322 matches
-
postura critică "implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul" a autorului Scrisorii pierdute e turnată apă de trandafir. Astfel, Al. Paleologu se apropie pînă la identificare, la un moment dat, de opinia luminos-absolutorie a lui N. Steinhardt, dispus a idealiza "subumanitatea" universului caragialesc. Cum așa? Să fie o pauză a vigilenței critice? În realitate, Al. Paleologu e incompatibil cu Caragiale. Provenit din "lumea bună", e radical deosebit de scriitorul cu rădăcini sociale și temperamentale înfipte în humusul gras al periferiei balcanice, consubstanțiat pînă la
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
sale de care s-a desprins printr-o mutație a marii dotări creatoare. Histrionic uneori, cum observa I. Negoițescu, însă la modul său particular, aristocratic, Al. Paleologu n-ar fi fost în stare a se transpune în pielea unui erou caragialesc, neputînd fi decît un spectator al pieselor lui Nenea Iancu. Gata a aplauda din sală, a se entuziasma, dar la o igienică distanță ireductibilă. Admirator înmănușat al lui Caragiale, pretinsul său emul e incapabil de cinism, nu numai prin ținuta
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
atunci cînd vrea să pară implacabilă, nu are nimic comun cu demonia plebeiană a lui Caragiale, care-l atrage, îl incită, dar căreia nu i-ar putea fi cu adevărat părtaș. De unde o impresionantă turnură a interpretării. "Inteligenței dizolvante", "nihilismului" caragialesc, trecute rapid în revistă, li se preferă un aspect inopinat, cel al seninătății, al chietudinii: "pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniștindu-mă, împăcîndu-mă dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creațiunea. Vreau să spun
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
mai multe cărți Ťinterziseť în garajul altui cerchist de marcă, Cornel Regman, de unde în 1964 s-a întors în mâinile autorului." (pag. 43) Cum se-ntoarce și suflul în plămânii cititorului după o astfel de frază! (Amintind de Procesele verbale caragialești.) La finalul ei, reîncep normalitatea și interesul, căci, despre dublul jurnal al lui Nicolae Balotă, Chioaru scrie atașant. Așa cum o face și atunci când în discuție este compromisul lui Doinaș, pe care evită să-l infirme și se ferește să-l
Bulina roșie by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6820_a_8145]
-
părut majoră. Catastrofismul tranziției, cu toată gama lui de nostalgii, era veridic și, cu aproximații firești, bine pus în pagină. E de mirare cum de comentatorii alarmați au preferat să uite, cu gândul la marota teoretică a romanului (ortografiată eventual, caragialesc, cu inițială triplă), că în proza lui scurtă, Dan Lungu investighează, în definitiv, exact aceeași etapă istorică. Debusolarea personajelor venea nu din lipsa azimutului ideologic, ci din amplificarea narativă, pe spații restrânse, a valențelor magnetice. Tranșarea acestei divergențe - cu resorturi
Rrromanul by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7516_a_8841]
-
proxim și diferența specifică: absurdul și fantasticitatea, dinamitarea formelor consacrate, sfidarea conveniențelor cu înțelesul mai adânc al neliniștii existențiale, al "exasperării creatoare" (Geo Bogza), gen Jarry, Kafka, Beckett, Ionesco etc. Mai puțin a fost relevat comicul umoristic absurd de tip caragialesc, precum acela din, bunăoară, Căldură mare. Iată, asociațiile automate, dereglarea sensului, tehnica echivocului, stereotipiile subminate din interior, derizoriul și ironia grandioasă constituie arsenalul "tehnic" al romanului "în patru părți", Pâlnia și Stamate, care începe cu o descriere "realist-clasică" și continuă
Înainte-mergătorul fără voie by C. Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/7550_a_8875]
-
ce par lipsite de orice normative interne, există anumite coordonate în stare să facă din "metoda" absurdului urmuzian un mijloc inovator. Avem de-a face cu un mecanism de perfectă luciditate în mânuirea limbajului cu semnificație multiplă. Despre scrupulul scrisului, caragialesc, Arghezi consemnează reacțiile lui Urmuz când i s-a cules prima scriere pentru tipar: Se scula în toiul nopții și trimetea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula de după un Ťcăť nu ar fi fost mai bine să
Înainte-mergătorul fără voie by C. Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/7550_a_8875]
-
copii și adolescenți, indiferent de vârstă ori de clasă socială. Așadar o lectură neadecvată, dar extrem de folositoare a unei cărți care mi-a dat subiecte suficiente pentru a medita și a extrapola impresiile despre educație... Mi-am amintit de comediile caragialești care m-au întristat peste măsură dintotdeauna. Și, inevitabil, de formula maioresciană despre comedia îndărătul căreia se ascunde o tragedie și mi-am spus că am trăit să citesc și asta: un "romance" mascând diabolic o satiră mușcătoare, una dintre
