318 matches
-
Șete Yadot. Lucrarea conține note masoretice ale Torei, prezentate în ordine alfabetică. Spre deosebire de predecesorii săi, Menahem ben Șelomo ha-Neiri și Meir ben Todros ha-Levi Abulafia, autorul se axează asupra vocalelor și accentelor textului biblic, ocupându-se foarte puțin de textul consonantic. În același timp, corectează multe dintre greșelile de tipar ale Bibliei de la Veneția, din 1524-1525. Lucrarea sa se bazează pe manuscrise sefaradice și așkenazice 2. În anul 1626, Yedidia Solomon Rafael ben Abraham din Norzi a scris cea mai importantă
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
de presupus că scrierea Pentateuhului a început în anii ’20 ai secolului al X-lea. 3. În cel mai probabil caz, Codex Aleppo a fost scris înainte de Pentateuhul de la Cufut-Kale, din moment ce Aaron ben Așer este cel care a vocalizat textul consonantic. Rezultă că textul codexului Aleppo a fost scris la sfârșitul secolului al IX-lea, în orice caz, nu mai târziu de anul 9101. În secolul al XVIII-lea, rabinul comunității din Alep, Rafael Solomon Laniado, vorbește despre obligația evreilor din
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
în mai multe părți este înlocuită cu împărțirea în capitole, introdusă în bibliile latine de către Stephan Langton, în secolul al XIII-lea. Deși accentele textului ebraic lipsesc în majoritatea cazurilor, iar vocalele nu sunt puse corect de cele mai multe ori, textul consonantic este redat cu foarte multă grijă. Se pare că textul de bază folosit pentru această ediție a Bibliei a fost codexul 1, de la Ginsburg, datat în 1280, actualmente aflat la Biblioteca Universității din Madrid. 6.1.2. Biblia rabinicătc "6
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
această întrebare nu poate fi aflat fără o analiză profundă a tuturor datelor legate de istoria textului biblic în Evul Mediu și chiar mai înainte; pentru aceasta, este necesar să știm care text reprezintă cea mai bună tradiție a textului consonantic. În zilele noastre, această întrebare devine mai presantă, cu atât mai mult cu cât manuscrisele de la Marea Moartă oferă noi informații despre pluralitatea textelor existente încă înainte de fixarea textului consonantic, întreprinsă la începutul perioadei mișnaice 1. În diferitele sale faze
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
știm care text reprezintă cea mai bună tradiție a textului consonantic. În zilele noastre, această întrebare devine mai presantă, cu atât mai mult cu cât manuscrisele de la Marea Moartă oferă noi informații despre pluralitatea textelor existente încă înainte de fixarea textului consonantic, întreprinsă la începutul perioadei mișnaice 1. În diferitele sale faze, istoria textului ebraic cuprinde încercări succesive de a uni diversitatea formelor textuale; până în prezent, istoria textului tipărit al Bibliei nu este altceva decât istoria stabilirii progresive a unui anumit text
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
anterioare, când au suferit intervenția mai multor scribi și comentatori 1. Hebrew University Bible (HUB) este prima editio critica maior a Bibliei ebraice. Prima ediție critică modernă, cea a lui Benjamin Kennicott, din 1776-1780, nu ține cont decât de textul consonantic, în timp ce ediția lui Giovanni Battista De Rossi, din 1784-1788, deși ținea cont de vocale, nu oferea decît un aparat selectiv al unor anumite texte. Hebrew University Bible își propune să analizeze toate datele textuale, consoanele, vocalele, accentele (te’amim), împărțirea
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
Vechiului Testament ebraic, aflăm că dezvoltarea textului biblic ebraic cunoaște patru etape principale 2: 1. formulările literare orale sau scrise foarte apropiate de forma inițială a textului ebraic; 2. formele literare cele mai vechi, atestate de către mărturiile existente; 3. textul consonantic căruia înțelepții evrei i-au acordat statutul de normativ, la puțin timp după anul 70 d.Hr. (textul protomasoretic); 4. forma textuală fixată de către masoreți, în secolele IX-X, atestată de principalele manuscrise ale școlilor masoretice din Tiberia (text masoretic). 6
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
începând cu epoca romană) și Holon, în suburbia Tel-Avivului1. Pentateuhul samaritean conține textul Torei, scris într-o versiune specială a scrierii ebraice primare, așa cum a fost ea păstrată de către comunitatea samariteană de-a lungul secolelor. Textul se prezintă sub formă consonantică, tradiția citirii acestui text rămânând numai la stadiul oral. Cu timpul, samaritenii au dezvoltat și semne vocalice, însă arareori - și destul de inconsistent - acestea au fost introduse în manuscrisele mai târzii. Abia aproape de zilele noastre samaritenii au scris câteva manuscrise vocalizate
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
