1,124 matches
-
se deschide un nou șantier pentru (re)constituirea atît de controversatului aborigen de pe teritoriul prozei scurte". Cartea lui Liviu Papadima cucerește de la prima pagină prin verva și umor, insă miza este serioasă: realizarea unei imagini cît mai cuprinzătoare a operei caragialiene, cu metode care, în funcție de perioada în care au fost scrise studiile, variază. Sedusa inițial de lingvistică ce vine în ajutorul "poeticii", transformată în scurtă istorie a receptării, după ce a trecut prin zonă sofisticatelor instrumente naratologice, cartea convinge și, după cum ne
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
studiu, datat 1984, propune o reconstituire a lui homo caragialensis pe baza unor "resorturi" vitale: a ști, a face, a avea, cu varianta a mînca, toate puse în mișcare de un apetit insațiabil, însă cu finalități deviate: lumea de cuvinte caragialiana suferă de "hipersintaxie", maladie a limbajului caracterizată prin exces, aglomerare, alunecări și combinări haotice, care antrenează dezordine și în planul semnificațiilor. A vorbi devine un înlocuitor satisfăcător pentru a face, iar astfel "revoluția", psihoza definitorie a personajului caragialian, "e treaptă
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
de cuvinte caragialiana suferă de "hipersintaxie", maladie a limbajului caracterizată prin exces, aglomerare, alunecări și combinări haotice, care antrenează dezordine și în planul semnificațiilor. A vorbi devine un înlocuitor satisfăcător pentru a face, iar astfel "revoluția", psihoza definitorie a personajului caragialian, "e treaptă ierarhic superioară berăriei, cafenelei" (p. 38). O astfel de abordare, bazată pe coordonate ce se regăsesc în majoritatea ipostazelor particulare ale lui homo caragialensis, se oferă că o alternativă la demersul uzual ce-și propune conturarea de "lumi
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
cu claritate numai prin apelul la proza scurtă este o întrebare la care Liviu Papadima revine în a treia secțiune, scrisă în 1995, în care schițează tendințele dominante în receptarea operei lui Caragiale. Un posibil răspuns este că "proza scurtă caragialiana se oferă intuiției, cu o forță constrîngătoare, ca imagine a unui întreg" (p. 166), pe cînd "comediile(...), desi provenind dintr-un interval de timp mai redus și mai compact - 1879-1885 - oferă mai puține șanse de configurare a unei umanități globale
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
Irina Marin Tentația analizelor pragmatice o regăsim și în volumul Caragiale. Discurs și expresie al lui Aurel Buzincu, apărut anul acesta la Editura Universității din Suceava. Autorul este preocupat de receptarea operei caragialiene în zilele noastre și pornește de la "insatisfacția față de actualitatea lui Caragiale." " Nu față de actualitatea lui în sine," ni se precizează mai departe, "ci față de modul de a se concepe, reprezenta și explica actualitatea artistului prin datul - întâmplător în raport cu esteticul - al
Pragmatică în loc de analiză by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14132_a_15457]
-
O asemenea acumulare de imponderabile pune la încercare până și răbdarea celui mai sârguincios și mai de bună credință cititor. Ironia unui astfel de demers critic hipertehnicizat stă în faptul că nu face altceva decât să înstrăineze din nou textul caragialian de cititorul nostru, care se vede exclus de la dialogul cu acesta din cauza unui excesiv elitism de limbaj.