Școala, subiect de ficțiune by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/7607_a_8932]
-
e de găsit în modul autorului de a-și vedea personajele mereu în mișcare, unele inconfundabile prin dialogul spumos, inteligent, plin de umor (v. Herșcu Rudel), prin modul de a le selecta numele, mai toate sugerând mediul psiho-social, în linia caragialescă, prin arta povestirii captivante, evocând acea lume orientală (mahalaua bucureșteană), bogat colorată prin portretele, unele greu de uitat, cu ale cârciumarilor, al lui Spilka birjarul, și mai ales ale protagoniștilor (tatăl memorialistul și fiul). Aproape totul înălțat pe o nemijlocită
Realitate și ficțiune by Al. Săndulescu () [Corola-journal/Journalistic/7624_a_8949]
-
caracterologică, nici un personaj. Operatorul folosit, destul de tradițional, se poate reconstitui cu relativă ușurință. Convenția la care se raportează, paradoxal, Gelu Negrea e sensibil îndatorată realismului. Dacă nu sunt palpabili, adică dacă nu apar sistematic de la distanța persoanei a treia, eroii caragialești nu par să-l intereseze. Așa se explică regretabila absență a naratorului dintre cele o sută cincizeci de fizionomii schițate în Dicționar. Ce capitol spectaculos ar fi rezultat din colaționarea vocilor care, de fapt, fac și desfac toate ițele din jurul
Subiectivitate și predicație by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7241_a_8566]
-
bani de la chinezul Chen (George Guoqignyun) vânzător de petarde și pastișe de Moș Crăciuni, chinez bălăcărit cu o zi înainte într-un chef monstru. De la De ce trag clopotele, Mitică? (1981) al lui Lucian Pintilie puține filme mai au un filon caragialesc atât de accentuat, atât de pur. În fața camerei, Mănescu inventează un episod revoluționar inexistent, care ne trimite la o esențială provincie caragialiană, Ploieștul republicanei Mița Baston, unde s-a turnat strașnica revoluție cu aportul "boborului" burzuluit. În provincia Caragiale, fie
Locul unde nu s-a întâmplat mai nimic by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7253_a_8578]
-
care urma să-i dea notă de trecere, Dăscălescu devenind astfel Georgescu. Pentru prefacerea lui Georgescu în Ionescu și a clasei a VI-a în a IV-a găsim însă mai greu explicații plauzibile, altele decît zăpăceala cronică a personajelor caragialești, ilustrată memorabil în schițe precum Căldură mare, Petuțiune..., Cam tîrziu... în Lanțul slăbiciunilor, autorul, impenetrabil, lasă lucrurile în ceață, iar unii cititori nici nu sesizează tocmai aspectul care ar fi trebuit să-i alerteze. Altă bucată iscînd semne de întrebare
Caragiale „obscur“ by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/7153_a_8478]
-
problemele asociației de locatari și a cadoului luat din fondul de rulment, un set de tacâmuri, și oprit la poartă. Ion I. Ion trăiește climactic momentul festiv în fața unui președinte care se comportă cu diplomație. Toate acestea până când, întoarcere tipic caragialescă, Ion I. Ion află că s-a comis o regretabilă eroare și trebuie să returneze medalia de onoare care aparține lui Ion J. Ion. Adică, viceversa, cum zice Lefter Popescu în Două loturi. Între I și J se joacă destinul
Viceversa by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/5921_a_7246]
-
în lipsa doamnelor cuplurile erau alcătuite din bărbați. Dialogul merită reamintit pentru că el va da tonul întregului bal: „Monarhist?" „Republican?" „Atunci ne putem căsători". Un haz teribil inundă aproape fiecare scenă politică, iar spectatorul român poate recunoaște în nenumăratele burla, notele caragialești ale unor momente și schițe transpune în imagine de Tornatore, pentru că aproape fiecare cadru este menit să ne ofere atât un tablou de gen cât și o felie de viață siciliană împachetată în ziare vechi și nostalgie. Tocmai această nostalgie
Baaria, mon amour! by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/6296_a_7621]
-
demonstrația mai are de partea ei un aliat exterior. Acela al cantității de exemple. Sunt fotocopiate aici, în Lumea ca ziar, în premieră, 248 de imagini din presa fin de siècle. Fragmente de articole care sună, de cele mai multe ori, mai caragialesc decât însuși Caragiale. Logica devine, în partea grafică a cărții, inductivă. Și, lucru ciudat, deși Ioana Pârvulescu rămâne fidelă prudenței inițiale (p. 94), cititorul tinde să devină, el, cu facsimilele în fața ochilor, un imprudent. Iată, deci, câteva dintre motivele care
O interpretare strălucită by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5464_a_6789]
-
permanentă”, locuită de un om care e purtătorul haosului: „Se trăiește continuu sub amenințarea unei primejdii cu mii de chipuri; se trăiește în alarmă și în nesiguranță, cu ochii-n patru și cu inima gata să sară din piept. Omului caragialesc i se insuflă convingerea că este un om periclitat; se teme că i se destramă familia, se teme că va fi suprimat, se teme că i se vor da pe față micile sau marile matrapazlâcuri, se teme bianual, de Sf.