cât și cel samaritean poartă urmele diferențelor religioase și ale disputelor teologice din comunitățile care le-au transmis și dau mărturie despre dezvoltările ulterioare ale tradițiilor Vechiului Testament. Și mai mult, măsurile luate de rabbi Akiba de a fixa textul consonantic al Vechiului Testament nu au avut nici o influență asupra textului samaritean. Pe de altă parte, orice schimbări ar fi apărut în acest text în cursul timpului, nu se reflectă în istoria textului ebraic, și din moment ce aceste schimbări nu pot fi
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
tipul de modificare și de nivelul textual la care se produce. 2.9.1. Figuri de sunet/de nivel fonetic (metaplasme) Aliterația este figura de stil ce constă în selectarea cuvintelor în care se repetă o con soană sau grupuri consonantice, având un efect eufonic, onomatopeic sau simbolic: Prin vulturi vântul viu vuia ( G. Coșbuc). Asonanța se realizează prin repetarea unei vocale accentuate sau a unui grup vocalic, în scopuri expresive: Când torsul saude lal vrăjilor caier/Argint e pe ape
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
puțin mai mari decât o pagină A5. În fața ochilor, imaginea chirilică a unui cuvânt fabricat de Mihail Bahtin și sunetul lui plin, încărcat de consoane (o bună ilustrare a prejudecății românești că limba rusă nu e doar "urâtă", ci și "consonantică"). În transcriere românească (aproximație de transpunere fonetică), cuvântul ar avea forma vnenahodimost cu precizarea că dentala finală este o "consoană moale". Sumar definit, el ne-ar vorbi de exterioritatea spațio-temporală în procesul comunicării și reprezentării. Todorov i-a fabricat un
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
nou de a traduce ploaia în termini personali, așa cum deconstrucția impune, este la Ana Blandiana un mod de redefinire a sinelui. Învelișul lingvistic al termenului, alcătuit din diftongi ascendenți, deschiși, semn al luminozității unui spirit înalt este legat de grupul consonantic surd pl, care creează o splendid imagine auditivă ce pare că redă sunetul ploii. Legătura indisolubilă între tinerețe și ploaie se realizează și prin menținerea vibrației interioare, specifice Anei Blandiana, spre deosebirea de tristețea promovată de ploaie, regăsibilă la alți
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în mod necesar. Arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie, în sensul în care este artă, se înțelege" (s. n.). 255Luiza Bratu, op. cit., p. 163. 256Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 85. 257Repetiția consonantică cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolistic. 258Repetiția unei vocale accentuate, în două sau mai multe cuvinte. 1 "Orizont", nr. 17/ 1993, art. A spera, a-ți aminti, interviu cu Octavian Paler, realizat de Veronica Balaj, cu prilejul lansării în Timișoara
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
reazim, / eu, // autorul, rămân flacăra verbului lor...” (Ovidiu - Tristele III 3) Fiecare ciclu de versuri (din creația Maestrului) urcă o treaptă, surprinde printr-un alt suflu valoric, cu o altă metrică, cu plăPădiri lexicale unice, din care vom aminti doar: consonantica dansantă: „Iubita mea stai între î din i și â din a e â din a zvârlit de vameși ..... plugul arându-le și cer și trup odată un mire roșu își înalță rugul din roze de mireasă nsângerată...” (O nouă
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
apărea confuzii. Multe erori derivă din dictare, fie pentru că cel care dictează pronunță greșit cuvintele, fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de atenți: se schimbă adesea Între ele b și u (varianta consonantică), d și t, g și ch, b și p. Interpolările se datorează uneori scrupulelor reli gioase. E.g. Horațiu, Carmina, III 18, 12: În unele codice se citește pardus În loc de pagus, pentru că un copist pios și-a amintit de pasajul biblic
Papirus, pergament, hartie. Începuturile cărţii by Ioana Costa () [Corola-publishinghouse/Science/1348_a_2731]
-
ispășește. E un om slab. Simte erezia, dar în el însuși. Toți acei Savonarola și toți sadomasochiștii vechii proscripții iudeo-creștine scandează brutal: "Libidoul n-o să mă biruie". Vocea, Vederea. Sensul și simțurile. Limbajul vine de la Tatăl, ca și legea: digital, consonantic, distanțat. Dumnezeul abstract al lui Israel, curățat de aparențe, Cuvânt pur. Iar sinagoga cu portaluri gotice va fi o femeie cu ochii legați. Imaginea, mai barbară, ne vine de la Zeița-Mamă: analogică, vocalică, tactilă. Creștinul ajunge la Fiul Omului prin mamă
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
ținea de o combinatorică semnificativă în întregime codată (al cărei cifru nu-l cunoaștem), această primă desprindere mediologică în pragul logosferei marchează nașterea "artelor plastice". Dacă primele urme de scriere apar la mijlocul mileniului al IV-lea în Mesopotamia, primele alfabete consonantice, feniciene, datează din jurul anilor 1300 ÎdC, iar alfabetul vocalic, grec, aproximativ din secolul al VII-lea. Or, între secolele al XII-lea și al VIII-lea, Grecia nu cunoștea nici scrierea, nici figurarea. Ieșind din acest tunel, ea le descoperă
