, lăsase pe desene animate. Totuși nu găsea ceva nostim sau interesant. Sporturi, modă, seriale, știri. Sau poate butona fără să știe ce face. Lasă aici puțin, a spus Radu. O scenă dintr-un serial cu un el și o ea. Își spuneau chestii care nu le-au stîrnit prea tare atenția băieților, căci n-au urmărit serialul. Radu
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
Alin. Radu s-ar fi uitat la serial, însă fără să-l vadă nimeni. Și ar fi vrut să găsească o soluție să se-mpace cu gașca, ca să nu mai fie nevoit să stea cu proștii ăștia. Cornel ar fi butonat telecomada pînă la plecare. Era îngrijorat că Radu se relaxase pe canapea și brațul lui ajunsese prea aproape. Îi simțea mirosul de transpirație îmbibat în pielea pe care nu și-o frecase cu săpun de vreo lună, aură negativă. Cornel
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]