322 matches
-
este generată de excesul de atenție. „Sosirea mea produce senzație. Toți ochii se pironesc asupră-mi. ă...Ă Privirile mă săgetează.” Ce anume produce această „senzație” ? Senzația ca senza- țional face parte din economia intimă a momentelor și a comediilor caragialești. Aici avem însă o polisemie deru- tantă pentru că senzaționalul este înregistrat și la nivelul percepției senzoriale și ea declanșează în personaj o stare inhibitorie. Pentru un ziarist care forjează momente senza- ționale, Caracudi, spre exemplu, „situațiunea” ar trebui să-i
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
loc unei compen- sări, unei aerisiri, unei relaxări pe care agitația lui Nae o contrazice deplin. Trebuie menționat faptul că acest inter- locutor care rămâne anonim își manifestă plenar „pofta” de a vorbi, poftă deloc ocazională, ci caracterială pentru personajul caragialesc. Cu o butadă, interlocutorul lui Nae deduce din dialog un principiu progresiv de expresie can- titativă al distribuirii emoțiilor, emoția negativă, durerea, scade prin împărțire la doi, adică prin dialog, pe când bucuria crește înmulțită cu doi prin același beneficiu al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
stabilește un echi- libru al creșterii și descreșterii emoțiilor. Negativ și pozitiv stau față în față în momentul imediat următor când adierea zefirului este îndepărtată de norul de praf stârnit de mătu- roiul serviciului municipal. Recursul la idee al personajelor caragialești conduce adesea către enormități emasculate de conținutul grav. Nae sosește dintr-un periplu nocturn, se află în circuit, berăria la care îl întâlnește pe narator nefiind decât o stație printre atâtea altele. Invocarea noutății tipică pentru debu- tul unei conversații
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
el, asemeni agitatorilor comuniști în perioada revolu- ționară. Ambele ispostaze reflectă două tipuri de deformare, unul în registrul utopiei, celălalt în registrul distopiei. Dacă încetăm să vedem în personaj doar rezultatul unui accident, el face posibilă ca multe alte personaje caragialești o reflecție asupra firii românilor sau asupra a ceea ce în eseul ei, „Ființa morală românească între pasiuni și rațiune”, Mihaela Czobor-Lupp numește „firea‑potență a românilor”. Cercetătoarea consideră că un anumit reflex mentalitar deturnează atenția românului generic de la realitate către
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
con- duce la o aplatizare, la o nivelare a observațiilor empirice, ci prin exces, ceea ce conduce la un scenariu grandios. Forma de cunoaștere suficientă este gazeta al cărui spirit deformator este subliniat cu asupra de măsură în schițele și momentele caragialești. Această lentilă deformantă pro- voacă teroarea, devine interpretantul evenimentelor care au loc afară și care ajung la cei doi pensionari prin inter- mediul zgomotului. Mai mult decât atât, articolul găsit este unul marginal chiar și în economia strategiilor de supraexpunere
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în paralel cu o exacerbare a simțului civic articulat discursului gazetăresc, mecanismul lui „simț enorm și văz monstruos”. „Lumea pe dos” a sărbătorii populare, corespunzătoare acelor fêtes de fous din tradiția medievală este regimul de lectură al intenționatelor acte ratate caragialești, pe care, însă, un nou discurs, un nou limbaj le camuflează și în același timp le exhibă nemăsura cutumiară. Tempora & Mores Cel care are curiozitatea să viziteze galeria de anatomie de la Muzeul de Istorie Naturală de la Jardin de Plantes, galeria
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aceste personaje unor deformări nu este în niciun caz detaliul anatomic. Suceala lui Cănuță nu este una anatomică, ci ține de „firea” personajului așa cum sunt și sucelile actorilor poli- tici precum Cațavencu și care corespund unui caracter tranzacțional al personajelor caragialești. Caragiale este chiar zgârcit cu amănuntele fizice cu privire la personajele sale, îl descoperim uneori atent la îmbrăcăminte, dar aten- ția ține de evidențierea ulterioară a unei body language. Nici moravurile societății în care trăiesc personajele sale nu sunt excentrice, însă discursul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
gemelare ceea ce face ca prezența unuia să o reclame automat și pe a celuilalt. Lache și Mache sunt nedespărțiți, încercările de a se desprinde unul de celălalt nu doar că eșuează, dar creează tensiunile a căror expresie o constituie comicul caragialesc, un comic de o cruzime latentă care are la bază acest duplicitarism abisal al inse- parabilității. Amicii fac parte din această familie a celor care se întrețin unul pe seama celuilalt, funcționând aproape simbiotic. În genere, unul este oratorul grav, dacă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la liman, de‑a pururi pierdute !” ăs. n.Ă Să remarcăm că acest final este o posibilitate care a fost anticipată în text, și care acum buclează creând o armonie superioară și o tușă lirică. Totul este însă profund anti- caragialesc. Naratorul refuză la scenă deschisă acest final divulgându-i caracterul pur ficțional și implicit aerul de farsă. Este rama care redimensionează faptul anecdotic la scara unei ordini cosmice, unde cele două existențe sfă- râmate relevă dramatismul condiției umane etc. Naratorul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