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
înainte de aceasta și ca prenume, formează în slavă sau chiar în romînă, după model slav, nume doar de la antroponime anterioare (nu și de la apelative), consideră că un asemenea antroponim-bază ar putea fi Harn, Harnea, la rîndul său derivat, cu sufixul consonantic -nde la radicalul Har (prezent în Harea, Harșo, Harșia, Hariu, Harțea, Harță etc.), extras din nume ca Hariton, Haralambie. H inițial a fost pierdut ulterior, ca în Hamza > Amza, Hariton > Ariton etc. Numele de munți formați de la nume de persoane
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
cu care V. Frățilă presupune că un romînesc ascur (deși nu e cuprins în nici un dicționar), cu același sens, ar putea sta la baza toponimului. Fiind foarte apropiat fonetic de aspru, care putea deveni prin epenteza lui u în grupul consonantic (ca lucru > lucuru, agru > aguru) aspuru, s-a făcut referire și la acest paronim, dar evoluția p > c nu este cunoscută în limba romînă. În aceste condiții, a fost reconstruit un apelativ romînesc *ascur, *ascură, care ar fi fost moștenit
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
numărul mare de derivate, la nivel antroponimic sau apelativ, enumerate mai sus. Multe dintre acestea (Bîrsan, Bîrsănești, Bîrsești, Bîrsăneasa, Bîrsanca etc.) sunt compatibile cu derivarea de la antroponime primare sau secundare. Specialiștii au găsit și originea antroponimului: un derivat cu sufixul consonantic -sal hipocoristicului Bîr (prezent și în Bîrcă, Bîrlea etc.), extras dintr-un antroponim slav mai lung (nesigur încă, dar au fost propuse Berislav, Berivoi, Berislav). S. Pușcariu crede că la baza numelui de loc ar putea sta un apelativ autohton
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
etc. Gh. Bolocan a mers mai departe cu analiza grupurilor de toponime de mai sus, ajungînd la concluzia că, în majoritatea cazurilor, toponimele romînești terminate în -ui au bază antroponimică, iar antroponimele terminate în -ui au înaintea acestei terminații grupuri consonantice, mai ales dintre cele care au pe poziția secundă -l (Bahlui), -ț (Călțui), -c (Bărcui), -b (Bulbui), -d (Hardui) -z (Bîrzui). Evident că astfel de tendințe au numai un rol orientativ, în faza de ipoteză, al demersului etimologic, cînd se
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
un *Zdwișeja (cu sufixul hidronimic -eja) avînd sensul de „mlăștinoasa“, care ar fi trecut prin fazele *Zvijiia (inițiala simplificată, ca în dvorniku > vornic) > Zvijiia (asimilarea progresivă e > i) > Zijiia (reducerea grupului zv, ca în trezvie > trezie) > Dzijiia > Jijia (prin asimilare consonantică regresivă). Această variantă etimologică este posibilă din punct de vedere lingvistic, verosimilă geografic (rîul are o albie noroioasă) și probabilă istoric (în zonă au trăit încă din vechime împreună o populație ucraineană și una romînească), condiții pe care nu le
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Dragomir, + -otă etc.). Romînii au „înțeles“ mecanismul și l-au aplicat și ei unor nume romînești (Albu+ -otă > Albotă, Șerbu+ -otă > Șerbotă etc.). În acest fel a fost format și hipocoristicul Vlaiotă (Vlajo, din Vladimir, + -otă), devenit, prin simplificarea grupului consonantic inițial, Laiotă. Vlajo stă și la baza rom. Vlaicu. Varianta romînizată fonetic Laio, Laiu (există în prezent numele de familie Lăiu) se regăsește în toponimele Laiul, Gîrla Laiului, Laia Mare, Dealu Laiului, Lainici etc. Probabilitatea ca la baza numelui Laiotă
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Forma veche romînească a formantului secund ar fi fost să’vodu (ca sfîrși, alături de sîvîrși < sŭvrŭșiti). Nasă‘vodu s-a putut transforma fonetic în *Năsă‘vodu (prin închiderea lui a neaccentuat la ă), apoi în Năsă‘ŭud (prin evoluția labialei consonantice v la labiala vocalică ŭ) și, în final, Năsăud (prin elidarea semivocalei ŭ). Instituția juridică a săvod-ului, specifică slavilor, pare a fi fost cunoscută și romînilor, care au un vechi apelativ sodăș, sodîș, sodeaș, solduș, „chezași“, „copărtaș“, „răzeș“, venit prin
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
aromână și meglenoromână). Este cel mai vechi, fiind atestat în Psaltirea Hurmuzaki (secolul 16). Despre burtă, în DEX se spune că originea sa nu este cunoscută. Se crede că ar fi de origine expresivă, datorită, pe de o parte, grupului consonantic brt apropiat de brf, blf, care indică ideea de „masă moale“ (cf. bolfă) și, pe de altă parte, rădăcinii expresive borh-, care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor produse când se înghite mâncarea sau băutura. În Dicționarul etimologic al limbii latine al lui
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Science/1361_a_2705]