Pragmatică în loc de analiză by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14132_a_15457]
-
sec, cinic, unde mafiotul cu experiență, zâmbet larg, paternalist și ochelari fumurii explică în câteva cuvinte esența organizației: ucide și stăpânește. Comentariul regizorului lipsește, impresia fiind că a pus sub lupă toată această lume declanșând un efect opic de tipul caragialianului "simt enorm și văd monstruos". Neorealismul lui Matteo Garrone este îmbibat în cruzime, nu una contrafăcută, cosmetizată ca să creeze efecte, ci una denundată de orice rest de romanță și pitoresc, o vivisecție fără anestezie. În primele scene ale filmului chipurile
Viața ca o pradă by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7302_a_8627]
-
că-i dăm ceva, o mașină puternică, îi amintești?"). Verbele de bază - specifice aranjamentelor de culise și acțiunilor interlope - sînt a rezolva și a se mișca. Sfaturile pentru a convinge un ministru să favorizeze o licitație au un aer profund caragialian, în măsura în care amestecă prudența, elanul și incoerența: "Îi spun: Dom'le... aia, aia și aia și... ai suta și... Rezolvă-le pe astea și gata". Atât am să-i zic, da?"; ""Bă, omule!" - zi. "Uită-te, mă, uită-te care-i
Dialogurile șpăgii by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/9166_a_10491]
-
străzile Bucureștiului are în minte întreaga lor istorie mai mult sau mai puțin îndepărtată, iar sufletul său este inundat de o greu exprimabilă iubire: „Rămîn, orice s-ar întîmpla al său devotat și hipnotizat pieton, văzînd cu ochii minții străzile caragialiene, din perimetrul cazarmei pompierilor de pe Uranus, trăsurile muscalilor din Piața Teatrului, Lăptăria de la Șosea sau forfota de pe Cișmeaua Filaretului, palatul lui Beizadea Vițel și dulceața umbroaselor cotloane din Delea Veche, bovarizînd la rîndu-mi după vechii, adevărații Arnoteni. Totul e pierdut
Parfum de Belle Époque by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/13320_a_14645]
-
renunți, faci moarte de om. Nu tăceam niciodată, unul din noi trebuia să aibă dreptate, celălalt nu. Poveștile calde și senine sunt doar pentru naivi și amatorii de literatură clasică. Noi ne lăudam cu melodramele noastre, mai furtunoase ca noaptea caragialiană. Când nu ne mai suportam (asta li se întâmplă tuturor, dar câți au curajul s-o recunoască?), ieșeam să ne plimbăm în cartiere diferite. Aerul miroase întotdeauna altfel, când îl respiri singur. În Pajura, vecinii Mariei deja mă învățaseră. Blocul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din cartier. Se hârjoneau sub nasul nostru, bine-mersi, ca pe-o plajă. Unele săreau coarda (așa i-au spart lui „Bucată“ un dinte), altele plonjau de pe garduri pe barele metalice de atârnat covoarele, altele plimbau câte-un cățeluș, zâmbind mârșav, caragialian. Nu le băgam în seamă. Mare greșeală! Mai târziu aveam să realizez că trebuia să mă uit cu mai multă atenție. Fetițele astea multe și mici, cu părul castron sau bucălat, îndesate în fustițe miniaturale și împinse pe stradă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
față de națiunea română, față de limba română, legăturile cu naționaliștii ardeleni și exprimarea în scris, cu un neașteptat patetism, a speranței în unitatea națională, un ideal exprimat, negreșit, de Eminescu fost membru activ al fostei Societăți "Carpații". În pofida comunicativității și "transparenței" caragialiene, opera sa "este, în realitate, una din marile enigme ale culturii românești și europene". E, continuă Theodor Codreanu, o complexitate nu mai puțin problematică decât aceea a lui Eminescu, care vine "din arhetipologia perceptivă a omului Caragiale". Când i-a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
varietatea infinită sub care se înfățișează arheitatea, cum a spus-o și autorul ontologiei arheilor Eminescu, și C.G. Jung, și filosofii repetiției și diferenței din vremurile cele mai apropiate de noi. Esența este divină, diferența e lumea, lucrarea divină. Cronotopia caragialiana are în prim-plan spațiul, privit printr-o oglinda deformatoare, de unde prevalența vizualității. Iar proba pentru spațialitatea pură a lumii este râsul. Pentru Eminescu, timpul are un ecou mai intens, legat de auditiv și de plâns: "De plânge Demiurgos, doar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
românesc. Marele scriitor a fost român, a scris într-o limba română întrecându-i pe mulți la acest capitol, dar dacă opera lui aparține sau nu culturii noastre este o problemă a acelora care au avansat teorii absurde. Spiritul critic caragialian are suficiente motive să fie respins și considerat antiromânesc de către cei care nu-și văd "lungul nasului" și se știe că lumea noastră are suficientă disponibilitate către o asemenea stare. Dacă a fost respins de la premiul Academiei pentru că nu învățase
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poate afla amănunte mergând direct la sursă. Opusă întrebării din capitolul citat, este titlul celui de-al doilea intitulat Naționalismul lui Caragiale. Se face o apropiere dintre Caragiale și Cioran, pe seama antiromânismului, argumentându-se cu exilul celor doi. Susținând naționalismul caragialian, eseistul argumentează ideea cu apartenența scriitorului la limba română și la credința strămoșească. Cât privește opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume și trece în revistă galeria personajelor și ipotezele avansate de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