asupra a ceea ce înseamnă modernitatea. Brânzovenescu a fost silit la o serie de abrevieri și a fost împins către formularea unei concluzii. Concluzia este enunțul paradoxal care sub înve- lișul inepției conține pe deplin mesajul. O deconstrucție a dublului limbaj caragialesc o realizează cu maximă acribie Alexandru Dragomir în eseul pe care-l consacră Scrisorii pierdute. Citit cu atenție acest dublu limbaj definește mai bine un stil în politică, o serie de reflexe mentalitare, și în cele din urmă un complex
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și invers, recomandă măsuri radicale pentru încălcarea unei jurisdicții domestice care ține de moravuri. III Caragiale și Caragiale în Cercul Literar de la Sibiu Faptul că opera „dinastiei” Caragiale se află în atenția preocupărilor cerchiste o dovedește articolul lui Cornel Regman, „Caragialeștii «O dinastie» ?”, publicat în Revista cercului literar, la chiar apariția ei în ianuarie 1945. Cornel Regman identifică un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe care-l apropie dandysmului în care deslușește
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe care-l apropie dandysmului în care deslușește și un reflex patologic în latura bastardului Mateiu. „E o poză acesta, un soiu de „dandysm” al Caragialeștilor, sau mai degrabă un maniacalism care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei Caragiale.” Dis- cuția nu rămâne la nivelul stilului, Cornel Regman
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
degrabă un maniacalism care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei Caragiale.” Dis- cuția nu rămâne la nivelul stilului, Cornel Regman abordează „tipurile” caragialești, contestând - în spirit cerchist - accesul dramaturgului la arhetipuri, și este vorba de unele prestigioase, „arhetipurile Molièrești”. „Caragiale a creat fără îndoială «tipuri», dar acestea nu sunt nici pe departe arhetipurile Molièrești pe potriva cărora ele sunt îndeobște măsurate.” Lăsând la o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai revoluționară, investirea cu sens a comicului plasează comedia într-un registru care aparent i se opune : tragicul. Iar contextul de afirmare a tragicului îl constituie o altă categorie, eticul : „Comicul de situație, esențial și gratuit în vodevil, în comedia caragialescă devine un suport pentru un subtil angrenaj etic” . De fapt, tragic și etic merg mână în mână, tragicul fiind domeniul, prin excelență, adecvat judecăților de ordin etic. Chestiunea este de a ști dacă comicul propriu-zis se poate ridica sau nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
termen de comparație. „În fond, tipul Molièresc este un tip «de plâns». Râdem de o situație comică, nu pentru că e «de râs» (așa cum se întâmplă în jocurile comice primitive, în comedia bufă) ci, mai mult, pentru că e «de plâns». Comedia caragialească e o comedie de situații - dar de situații tragice.” Ce se ascunde sub termenul „gratuit”, întrebuințat în legătură cu procedeele tradiționale ale comicului ? Am fi tentați să spunem esteticul, gratuitatea pură era reflectată într-un mod nobil în formula „artei pentru artă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
moralității precum cultura română. „Eu sunt de acord cu tine că în cultura noastră există zone de amoralitate. Asta nu înseamnă, însă, că pe ici pe colo nu a izbucnit și la noi o stare tragică.” Este numaidecât sesizabil decalcul caragialesc al tonului „pe ici pe colo”, dar dincolo de o involuntară contaminare de ton, se relevă proiectul ambițios al tânărului dramaturg de a ridica comedia lui Caragiale la demnitatea tragicului prin epurarea accidentalului, anecdoticului și superficia- lității comice. De ce nu corespunde
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
asupra „statului estetic”, criticul asimilează moravurile, ca suspendare a oricărui demers etic, esteticului. Totodată, Negoițescu consideră că actua- litatea teatrului lui Caragiale nu se datorează unui fond tragic, peren, detectabil prin îndepărtarea iluziei comicului, ci „formidabilei amprente estetice a comicului caragialesc”, „dar acest comic, tocmai fiindcă e pur estetic, nu va deveni niciodată clasic : el se adresează sufletului nostru, în ceea ce constituie valoarea nepieritoare a teatrului caragialesc.” Recunoaște criticul valorile perene ale comediei lui Caragiale ? Cu siguranță da, dar imediat le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fond tragic, peren, detectabil prin îndepărtarea iluziei comicului, ci „formidabilei amprente estetice a comicului caragialesc”, „dar acest comic, tocmai fiindcă e pur estetic, nu va deveni niciodată clasic : el se adresează sufletului nostru, în ceea ce constituie valoarea nepieritoare a teatrului caragialesc.” Recunoaște criticul valorile perene ale comediei lui Caragiale ? Cu siguranță da, dar imediat le decretează parohiale, ele sunt accesibile „sufletului nostru”, prin urmare corespund unei sensibilități românești, fără a se ridica la puterea ideii, a paradigmei culturale care să le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