Cele două ipostaze ale criticului by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/5399_a_6724]
-
a reconstrui astmosfera de cultură și civilizație fin de siècle din decorurile selectate cu minuția unui Luchino Visconti. Emil (Werner Stocker), un mic don Juan bulevardier, amestec de autor vagant de cărțulii cu aventuri siropoase și circar, cu un șarm caragialesc, mustața îi lipsește și pălăria dată pe ceafă, intră în atenția a două femei care și-l dispută. Bertha (Dominique Sanda) și Lissy (Dana Vavrova) aparțin aceleiași bresle, una este o damă de companie trăind într-un lux orbitor, cealaltă
Retrospectivă Radu Gabrea by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/5338_a_6663]
-
sale, publicate în Revista Cercului literar că regizează adevărate scenete în care îi face să evolueze pe eroii săi, subiecții criticilor sale, mai ales când aceștia se pretează teatralizării prin însăși natura lor de saltimbanci, precum erau cei din neamul Caragialeștilor, cărora încă tânărul critic le închina un articol memorabil. Chiar și Eminescu (remarcat și el ca mânuitor al unei "minore păpușerii romantice", în cutare poezie de la începuturile sale) poate deveni centrul unei asemenea puneri în scenă, ca "un galant al
La nouăzeci de ani neîmpliniți by Nicolae Balotă () [Corola-journal/Journalistic/6691_a_8016]
-
contesta. Și totuși, privit cu mai multă atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
și lucid al timpului său. Ceea ce, însă, îl apropie fundamental de Caragiale, este antiretorismul său. Față de imensa retorică eminesciană, de viziunile lui eruptive și aluvionare, Brâncuși, asemenea lui Caragiale, este eliptic și nonfigurativ. La fel cum cele mai imprevizibile proze caragialești sunt absolut nondiscursive, viziuni în epură, semne ale unei lumi desubstanțializate și salvate in extremis, lume care trăiește la rîndu-i, într-un mod surprinzător, nu prin reverberații descriptive, ci prin vidul care se instalează între zvîcnirea a două înterjecții, și
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
la care păreți că țineți puțin și care dau subiect de vorbă tuturor funcționarilor gării", p. 57), rămânând misterios modul în care cei interesați le adaptau la propria lor viață. Și-l imaginează una dintre autoarele cărții: „Și cât de caragialescă trebuie să fi fost mai ales scena compunerii. El transcria scrisoarea nr. 28. Ea lectura înfrigurată și răspundea cu scrisoarea nr. 112 (pentru domnișoare). El se înverșuna. Copia și nr. 92. Ea răspundea cu nr. 123" (Diana Leca, p. 91
Epistolar erotographic by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/6483_a_7808]
-
-și aleagă prin vot o președintă. Nu dezvălui care din ele a câștigat cursa electorală și cum. E dincolo de orice bănuială (Un regim democratic). În sfârșit, Oedip, așteptat la cotitură de Sfinx, e imortalizat în plin elan demagogic. Secvența e caragialescă. Acuzat de a-și fi ucis tatăl și de a se fi căsătorit cu propria mamă, regele Tebei le consideră „calomnii mârșave" instrumentate lui de „trusturile de presă". Cine e, totuși, mogulul din spatele acestei intoxicări? Iată: „«Dacă voi declara că
Pensula lui Ingres by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6494_a_7819]
-
Deturnarea sensului romanului de la criza religioasă a lui Apostol Bologa spre dezideratul unui altfel de apostolat, umanist, patriotic în Pădurea spânzuraților, prezența absurdului și a formelor fără fond, a mistificării precum și a unei dezangajări totale în Reconstituirea, construirea unei lumi caragialești ca univers amoral sub semnul grotescului absurdist al lui „simț enorm și văd monstruos” ca expresie a cotidianului comunist configurează un rapel interpretativ care schimbă complet perspectiva asupra filmelor cardinale ale cinematografiei acestei perioade. Cristian Tudor Popescu vehiculează și o
Iluziile pierdute ale filmului românesc by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4973_a_6298]
-
al dramatismului pe care peisajul îl conferă oricărei prezențe. Rodi Cotenescu a primit unul dintre premiile speciale pentru filmul de ficțiune, Grand Hotel Italia, care prin titlul nu tocmai întâmplător sugerează momentul lui I.L. Caragiale, Grand Hôtel „Victoria Română”. Umorul caragialesc străbate și filmul lui Rodi Cotenescu. Într-o cameră de hotel din Padova, hotel ținut de un român, se adăpostesc rând pe rând un aspirant la o bursă academică, un bătrân în drum spre familia sa, un țigan cu piranda
„Filmul de Piatra“, ediția 3.0 by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4990_a_6315]
-
ironizare secretă, „catapultând frica în derâdere”. „Fiindcă un asemenea cuvânt, LALELE, când ai nevoie de el, descrie exact contrariul său. Spus de trei ori la rând, sună deja ca un bocet”. Și tot lalelele apar și în „Strada Gloriei”, denumind caragialesc strada unde securistul care a încercat să o racoleze pe Herta Müller, fiind refuzat, „a oftat adânc și a dat cu vaza de lalele de perete” (dar n-a cules de pe jos bucățile angajamentului rupt „pentru a-i prezenta șefului
„Cuvintele dictează ce trebuie să se întâmple“ by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/4992_a_6317]