argumentează ideea cu apartenența scriitorului la limba română și la credința strămoșească. Cât privește opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume și trece în revistă galeria personajelor și ipotezele avansate de exegeții caragialieni, de-a lungul timpului, fiecare străduindu-se să justifice apartenența la universul antropologic național, cea mai amplă fiind cea legată de semnificația Cetățeanului turmentat. Autorul are dreptate când afirmă: "Firește, nu toți românii sunt bețivi precum Cetățeanul turmentat, dar un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lui istorie literară... "ajungând la concluzii dezolante." Văzându-l pe Ion Brezeanu, jucând în Cetățeanul turmentat, scriitorul însuși crede că acesta este "simbolul unui popor întreg" (p. 26). Autorul apreciază în fiecare capitol al cărții că a pricepe mesajul creației caragialiene nu e un demers facil; cunoașterea întregii opere oferă prilejul înțelegerii ideilor, deseori ascunse. Răscoala din 1907 îl așază pe autorul momentelor și schițelor în rândul celor profund îndurerați de drama poporului român. 1907 din primăvară până în toamnă nu e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
O mărturie evocată de autorul eseului spune că Nenea Iancu era o fire veselă, mereu pus pe râs, asta presupunând o predispoziție venită din necunoscut; deși nu era un sentimentalist, ci "un raționalist de o inteligență debordantă" (p. 44). Oglinda caragialiană este deformatoare, motivând propria lui afirmație: "simt enorm și văz monstruos", de aici imaginile mereu caricaturizate; are oroare de "strâmb". Adăugăm însă că râsul provocat de strâmbătură ascunde în el plânsul. Toate aceste argumente îl fac pe eseist să afirme
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și pe Proteu cu ipostazele sale" (p. 56). Dialectic procedează autorul eseului și când pune în discuție problema adevărului; potrivit lui Caragiale, "cel ce se angajează să spună adevărul e prizonierul unei iluzii" (p. 58), citând în acest sens un text caragialian: "Adevărul... omul politic? mai ales el minte" (p. 59), de aici cameleonismul; și ideile se derulează într-un text concentrat peste măsură. Cât privește talentul, în concepția lui Caragiale, el e dincolo de școală. "Artistul se comportă ca Dumnezeu: după ce a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
trecut, reductibil doar prin moment; e simultan și schiță, implicând deopotrivă spațiul și timpul. Nu cred că ar trebui să facem abstracție de atmosfera junimistă și maioresciană, creată în jurul prisosului de cuvinte, de care era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e sensibil în fața naturii, dar prezența ei în universul unei creații i se pare de prisos, de aceea o aduce în prim plan numai atunci când "se supune stilului hiperlitotic". Caragiale nu e furat de peisaj
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
povestite etc. Pe dramaturg îl interesează "punerea în scenă" pentru că acolo e important "să nimerești momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Călinescu care afirmă că "Ion Minulescu e un Mitică, un Cațavencu și un Eleutheriu Popescu deveniți lirici" (p. 127). Mitică a stârnit multe discuții în lumea criticilor literari. Este instructivă această dezbatere pe seama unui personaj devenit omniprezent. Un alt motiv caragialian este "norocul", destinul, hazardul patronate de zeițe în mod special, credința în transcendența verticală, legătura cu divinitatea (p. 131). Motivul e prezent în folclor, e evocat de Eminescu în Luceafărul, în general, lumea (omul) se plânge de lipsa norocului, e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
eroii nu-și mai leapădă măștile, își prelungesc convalescența în cotidian, starea devine lege existențială (p. 160). Fuga dintr-un spațiu exterior într-un spațiu interior și viceversa e des întâlnită. De la făclia lui Zibal se ajunge la scrisoare, simbol caragialian și se caută o explicație a asemănării dintre cea a lui E.A. Poe și cea a lui Caragiale. Dar Poe dezleagă o enigmă, pe când Caragiale încifrează enigma. La Poe, regina are un amant cu care comunică prin scrisoare, ca și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în amalgamarea unor personaje, conflicte, scene și replici din operele marilor dramaturgi (Caragiale, Shakespeare, Ibsen, Cehov), obținându-se astfel efecte comice și unghiuri noi de perspectivă. Eroii lui Ibsen și Cehov se întâlnesc în tipare de vorbire și de comportament caragialiene, situații shakespeariene colorează straniu drame flaubertiene, comedii caragialiene sunt recompuse pe alte trame conflictuale. Insistența cade pe ceea ce s-ar putea numi grotescul intertextualității: Nora lui Ibsen devine nepoata unchiului Vania al lui Cehov și conversează cu Zoe a lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287166_a_288495]