condamnă să rămână în „estetic indiferent”. Criticul sugerează și o respingere a caragialismului în cultura germană datorită cheii minore, estetic-localiste în paralel cu respingerea estetismului prin excelență amora- list al lui Wilde. „Cred că germanilor le era antipatică seria eroilor caragialești, la fel cum le e în general antipatică occidentalilor arta estetică a lui Wilde etc.” Lăsând la o parte inexactitatea din cea de-a doua parte a afirmației, - Wilde cunoștea succesul în Franța și nu în Anglia și a exercitat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
poporului român” . Stau față în față polemic Transilvania vs Muntenia, prima devenind componentă a României Mari după Unirea din 1918, subiect tratat cu o sensibilitate deschisă către epicul eroizant al epopeii și nicidecum către dramaticul demitizant al comediei de moravuri caragialești, astfel că primele lecturi nu conveneau imaginii ideale despre poporul român în contextul edificator al evenimentului aureolar și al mân- driei naționale, ori știm bine cât de caustic- minimalizator poate fi Caragiale. Pornind de la o ruralitate idilică, lirici- zată patetic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și adesea suburban al „momentelor” și „schi- țelor” lui Caragiale, sensibilitatea tânărului Doinaș are de trecut niște hopuri cuantificate ca reflexe mentalitare. Ethosul ardelenesc se confruntă cu amoralismul munte- nesc desfășurat pe o arie largă, decelabil în acțiunile per- sonajelor caragialești : cinism, superficialitate, tendință odioasă spre moft și zeflemea, „un împrumut caracteriologic adus din Levant”, adică din Balcania în contradicție cu seriozitatea aproape victoriană a ardelenilor, cu purita- nismul lor inervat patriotic. „Primele lecturi din opera lui Caragiale murdăreau imaginea ideală
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Levant”, adică din Balcania în contradicție cu seriozitatea aproape victoriană a ardelenilor, cu purita- nismul lor inervat patriotic. „Primele lecturi din opera lui Caragiale murdăreau imaginea ideală pe care mi-o forma- sem asupra poporului român. Amoralismul și imoralitatea personajelor caragialești transformau aria acțiunilor lor într-un infern de superficialitate și cinism, care nu putea să se împace, în gândul meu, cu spațiul spiritual româ- nesc.” Educația de reflex puritanist a ardeleanului intră numaidecât în scenă, astfel că bunul ardelean este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sfârșește realul, și unde începe ficțiunea ? E imposibil de precizat” . Augustin-Doinaș realizează fascinația modelului, așa cum sesizează derapajul modelului Eminescu în o serie de întrebuințări inadecvate a căror ipostază elocventă o constituie extremismele. Un anumit politicianism împru- mută aparent ludic masca caragialescă fără să realizeze riscul de a o integra. „Ei bine, modelul Caragiale constituie astăzi în România alibiul unui anume tembelism care frizează iresponsabilitatea : grotescul stârnește veselia, în loc să provoace actul reflex al scârbei. Există, așadar, un risc, un imens risc, al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale a filonului tragic, iar critica cerchistă a forțat această anamneză făcută operei comediografului, fapt care corespundea asimilării unui model cultural de către o sensibilitate contrariată, nepre- gătită să-l accepte. Întreaga polemică, precum și lectura pe care cerchiștii o fac comediei caragialești relevă o înfruntare surdă a două spații culturale și răspunsul pe care cerchiștii îl dau acestei provocări corespunde unei etici superioare care le coordonează acțiunea culturală. Pentru cine trag clopotele, Mitică ? De ce trag clopotele, Mitică ?, filmul lui Lucian Pintilie realizat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
era citat chiar de Pintilie într-un text adresat cenzo- rilor săi în 1981 când filmul era deja blocat înainte de faza de postsincron. Decupajul era elocvent chiar și în evidenta sa dimensiune peiorativă pentru impresia de deformare a lumii operei caragialești pe care o generează filmul lui Pintilie. Nota bene, Eugen Barbu văzuse filmul din auzite ! „Din păcate pe scenele noastre, și chiar într-un film, după câte aud, făcut după D’ale Carnavalului, Caragiale e dena- turat și încă la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]